Limbajul este încetinit și minuțios în poezia lui Paul Celan: nu se întâmplă, faptic, lucruri grandioase, gesturile sunt mici (de dragoste, de cunoaștere, de reflectare, de mortificare). Dar în minuțiozitatea gesturilor se găsește o sfială, o retractilitate în a vorbi în general, chiar dacă întotdeauna există un comentariu al faptelor. Lianturile dintre lucruri și oameni sunt eliminate sau sublimate, de aici nașterea unui ermetism matricial, dar fără a fi tendențios (uneori cu irizări suprarealiste parcă). Metaforele sunt transgresive și intenționat alunecoase, inefabile, obscure, tocmai ca să acorde consistență ermetismului.
Uneori, Paul Celan sugerează că lumea este alcătuită din lucruri tangibile și intangibile, la fel de valabile în felul lor și despre care se poate vorbi. Însă doar lucrurile intangibile pot iniția mai adânc. Tăcerea, de pildă, e o formă de intangibilitate, e o asceză, de fapt, o formă de călugărie autopunitivă.
Mă întreb și l-aș întreba pe Celan dacă tăcerea ca asceză e moștenită poetic de la Stéphane Mallarmé și Paul Valéry. Și l-aș mai întreba dacă această tăcere este o contracarare a zgomotelor intense și răvășitoare din poezia lui Ingeborg Bachmann.
Ana Săndulescu: „Scriind înțelegem cu toții mai bine viața”
Andra Rotaru
23/06/2021
Ana Săndulescu a publicat volumul de poezie „La topirea ghețarilor”, la Casa de Pariuri Literare, o carte „sub presiunea ororii de a nu pierde controlul asupra realității”, în care „umanul încă tresare, încă reacționează, încă se împotrivește propriei topiri”.
