Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© https://cineuropa.org/

Liviu G. Stan: „Dürrenmatt folosea teatrul ca formă de agitație publică, ca dozator de controverse”

Au existat numeroase adaptări după opera lui Friedrich Dürrenmatt, al cărui centenar se celebrează în acest an. Inițiem o serie de interviuri despre adaptările operei sale, invitând la dialog artiști din domenii variate. Astăzi, invitatul nostru este scriitorul Liviu G. Stan:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Cum e pentru tine să te uiți la filme create în urmă cu aproape 6 decenii?

Când le privești cu ochi de cinefil, trecerea timpului îți apare ca un aparat cu ultrasunete pentru curățat diamantele. Deceniile scurse îndepărtează fiecare impuritate a contextului socio-politic, dându-le o strălucire trainică, neutră și supra-istorică pe care numai vechimea, îmbătrânirea o poate imprima unei capodopere.

Am avut un fel de șoc recent, revăzând Point Blank al lui John Boorman. Narațiune non-liniară, fragmentarism prelucrat prin tertipuri suprarealiste, manipularea tehnicii vis-în-vis, folosirea abundentă și abuzivă a tăieturii eliptice de cadru, disonanțe audio-vizuale, delicii de serialism și concrete music, disjuncția dintre imagine și sincronizarea sunetelor… Totul de-o prospețime incredibilă. Filmul și-a păstrat neștirbită prestanța de meteorit.

The Visit este o ecranizare după comedia tragică Der Besuch der alten Dame, de Friedrich Dürrenmatt, în regia lui Bernhard Wicki. Filmul îi are protagoniști pe Ingrid Bergman și Anthony Quinn. Au existat numeroase adaptări după opera lui Dürrenmatt – pentru televiziune, operă, musicals, teatru radiofonic, telenovele etc. Ecranizarea din `64 a lui Wicki nu este fidelă piesei, apar numeroase „alterări”. Cum ți s-a părut ție filmul, care au fost momentele forte?

Vizita bătrânei doamne a fost creditată ca fiind cea mai influentă piesă a lui Dürrenmatt. Dacă stânga occidentală a fluturat-o în anii 1960 drept o critică necruțătoare adusă lăcomiei capitaliste, în Rusia postsovietică piesa a fost interpretată drept o lovitură de baros aplicată lagărului comunist. Dürrenmatt a ales să păstreze apele tulburi în privința piesei – și asta pentru că, aidoma lui Brecht, folosea teatrul ca formă de agitație publică, ca dozator de controverse.

Cât privește ecranizările cinematografice după romanele și piesele sale, știu că elvețianul era constant nemulțumit de ele. Deci, asta cam exclude din ecuație chestiunea fidelității transpunerii filmice în relația cu modelul ficțional, din moment ce Dürrenmatt oricum avea numai de cârtit pe seama filmelor, făcând fidelitatea mereu infidelă; infidelă din oficiu.

Doi regizori de film s-au luat „la trântă” cu Der Besuch der alten Dame. Bernhard Wicki (în 1964) și senegalezul Djibril Diop Mambéty (în 1992). Criticii de film consideră ecranizarea lui Mambéty – cu titlul Hyenas – ca apropiindu-se cel mai mult în spirit și formă de piesa lui Dürrenmatt. N-aș băga mâna-n foc pentru asta. Fiindcă Mambéty obține o alegorie africană atât de puternică în problematica ei anticolonialistă, încât adaptarea înghite originalul.

Eu optez pentru ecranizarea lui Wicki. Este un film colosal. Și, chiar dacă se abate de la matrița dramaturgică, câștigă în precizie la alt capitol: al atmosferei dürrenmattiene, aceea de policier kafkian. Pe care o găsim, turnată în mișmașuri hipnotice ale tramei, în romane și nuvele precum Justiție, Făgăduiala sau Judecătorul și călăul. Uite, poate că mă hazardez, dar în ce mă privește, într-un top personal, Dürrenmatt este al doilea mare kafkian pe care Europa îl oferă lumii după însuși Kafka. Iar filmul austriacului mi se pare un competitor serios, în panteonul greilor, pentru ecranizarea lui Orson Welles a Procesului lui Kafka. Ca și în cazul lui Welles, versiunea cinematografică devine nu un film, ci o „ediție revizuită și adăugită” a romanului. Este dificil să ți-l imaginezi pe Joseph K. fără să-ți apară în fața ochilor Anthony Perkins, așa cum este greu să ți-o închipui pe Claire (Karla Zachanassian în film) altfel decât prin „clocotul” genial al lui Ingrid Bergman sau pe Serge Miller dezlipit de rolul lui Anthony Quinn.

