Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
| © Mihai Surdu

„Totul este outdated în 2021” – Liviu Diamandi în dialog cu 10 scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Ionuț Chiva, Rareș Moldovan, Cosmina Moroșan, Mihai Duțescu, Alex Ciorogar, Cristina Ispas, Dmitri Miticov, Ionelia Cristea, Cătălin Furtună și Bogdan Coșa.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

De ce e atât de important anonimatul pentru tine?

Liviu Diamandi:       Am în față toate cele zece întrebări și văd că cinci dintre ele, adică jumătate, au de-a face cu anonimatul lui Diamandi. Chiar șase, de fapt. O să încerc să răspund mai pe larg la prima dintre ele, după care am să trec la întrebările despre altceva. Și pe urmă am să revin la celelalte despre anonimat.

Anonimatul e important pentru că am avut cândva această curiozitate: cum sunt citite nişte texte care există doar prin ele însele, fără să poată fi raportate la un autor cu identitate sigură, verificabilă. Curiozitatea asta a apărut probabil ca o formă de revoltă naivă împotriva unor prefețe la cărți care îmi plăceau. Știu și primul caz care m-a montat, o prefață la Castelul lui Kafka, în care se tot căutau corespondențe între conținutul romanului și biografia autorului. Mi s-a părut o întreprindere atât de inutilă, obositoare și nesuferită, încât m-am gândit ce bine ar fi fost dacă nu se știa nimic despre omul ăsta care a scris. Atunci puteam să mă bucur și eu de carte, fără tot bruiajul biografist.

Revolta respectivă a dispărut demult, m-am obișnuit să sar peste prefețe și să ignor comentarii și interpretări care îmi strică plăcerea lecturii. Curiozitatea, cum ar fi-ul,  a rămas și s-a transformat într-un amestec de alintătură și ambiție. Pot să înțeleg că există oameni iritați de această fandoseală. Dar mi se pare că la fel de ușor ar putea să ignore pur și simplu inconvenientul, să citească textul, să le placă sau nu, să-l trateze ca pe un început de conversație sau să-l ignore la pachet cu autorul și cu pretenția lui ridicolă de a rămăne anonim.

 

Ce proiecte are mai departe Liviu Diamandi?

LD:       Trei proiecte aflate în diverse stadii. Cel mai avansat este un roman a cărui acțiune se petrece în bună parte la Neptun, în vara lui 1983, la Vila Scriitorilor. Fiica unui scriitor foarte cunoscut, nenumit, dar recognoscibil, este martora și naratoarea unor evenimente reale, declanșate de dispariția unei poete din RDG, adusă la Vilă de Nichita Stănescu. De anchetarea dispariției se ocupă un căpitan de miliție trimis special de la București. Cele mai multe personaje sunt reale, scriitori și critici literari cu familiile lor: Mircea Micu, Fănuș Neagu, Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Pituț, Ioan Alexandru, Petru Poantă, Mircea Dinescu, Cezar Ivănescu etc.

Al doilea este un text care începe ca roman epistolar, corespondența între Liviu Diamandi și fosta lui profesoară de limba română, un schimb de scrisori în care cei doi încearcă să pună bazele unui proiect comun: un documentar pe două voci, având ca subiect cazul Măceșeanu-Melencu-Dincă. Curând, evenimente din viața reală a profesoarei de română schimbă parțial conținutul corespondenței și structura relației dintre cei doi. În paralel, un nou caz asemănător începe să facă vâlvă la știri, o fată din Craiova, o posibilă răpire cu consecințe tragice. Începe un efort extins de căutare a fetei, iar textul se concentrează pe un grup de căutatori alcătuit din Diamandi, profesoara de română, o elevă de liceu din București, un detectiv particular angajat de profesoară și un doctor veterinar din zona în care au loc căutările.

În fine, al treilea proiect deja început este o rescriere a mitului lui Oedip: într-un orășel de provincie, naratorul își caută presupusul tată, un individ care patronează mai multe afaceri locale, printre care și o spălătorie de mașini. Naratorul se angajează la spălătorie, plătit cu ziua, și așteaptă să îl cunoască pe patron, presupusul tată, care nu apare niciodată. Între timp, eroul nostru ajunge un apropiat al familiei fratelui patronului și sfârșește într-o relație de dragoste cu soția fratelui. Pe fundal, la un azil din marginea localității, un doctor psihiatru încearcă terapie prin artă cu pacienții lui: face repetiții pentru o reprezentație cu Oedip-ul lui Sofocle. Naratorul se împrietenește cu doctorul, care e și el un apropiat al familiei fratelui presupusului tată. Doctorul încearcă să-l convingă pe narator să preia rolul titular din Oedip (pacienții funcționează cel mai bine împreună, în Cor) și, în paralel, îi dă diverse informații din care pare să reiasă că fratele presupusului tată e tatăl lui adevărat, iar soția respectivului este mama lui.

 

Dacă ar fi să le dai un singur sfat tinerilor scriitori aflați în pragul debutului, doar unul, care ar fi sfatul tău?

LD:       Cred că sunt ultima persoană în măsură să dea astfel de sfaturi. Nu știu… Poate să își aleagă un pseudonim bun și să își ascundă cu obstinație adevărata identitate?

 

Cum ți se pare climatul literar de acum fata de cel din perioada în care puneai poezii pe Clubliterar? E mai prielnic publicării? Mai deschis pentru o diversitate mai mare de voci?

