Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
| © Discuția secretă

Lupi spuma, de Márton Evelin

Márton Evelin. (n. 1980, Cluj) este scriitoare şi moderatoare de emisiuni radio. Absolventă de Istoria Artei în cadrul Universității „Babeş-Bolyai“ din Cluj, lucrează ca redactor la Radio România Actualităţi, secţia maghiară. Vă invităm să citiți un fragment din romanul ei FARKASHAB/Lupi spuma, tradus din limba maghiară de Andrei Dósa.
  1. vara. Nu l-am mai văzut de un an pe Paradis şi mi-e dor de el. De ziua mea onomastică mi-a trimis o pereche de adidaşi şi şase timbre, ascunse într-o scrisoare. Drămuieşte-le şi păstrează-ţi cumpătul – mi-a scris el. Mesajul l-am găsit în limba adidasului. Ştia că acolo o să-l caut, el m-a învăţat cum să examinez încălţămintea, cartotecile, rafturile de bibliotecă, dulapurile cu haine sau podelele. Prima pereche de încălţări care îmi veneau ca turnate.

Am un câine, teckel cu blană sârmoasă, îl cheamă Indian. De fapt, l-a primit maică-mea de la Colecţie-de-oase, dar ei îi e frică de câini. Nu mai locuim lângă piaţă, ci incredibil de jos, aproape de strada Fabricii de Zahăr, patru inşi. Maică-mea, domnul Colecţie-de-oase, eu şi câinele, care încă e pui şi molfăie tot ce prinde. Maică-mea e nervoasă, eu cred că ar trebui să trimită şi câinele împreună cu mine la şcoala de corecţie, dar nu îndrăzneşte, pentru că acum duce o viaţă burgheză, indiferent ce-o fi însemnând asta.

Timbrul este specialitatea lui Paradis şi o sursă importantă de venituri. Prima oară l-am gustat acum doi ani, pe bancheta din spate a Mercedes-ului Cobra de culoare albastră, pe barajul unui lac de acumulare, pe 13 iunie, sâmbăta, când, evocându-l pe Antonie cel Mare, am pornit la drum împreună cu Paradis şi ne-am căţărat în munţi, ca să percepem adâncul şi înălţimea şi faptul că suntem fire insignifiante de praf. În ceea ce priveşte ultimul aspect suntem ba de aceeaşi părere, ba din contră, dispoziţia omului e nestatornică, nu-i aşa, iar imaginea pe care şi-o creează despre sine se schimbă şi ea, precum şi încrederea în sine, ca să nu mai vorbim despre încrederea în ceilalţi.

Habar nu aveam că în timp ce noi fabricam o teorie neclară despre originea păcatelor noastre, în îndepărtatul Rio de Janiero, la aşa numitul Summit al Pământului, membrii ONU semnau acordul privind diveristatea biologică şi îşi imaginau pentru noi şi pentru urmaşii noştri un viitor frumos şi mai ales sustenabil. Habar nu aveam nici ce se pregăteşte la Pasul Poarta de Fier, unde peste nouă zile urmau să dărâme şi să ascundă monumentul unei căpetenii militare supranumite atletul lui Dumnezeu.

De praznicul lui Antonie cel Mare nu se mai zărea nimeni în afară de noi pe baraj, mulţimile de gură cască nu aruncau pietre, mucuri de ţigară şi bărci de hârtie în adâncul de câteva sute de metri. Poate că în ziua aceea în noi, în mine şi în Paradis, se căsca un adânc ameţitor, care ne gâtuia, copleşitor. În spatele nostru era lacul, sub apa întunecată, aparent nesfârşită, văi, dealuri şi drumuri de odinioară, un sat, cu tot ce ţine de o aşezare sătească, hambare, grajduri, case, coteţe de găini, de gâşte, cuştile iepurilor, o biserică şi o şcoală, un cimitir, scheletele celor dispăruţi şi ale sinucigaşilor, fiinţe necunoscute mie, peşti şi poate chiar şi plante. O vreme, Paradis s-a holbat fără o vorbă în jos, apoi a mormăit ceva despre viitoare oportunităţi de afaceri, respectiv despre faptul că până şi în betonul barajului sunt cadavre, de care a uitat deja toată lumea sau de care îşi mai aduc aminte foarte puţini, pentru că memoria este un lucru maleabil. Există nebuni şi popoare îndrăzneţe, care tânjesc după adrenalină, aşa cum eu tânjesc după tine. Văd posibilităţile care se ascund în tine şi slăbiciunile tale, chiar şi pe acelea pe care tu nu le vezi încă, iar asta-i înfricoşător. De foarte multă vreme n-o mai iubesc pe mama ta – a declarat el şi s-a îmbujorat.

– Îmi gonesc dorinţele căutând ocazii de afaceri şi o să vezi, Indianco, până să faci tu douăzeci de ani, sute de nebuni se vor arunca aici în adâncuri pentru o grămadă de bani, presupunând că voi fi susţinut în calculele mele de unii care se vor arăta în stare să-mi interpreteze viziunile şi din punct de vedere ştiinţific. De aici, de unde stăm acum – a spus Paradis şi a arătat spre peretele concav al barajului –, se vor putea face sărituri destul de sigure, doar că va trebui construit un dispozitiv de susţinere, scripeţi, şi va trebui să găsesc frânghie elastică, din cel mai deosebit material.