Momentele forte ale filmului? Sunt multe. Wicki ne șoptește subliminal încă din primele minute: „Psssttt, țineți-vă bine, că-și face intarea Ingrid Bergman…”. Bineînțeles, mă refer la scena magistrală în care Karla Zachanassian trage frâna de urgență și expresul diplomatic oprește în satul ei de baștină, iar scârțâitul roților de fier atrage sătenii în goană spre gară. Învăluită în blănuri, Karla coboară pe insignifiantul peron nu ca o bogătașă, ci ca o regină a Babilonului. Din acel moment, filmul devine un master class marca Ingrid Bergman, iar Ingrid Bergman devine un vizor paradigmatic spre opera lui Dürrenmatt. Cei care au citit romanele lui Dürrenmatt vor remarca în rolul ei principala „fisură” pe care scriitorul elvețian o produsese în epocă în convențiile romanului noir, desțelenind o tipologie înrădăcinată de dubleta Dashiell Hammett-Raymond Chandler: Dürrenmatt rupe tradiția femme fatale ipostaziată ca șaradă erotică și capcană a perversiunii și conferă factorului feminin o fascinantă autonomie strategică în proiecția morală a intrigii. În literatura polițistă a lui Dürrenmatt, femeile – psihologii orfice prin excelență – sunt cele care dețin cuțitul și furculița metafizicii. Asta se simte pregnant, de exemplu, în Justiție.

Alte scene splendide sunt cele în care Karla privește de la balcon vilei bâlciul umanității și așteaptă spectacolul vicleniei colective, ca lăcomia să încolțească în localnici și aceștia să-l condamne la moarte pe Miller. Karla stă pe șezlong nu ca un trup, ci ca o memorie biblică a omului. De asemenea, extraordinare sunt și scenele în care, după promisiunea lui madame Zachanassian de-a le oferi bani gratis oamenilor cu prețul morții lui Serge, sătenii încep să-și cumpere pe datorie haine scumpe, moment în care Miller înțelege că această debilă creștere a standardului consumist nu este altceva decât numărătoarea inversă până îi vor pune ștreangul de gât. Sunt niște ecranări alegorice à la Buñuel. Ca să nu mai pomenesc de secvențele în care norodul se bulucește în piațetă la vederea Ispitei: convoiul de tiruri cu produse de larg consum, clipă în care până și supusa nevastă a lui Miller începe să aibă probleme cu abnegația, nu poate rezista tentației de a-și vinde soțul în schimbul unui taior șic sau, după cum vom vedea, al unei noi vitrine frigorifice.

În altă ordine de idei, Wicki redă aproape eseistic apoftegma lui Dürrenmatt: „Azi nu mai există nici vinovați, nici oameni care să poarte răspunderea a ceva.”

Am observat o recurență în opera sa: apariția felinelor exotice, care trăiesc ca animale de companie (pantere, jaguari), sau a mamiferelor carnivore nocturne.

Să rămânem tot la Vizita bătrânei doamne. În piesă, Claire are o panteră neagră. În film, Wicki a optat pentru un jaguar, poate din rațiuni strict obiective – poate n-a avut de unde să facă rost de-o panteră neagră, cine știe (?). Așadar, pantera. Felina este în film metafora amoros-sepulcrală a lui Serge Miller și blazonul resentimentar al Karlei. În povestea lor de iubire din tinerețe, Karla îl alinta cu apelativul tristantzaraian „panteră”, trimițând la cândva eruptiva chimie erotică dintre cei doi. Însă pantera (jaguarul) cu care ea se întoarce în satul natal și o hrănește în budoar, ținând-o în cușcă, îndeplinește o altă funcție: este o amuletă ceremonială, una menită să consfințească (carnavalesc) sentimentul unui sfârșit, spre a cita un titlu celebru al lui Julian Barnes. În rest, n-am idee dacă laitmotivul felinelor exotice în opera lui Dürrenmatt are vreo rezonanță de strategie narativă ori dacă este marca unei fascinații animiste sau ascunde vreo enigmă freudiană. Poate că, până la urmă, acestea apar pentru a ilustra ceea ce declara el cândva: „Diferența dintre oameni și animale sălbatice este aceea că oamenii se roagă înainte de-a comite crima.”