LD:       Nu am o imagine clară a climatului litrerar de acum, așa cum nu aveam nici în perioada Clubliterar. S-ar putea să existe mai multe posibilități de publicare, pentru că s-au înmulțit editurile mici (s-ar putea și aici să mă înșel).

Dacă ar veni apocalipsa şi ai putea să alegi cu cine să mergi să îţi petreci restul vieţii pe o insulă pustie, dar alegerea ţi-ar fi totuşi condiţionată şi ar trebui să te limitezi la un personaj din romanul tău (nu contează cât de important sau minor, şi excluzând personajul-narator), plus un scriitor român în viaţă, pe cine ai alege şi de ce?

LD:       Cred că l-aș alege pe domnul Duchevici, rezidentul casei ruinate din fostul parc Cornițoiu. Pentru că îl văd ca pe un Crusoe îmbătrânit, trecut prin multe, priceput la viața în natură, semi-sălbatică. Morocănos, dar fără răutate. Un tip care nu te solicită emoțional, dar care poate fi un bun camarad în lungile, sumbrele zile postapocaliptice. Vârsta și experiența îi dau o autoritate calmă, odihnitoare, pe care aș putea să o urmez. Iar dintre scriitorii români contemporani, X*, pentru că pe o insulă pustie, în lungile, sumbrele zile și nopți postapocaliptice, nimeni nu te aude când țipi.

*dat fiind că autorul/autoarea numit/ă s-ar putea simți lezat/ă, am decis să nu-i dezvăluim identitatea

 

Proza ai scos-o în volum, de ce nu și poeziile?

LD:       În perioada poeziilor, Diamandi a postat și niște proze. Tot ce s-a produs în perioada aceea a fost pus pe net. Dincolo de eventuale (improbabile) complicații legate de drepturile de autor, cred că proza de acum și textele de atunci (poezii și proze) sunt două proiecte complet diferite. Pentru proiectul de atunci postarea pe net a fost cea mai bună soluție și prin postarea pe net cred că și-a atins & epuizat potențialul.

 

Care e din interior experiența multiplilor heteronimi? Și de ce?

LD: Ce experiență îți poate oferi o sclifoseală? Exact asta îmi este experiența multiplilor heteronimi, la cald. La rece, pot să îmi găsesc justificări mai interesante, pot să mă gândesc la trucarea limitelor pactului ficțional, la mânjirea noțiunilor de ficțiune și autoficțiune, alterarea conceptului de autenticitate și alte formulări pretențioase.

 

Noi două am vorbit o singură dată pe mess acum 15 ani, imediat după ce începuse povestea cu identitatea lui L.D. Ideea era că erai trist, ziceai că oamenii de fapt nu vor ca L.D. să existe, de-asta nu-și suspendă neîncrederea și insistă să afle cine a scris de fapt textele alea. Chiar admițând că așa stau lucrurile (eu am altă părere despre cine e vinovată de asta), de ce n-ai încercat în 15 ani să rezolvi problema? Și nu mă refer la dezvăluirea vreunei identități, ci tocmai la asimilarea suspiciunii în povestea lui, de exemplu? De ce n-au încercat Diamandi să permită realității să-i altereze, dacă voiau să facă parte din ea? La ce le folosește că pe copertă scrie că Diamandi nu există?

LD:       Dacă Rareș a scris pe copertă că Diamandi nu există, cine sunt eu să-l contrazic? Nu știu dacă am zis că oamenii nu vor ca Li’di să existe, asta sună imens și ontologic. Poate am zis și asta. Cred că ce străbătea în conversația noastră de atunci era mai mult o nedumerire, o contrariere în fața supozițiilor nesfârșite depre identitatea lui Diamandi și, mai ales, în fața iritării că posibilitatea de a emite supoziții rămâne deschisă din vina mea. În continuare mi-e greu să înțeleg de unde vine blocajul. Mai departe, nu cred că am prins sensul întrebărilor tale (putem încerca să clarificăm tot pe mess). Pot să spun de ce n-am încercat să rezolv problema: pentru că nu cred că ar trebui să fie o problemă in the first place. Poziția mea este aceea de a nega problema.

 

Fii atent – Brașov, Craiova, Fălticeni sau Popești-Leordeni? Ce alegi cu inima și ce alegi cu creierul? Și de ce?

LD:       Cu inima aleg Fălticeni și cu creierul Popești-Leordeni, pentru că rimează.

 

Ce ți se pare mai outdated în 2021, videopoemele sau clonele literare?

LD:       Totul este outdated în 2021.

 

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Marieva Ionescu: „Cărțile astea sunt de fapt lucrări pe propria-mi piele”

Marieva Ionescu publica în 2019 volumul „Spre partea cealaltă. Proza lui Gellu Naum”, o versiune a lucrării de doctorat. În 2021 debutează în poezie cu volumul „Guest writer” (Casa de Pariuri Literare), despre care Mircea Cărtărescu a scris pe coperta a patra: „Un bun volum de debut, adevărat și emoționant.”

Emilan Pal: „Scrisul pentru mine nu a fost o opțiune. A fost și e felul meu de a exista”

Recent, a apărut un nou volum semnat de Emilan Pal. În „kurva rumuński go home” vom citi despre „infernul care stă la temelia bunăstării, liniștii și confortului”, despre un poet și jurnalist care se trezește sclav în suavul sistem sclavagist, de orientare capitalist-democratică. O carte de poezie care nu ar trebui ratată și un autor dintre cei mai buni:

Trei poezii de Ion Buzu

„Realist și egal” e titlul celui mai recent volum de poezie al lui Ion Buzu – și, realist vorbind, deși inegal, vârfurile lui îți taie respirația.