Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
| © Mihai Surdu

Liviu Diamandi, misterul se adâncește

Au trecut doi ani de la debutul său în proză, dar noi tot nu știm cine este în spatele pseudonimului Liviu Diamandi. Mai mult, autoarea sau autorul (colectivul?) ne pregătește un nou roman. Vă invităm să citiți primele pagini din „Neptun 83”.

Eram la 2 Mai cu Lidia, cu Alex şi cu niște prieteni care au vrut să mergem să vizităm ruinele fostei staţiuni Neptun. Pe fosta plajă, Alex a găsit o pungă de plastic cu un caiet înăuntru.

Pare să fie jurnalul unei femei. Deci oricum, nu pretind că e textul meu. Dacă ar fi să o credem pe autoarea poveştii-jurnal, e fiica unui scriitor cunoscut și, copilă fiind, a fost martora unor întâmplări de la Vila Scriitorilor din Neptun, în vara lui 83. Dacă ar fi să o credem, a existat un timp în care scriitorii se adunau într-o vilă de la Neptun, în vacanțele de vară. Nichita voia să scrie un roman despre tinereţe, iar Ioan Alexandru și un căpitan de miliție discutau pe plajă despre posibilitatea demonstrării existenței lui Dumnezeu, printr-o combinaţie de algebră şi geometrie optică, lol. Cezar Ivănescu, aterizat intempestiv într-o noapte la Vilă, încerca să elucideze circumstanţele suspecte ale morţii lui Marin Preda, petrecute cu doi ani înainte. Oamenii de ştiinţă ai momentului aveau şi ei un loc de întâlnire pe litoral, pe malul lacului Limanu, unde discutau despre bătrâneţe, moarte şi incertitudinea unui nou răsărit de soare.

Am încercat să intervin cât mai puțin în text. Singurul loc în care nu m-am putut abţine a fost lunga dispută matematică de pe plajă, pentru că, din întâmplare, geometria e o veche pasiune, iar topologia e parte integrantă din domeniul în care lucrez. Aşa că am verificat unele calcule din fragmentul respectiv şi am efectuat corecturile necesare. Am şi extins puţin explicaţiile, acolo unde mi s-a părut că textul original e incomplet, sau neclar. Desigur, e total neverosimil ca cineva să-şi amintească, în stare normală ori sub hipnoză, toată acea îngrămădire de informaţii şi demonstraţii, aşa că autenticitatea textului original, cel puţin pe bucata aia, e din start îndoielnică. Am mai adăugat şi cele două motto-uri din Lana del Rey.

Lidia a spus că lumea o să zâmbescă ironic, toţi or să fie convinşi că povestea e scrisă de mine, explicaţia cu femeia şi caietul din pungă e un truc inutil. Iar trucul ăsta cu manuscrisul găsit e vechi şi corny, strică farmecul poveştii. Chiar dacă ar fi un truc, am zis eu, deşi amândoi ştim că nu este, erai acolo când Alex a găsit punga, nu poţi să spui că strică farmecul poveştii. E vreo problemă cu farmecul poveştii lui Robinson Crusoe, sau cu jurnalul Annei Frank? Jurnalul l-am introdus în conversaţie fiindcă e una dintre cărţile ei preferate. Jurnalul Annei Frank e perfect autentic, a zis ea. N-are nicio legătură cu Robinson Crusoe şi nici cu ce vrei tu să publici acum. S-a publicat cu explicaţia că e un text găsit de tatăl presupusei autoare, am rânjit eu. Vrei doar să mă enervezi, a zis ea, cu un gest de lehamite.

Printr-o prietenă care lucrează la Arhivele Naționale, Lidia s-a interesat dacă a existat într-adevăr o poetă din RDG, nepoată de ambasador, dispărută în vara lui 83 la Neptun şi o operaţiune mai complexă a miliţiei în zona Limanu. A găsit ceva, o scurtă menţiune într-un ziar de atunci. Dar oare asta demonstrează ceva?

 

Boy look at you, looking at me
I know you know how i feel
Loving you is hard, being here is harder
You take the wheel
I don’t wanna do this anymore
It’s so sureal
I can’t survive
If this is all that’s real.