Dürrenmatt s-a recomandat mereu ca fiind un scriitor de stânga, a făcut parte din Gruppe Olten, o gașcă de scriitori marxiști pasionați de revoluții culturale. În fine, nimic ieșit din comun pentru anii 1960-1970. Bine însă că nu s-au prins cei de la Black Lives Matter că Dürrenmatt nu privea cu ochi buni activitatea strămoșilor din Panterele Negre (iată alte pantere), cărora le atrăgea atenția într-un eseu că „un popor poate fi obligat prin teroare constantă să accepte comunismul, dar nicio cantitate de teroare nu poate transforma albul în negru”. Ei, pe cât de nevinovată este în logica ei această replică, pe-atât de ofertantă este pentru mâhniții revizionismului woke. Iar pereții Centrului Dürrenmatt din Neuchâtel par atât de primitori pentru a mâzgăli pe ei un graffiti pedepsitor…

Când ai auzit pentru prima dată de Friedrich Dürrenmatt? În 2021 se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui.

Cu Dürrenmatt am luat contact prima oară în clasa a XI-a. Într-o raită pe la Biblioteca Județeană „Panait Istrati” din Brăila, mi-a sărit în ochi o cărticică subțire, cu o copertă vișinie, ediția Humanitas din 2003: Pană de automobil. M-a lăsat fără cuvinte nuvela, forța ei de parabolă veterotestamentară.

După vizionarea filmului The Visit, ai cumpăra și cartea? Volumul Vizita bătrânei doamne a fost publicat la Polirom, în traducerea lui H.R. Radian. 

Da, cu siguranță. Filmul îi face un PR bun.

Ce alte filme adaptate după cărți te-au impresionat în această perioadă de pandemie, când cu toții am petrecut, poate, mai mult timp uitându-ne la filme? 

Ca pe orice om cu microbul cinefiliei, întrebarea aproape că mă angoasează, căci îmi vine să fac o listă exhaustivă. Totuși, de amorul înfrânării, mă voi rezuma la șase filme – văzute și revăzute.

Hard to Be a God (2013), după Frații Strugațki. Ultimul film al lui Aleksei Gherman. Ultimul nu în sens de cel mai recent, ci ultimul film regizat înainte de-a muri. Dacă a vrut să obțină un film-testament, ei bine, i-a reușit. Dacă a vrut să obțină o capodoperă, ei bine, e clar că ceea ce înainte îl făcea inconfundabil printre titani, îl face după acest film CU TOTUL și CU TOTUL inconfundabil printre titani. Cine nu este obișnuit cu stilistica lui, ar putea avea dureri de cap, la propriu, din cauza mișcărilor haotice ale camerei, cu planuri-secvență dătătoare de claustrofobie, filmate din unghiuri ascunse ori „aberante” sau din poziții contorsionate, pentru a obține o dinamică hiperrealistă a trupurilor. În fiecare colțisor al cadrului se petrece ceva, trebuie deci să ai atenția mai mult decât distributivă.

