Limbajul este încetinit și minuțios în poezia lui Paul Celan: nu se întâmplă, faptic, lucruri grandioase, gesturile sunt mici (de dragoste, de cunoaștere, de reflectare, de mortificare). Dar în minuțiozitatea gesturilor se găsește o sfială, o retractilitate în a vorbi în general, chiar dacă întotdeauna există un comentariu al faptelor. Lianturile dintre lucruri și oameni sunt eliminate sau sublimate, de aici nașterea unui ermetism matricial, dar fără a fi tendențios (uneori cu irizări suprarealiste parcă). Metaforele sunt transgresive și intenționat alunecoase, inefabile, obscure, tocmai ca să acorde consistență ermetismului.
Uneori, Paul Celan sugerează că lumea este alcătuită din lucruri tangibile și intangibile, la fel de valabile în felul lor și despre care se poate vorbi. Însă doar lucrurile intangibile pot iniția mai adânc. Tăcerea, de pildă, e o formă de intangibilitate, e o asceză, de fapt, o formă de călugărie autopunitivă.
Mă întreb și l-aș întreba pe Celan dacă tăcerea ca asceză e moștenită poetic de la Stéphane Mallarmé și Paul Valéry. Și l-aș mai întreba dacă această tăcere este o contracarare a zgomotelor intense și răvășitoare din poezia lui Ingeborg Bachmann.
Valentina Șcerbani: Visele sunt ca niște articulații pentru corpul romanului
Andra Rotaru
14/04/2020
Valentina Șcerbani a debutat în 2019 cu romanul Orașul promis, la Editura Tracus Arte. Dumitru Crudu scrie despre acesta: „Situat între Carlos Fuentes și Ovidiu Nimigean, romanul Valentinei Șcerbani redă, într-un limbaj îmbibat de poezie, povestea unei pierderi. Un roman pur și simplu răscolitor.” Am dialogat cu autoarea unuia dintre cele mai frumoase romane din ultimii ani.