 

Ajungem la Neptun pe întuneric. Ceasul arată ora 23.30. Recapitulez succint. Drumul pe Autostrada Soarelui, aglomerat. Domnul colonel Gîză are rău de mașină, deși nu își amintește să fi avut vreodată. Toată viața a condus mașina, zice el, dar asta nu înseamnă nimic. Răul de mișcare este rezervat pasagerilor, se manifestă atunci când conduce altul. Sau poate e doar un efect secundar al vârstei înaintate. Domnul colonel are 72 de ani. Pare sănătos și în putere, dar cred că suferă de un început de Alzheimer. Desigur, mai mult decât un început, dar e prea trist şi descurajant să te gândeşti că te afli în compania cuiva care nu mai distinge firele din care e ţesută realitatea. Şi nici semnele distinctive ale propriei identităţi. A vomitat de două ori pe drum, mai mult fiere verzuie, pentru că nu mâncase mare lucru de dimineață. Și nu din cauza vitezei. Stilul meu de condus este calm și prudent. Această dubă veche nici nu poate atinge viteze amețitoare, care să provoace voma. O singură dată am depășit o rablă de camion, care în mod sigur nici nu avea voie să circule pe autostradă. Atunci s-a format în urma noastră o coloană de mașini conduse de bărbați nervoși, care au început să îmi dea semnale luminoase, unii chiar și claxoane, doar pentru că am îndrăznit să intru și eu puțin pe banda a doua, ca să depășesc o rablă de camion care mergea cu patruzeci la oră. Nimic nu este mai ridicol decât un bărbat nervos. Poate doar un bărbat nervos la volan.

Oprim la aproximativ o sută de metri de intrarea spre Vila Paltinul B. Se aude țârâitul specific insectelelor nocturne. Muzică electronică redusă la esență. Domnul colonel doarme, epuizat după atâta rău de mișcare, vomă și discomfort generalizat. Sper să nu moară aici, în dubă. Cum m-aș putea dispensa de cadavru? Era bine să fi luat cu noi și un bărbat mai tânăr, mai în putere. Un bărbat de 72 de ani și o femeie de 55 nu alcătuiesc o echipă tocmai redutabilă. Dar trebuia să fie el, ca să aibă sens călătoria asta.

Nu e mort, doarme, respiră și îi curge puțină salivă pe la colțul gurii. Îi ascult respirația neregulată, de om bătrân care doarme. Eu încă nu respir așa. De unde știi, te-ai ascultat în somn? Nu, nu m-am ascultat în somn. Dar sper și cred că încă nu respir așa. Când mă plictisesc de sunetul respirației lui, ies din dubă și ascult zumzetul insectelor nocturne. Rămân în picioare, rezemată de portieră. După o vreme, pe fundalul zumzetului insectelor nocturne se suprapun voci omenești abia audibile, apropiindu-se parcă. Cu ochii închiși mă las încet pe vine, încercând să devin invizibilă. Tricoul alb și pielea mea albă, lăptoasă, contopite cu forma caroseriei albe. Dacă vocile ar fi adevărate, ar trece pe lângă mine fără să mă vadă, sau prefăcându-se că nu mă văd. Nu sunt voci, locul este pustiu. Deschid ochii și ca o umbră mă desprind de caroseria dubei.

Vila este închisă pentru renovare. Panouri metalice cu sigla firmei de contrucţii şi mai multe avertistmente: ACCESUL INTERZIS!

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Câștigătorii Burselor de Creație DLITE – ediția 2021

Așa cum vă spuneam la începutul verii, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE, ne-am propus să vă mulțumim cât mai concret posibil că ne-ați fost și ne sunteți alături. Printre altele, oferindu-le autoarelor și autorilor români, pe care le/îi respectăm și le/îi citim cu atenție, o bursă de creație în valoare de 1500 de Euro.

3 poezii de Diana Cornea

Pentru mine scrisul e un jurnal de stimuli și imagini. Lucruri personale estetizate. Din exterior spre interior.

Poziția a unsprezecea și Domnișoarele lui Fontaine, de Cătălin Mihuleac

„Printre «domnișoarele lui Fontaine» sunt câteva care mi-au fost colege la Liceul Francez din București, în ultimul său an de existență, 1947–’48, înainte ca regimul comunist să-l desființeze, și am fost foarte impresionată de curajul cu care au înfruntat toate pericolele atât de scump plătite. O carte emoționantă, de citit și recitit cu plăcere.“ — MARILY LE NIR