Așadar, avem de-a face cu o civilizație ca a noastră de pe o altă planetă, însă blocată într-un nesfârșit Ev Mediu. Renașterea (și avantajele ei edilitare) nu mai vine. Aleksei Gherman ne poartă într-un uriaș infern sanitar. Tot ceea ce nu pipăim și mirosim în „socialul” orgiastic din pictura lui Bosch, Gherman ne expune aici pe-o tarabă de măcelar. Ulițele înecate în mocirlă, șanțurile cu fecale, șobolanii din taverne, schelăriile râncede din bârne încinse cu funii de cânepă. Totul stă să cadă, totul e făcut la beție. Totul râgâie, se ține de burtă și trage pârțuri. Totul e o sarabandă pestilențială. Pe alocuri, ne trezim într-un excurs academic în relevanța socială a flatulenței. Vedem și arhitecturi scatofile: bude suspendate pe picioroange poleite cu smoală, ca niște lacustre, ca niște tarantule alegorice, de unde ies prin orificii, ca un cuc mecanic, fese și defechează în capul trecătorilor. Oamenii umblă zăpăciți prin acest ținut ținându-se de fălci – măselele umflate, gingiile cu cioturi purulente. Rânjetele debile nu-și schimbă forma nici când primesc câte-un paloș peste ceafă. Sclavii și stăpânii sunt greu de diferențiat: ambele categorii sunt roase de păduchi și le atârnă mucii ca niște țurțuri, din cauza duhorilor sulfuroase care le irită căile respiratorii și ochii. Nobilii au însă acces la… flori. Doborâți de abulie, trag pârțuri și adulmecă flori. Alții se mânjesc la nas cu o pastă negricioasă ca să țină la distanță putoarea „spiritului epocii”. Pe scurt, unicul adevăr istoric preocupat de soarta omului pare a fi ocluzia intestinală. Iar copiii, dezvoltând de la vârste fragede reverii sportive de diavoli, se joacă darts cu bulgări de mocirlă, aruncând în spânzurații lăsați în ștreanguri la „murat” în toamna târzie și acoperiți de mărgele de gheață.

Un film în care Barbey d’Aurevilly, Marchizul de Sade și Zdzislaw Beksinski s-ar simți într-o vacanță în Florida. Pe scurt, nu recomand distopia asta folclorică celor cu stomacul sensibil. Sau o recomand și lor, dar după ce trec mai înainte printr-un antrenament cu La Grande Bouffe (1973) al lui Marco Ferreri.

Malina (1991), ecranizarea răvășitorului roman al lui Ingeborg Bachmann, în mintea căreia regizorul Werner Schroeter, nebunul exceselor stilistice, se strecoară cu o pricepere de-a dreptul diabolică.

Almayer’s Folly (2011), după romanul de debut al lui Joseph Conrad. Pur și simplu o pièce de résistance a lui Chantal Akerman.

The Man With the Golden Arm (1955), ecranizarea romanului lui Nelson Algren. Uitasem ce splendoare e filmul ăsta. Fără regizorul Otto Preminger și-al său duios ratat Sparrow (interpretat de Arnold Stang), Do the Right Thing al lui Spike Lee ar fi fost doar un simplu reportaj gonzo. Iar Frank Sinatra face aici – o, ho, ho – un rol de zile mari.

Dovlatov (2018). Nu este o ecranizare – și nu este doar un eseu pătrunzător despre „uriașul tandru” Serghei Dovlatov, ci și o monografie a underground-ului literar din Leningrad în vremea înghețului ideologic al anilor 1970.
Aleksei Gherman Jr. (da, cel de mai sus e tatăl) redă uriașa mașinărie care ruina viețile scriitorilor nealiniați. Când ajungeai un proscris al Uniunii Scriitorilor, nu-ți mai rămânea decât să te retragi pe tușă, în „țara paralelă” din apartamentele clandestine, în anonimatul dur, dar exuberant al comunităților de supraviețuire literară. Odată epuizată stima de sine și iluzia că puteai rămâne veșnic „fresh” în rolul de „insurgent”, samizdatul căpăta brusc teroarea unei boli psihice. În cazul unora, s-a lăsat cu tăierea venelor în birourile directorilor de edituri, care căscau neimpresionați de inadaptarea tovarășilor suferinzi.

Tușele de satiră sunt dense, adaptate scriiturii vânjoase a lui Dovlatov (altoită pe Hemingway și Cehov). Apare și Iosif Brodski înainte de marea evadare. E cunoscut faptul că cei doi au fost buni prieteni, nu doar colocatari pe listele negre ale „decadenților”.

Gherman Jr. n-a omis aproape nicio fațetă a lui Dovlatov. Îi avem pe: Dovlatov clovnul, Dovlatov gagicarul, Dovlatov cinicul, Dovlatov adorabilul, Dovlatov bișnițarul, Dovlatov năruitul, Dovlatov cel adulat de-o soție care credea orbește în talentul lui, Dovlatov crescut de-o mamă care-i spunea: „Nu te mai duce la muncă. Stai acasă și termină de scris romanul” (maică-sa fusese corector într-o editură, în timp ce taică-său fusese director de teatru), Dovlatov care ar fi făcut orice pentru fiica lui, Dovlatov gelosul, Dovlatov escrocul sentimental, Dovlatov curajosul, Dovlatov lașul, Dovlatov cel înspăimântat de compromisuri, Dovlatov care, ajuns mereu la fundul sacului, trebuia să facă niște compromisuri, Dovlatov care până la urmă își băga piciorul în ele de compromisuri și incendia planeta, Dovlatov care se credea persecutat pentru că se trăgea dintr-un tată evreu și dintr-o mamă armeancă.

Invasion (1969), în regia lui Hugo Santiago. Nici filmul ăsta nu este o ecranizare, dar e ca și cum ar fi, din moment ce scenariști au fost Jorge Luis Borges și Adolfo Bioy Casares. Avem de-a face cu o ciudățenie absurd-noir. Un mix turbo între un SF politic și un thriller avangardist. Un oraș imaginar, Aquilea, intră sub asediul unor forțe obscure, beckettiene, iar o droaie de bărbați în costume impecabile, cu pistoale scoase de prin buzunare nebănuite, străbate în lung și-n lat străzi, turbării, jungle. Împușcându-se unii pe alții, bărbații în costume impecabile încearcă să creeze o mișcare de rezistență, dar nu prea le iese. În primul rând pentru că invazia cu pricina este greu de definit, nimeni nu știe cine pe cine invadează.

Rolele filmului s-au rătăcit în vremea dictaturii lui Videla și au fost reasamblate abia în anii 1990 din negativele rămase întregi și din pozitivele uzate. Dar calitatea șubredă a imaginii nu afectează în niciun fel ingeniozitatea narativă, o infuzie exotică de nouvelle vague mult mai pe gustul meu decât Alphaville-ul lui Godard.

Ce alte ecranizări după opera lui Dürrenmatt ai recomanda cititorilor & cinefililor care urmăresc site-ul Dlite?

Păi, ar fi păcat să rateze End of the Game (reg. Maximilian Schell, 1976). Sau Justice (reg. Hans W. Geißendörfer, 1993). Sau Twilight (reg. György Fehér, 1990).

_

Liviu G. Stan

Prozator și jurnalist (n. 8 martie 1987), a publicat romanele Sânge de pasăre pe haine (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). În curând, la editura Litera, în colecția „Biblioteca de proză contemporană”, va apărea romanul Salamandre. Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale. Are și un volum de versuri, Yima (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Mara-Daria Cojocaru: Îndreptar pentru ultimul om

Mara-Daria Cojocaru s-a născut în 1980 la Hamburg. Este scriitoare și predă filosofia la universitate. Abordează în tradiția pragmatismului tematica eticii animale și politice. Scrie în compania animalelor. Personal gândește mai puțin în termeni de activism și potențialism – motiv pentru care câinii ei o consideră dubiosă. Cu toate acestea încă se joacă cu ea.

Două poezii de Iris Nuțu

B. C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
I. N.: Ca să procesez tot ce mi se întâmplă, fac playlist-uri/soundtrack-uri pentru fiecare perioadă din viața mea – și scriu. Nu pot să nu scriu, cum nu pot să merg pe stradă fără muzică în căști, numai că scrisul propriu-zis seamănă mai mult cu procesul de deznodare a căștilor decât cu ascultatul. Mi-ar plăcea ca poemele mele să facă din timpul cuiva ce face muzica pentru mine cu timpul mort până la metrou.

Teodora Vasilescu: „Puterea celorlalți de a schimba poveștile”

Teodora Vasilescu a debutat cu volumul de poezie „Fragil și aproape absurd” la editura Tracus Arte. Cosmin Perța a scris despre acest volum pe coperta a patra: „Un volum de debut scris cu siguranța, tensiunea și limpezimea la care puțini poeți ajung și pe care eu aș miza oricând.”