Domnul Paradis fierbe, unge şi croieşte, face minunea – după cum mărturiseşte chiar el, şi întâmplarea face ca ceea ce spune să fie adevărat. Rezultatul final al şirului de operaţiuni complexe este o bucată de hârtie iregulată, de culoare maronie, o rudă îndepărtată a legendarului LSD. Consumul frecvent cauzează obtuzitate, oboseală chinuitoare şi o indiferenţă fatală faţă de tot ce-ar putea oferi viaţa, dar în acelaşi timp şi o resemnare senină. Măria sa părintele timbrelor mă roagă să nu caut niciodată marfa pe piaţa liberă, pentru că falsurile abundă, iar în chestiunea asta chiar şi o abatere de un microgram poate fi fatală. În primul rând, îţi pierzi minţile de la marfa de calitate proastă, iar de una ca asta chiar că nu ai nevoie, mai devreme sau mai târziu oricum o iei razna. Esenţa timbrului Paradis este calmul armonios, cel puţin aşa susţine el. Înainte de a-mi pune sub limbă bucăţica de hârtie bătând în maroniu, ce părea mai degrabă jilavă decât de un calm armonios, l-am întrebat pe Paradis la ce-ar trebui totuşi să mă aştept. În interiorul meu se desfăşoară o luptă continuă, reverberează ecourile gândurilor contradictorii şi ale faptelor comise fără chibzuială. Mi-e teamă că înlăuntrul meu se permanentizează toate acele lucruri pe care adulţii le rezolvă dând din mână, spunând că toate acestea sunt anomalii adolescentine, care urmează să fie depăşite odată cu vârsta. Mi-e imposibil să uit eşecurile şi greşelile şi bineînţeles că în timpul strădaniei mele de a le corecta comit alte nebunii, las baltă oamenii şi oamenii mă lasă baltă. Cine înţelege asta, cine se înţelege pe el însuşi? l-am întrebat pe Paradis care se holba cu ochii cât cepele şi, în loc să spună ceva acceptabil, m-a întrebat dacă deja învăţăm şi filozofie la şcoală. O, de s-ar prăvăli cerurile peste el! cum ar zice mătuşă-mea, împărăteasa Iréne. Încă nu învăţăm, abia în liceu şi deocamdată nu sunt în stare să citesc aşa ceva, din cauza întrebărilor şi a autoanalizei, i-am spus.

E clară treaba. Dacă Paradis urma să spună că sunt prea deşteaptă, atunci puteam să mă aştept ca în drum spre casă să cotească spre vreun luminiş de la marginea pădurii şi, fie ce-o fi. Dar Paradis a zis doar să-mi pun timbrul sub limbă şi să mă relaxez odată. Va fi bine, foarte bine, e adevărat că provoacă dependenţă, dar viaţa noastră este un ocean nesfârşit de nevoi şi dependenţe.

În drum spre casă am tras totuşi într-o poiană de la marginea drumului cu Mercedes-ul Cobra albastru pal, în jurul nostru se legănau ierburi înalte, în faţa noastră se rotunjea un deal. Ne-am oprit ca să ne odihnim un pic, pentru că vorbiserăm prea mult, mai ales Paradis. Am hălăduit stingheriţi pe luncile dealului. De-a lungul kilometrilor parcurşi, sub efectul timbrului fără îndoială, s-a încurcat în destăinuiri labirintice despre viaţa şi destinul său. A vorbit îndelung despre relaţiile lui de afaceri, s-a descris drept un şarlatan vigilent şi s-a plâns că a avut o copilărie grea, s-a fălit cu imperiul pe ale cărui drumuri şi poteci întortocheate circulă timbrele, fetele, maşinile folosite care fac ture şi trec din mână în mână, în timp ce proprietarului iniţial i se pierde, să sperăm, urma. A repetat din nou profeţia despre slăbiciunile şi punctele mele forte, despre care, nu-i aşa, eu habar nu am şi a vrut să mă pună să jur că o să am mare grijă de mine pe viitor.

M-am lepădat de jurământ, pentru că n-am înţeles niciodată cu adevărat ce vor să spună cu acest aigrijădetine. Nu am încredere în nimeni, nici în mine nu are prea multă lume, cu toate că mai mulţi decât pot suporta. Viitorul este o pată neclară, mi se întâmplă rar să fantazez la cum va fi. Nu am puteri vizionare, cu toate că m-am lovit de mai multe ori la cap, l-am avut şi spart, dar am doar viziuni, ca Paradis. Acestea nu se materializează într-un viitor îndepărtat, ci mai degrabă într-un prezent lipsit de contur.

Străbunicul meu mi-a povestit despre oameni care după ce s-au rănit la cap au început dintr-o dată să vadă acest viitor neclar, cu toate că n-au avut cine ştie ce folos din asta, pe cei mai mulţi dintre ei i-au băgat în ospicii, şi adio! Mi-e dor de bătrân, nu-mi mai aduc aminte cum era vocea lui, a fost primul lucru pe care l-am uitat. Prietenul meu WP spune că o să-l uit cu totul, creierul meu o să păstreze despre el doar remanenţe sentimentale, care nu vor avea nicio legătură cu realitatea. WP ştie totul, dar asta nu-i face bine, îi aduce mai multe probleme decât foloase.

Paradis m-a rugat ca celorlalţi din hoarda de aur să nu le dau timbre, chiar dacă nu jur că n-o voi face, să fac un fel de legământ. I-am promis că o să procedez după cuviinţă, dacă voi fi în stare să decid ce e corect. Şi în cazul în care nu voi fi în stare. Paradis a zis că nu e în regulă ce spun şi poate că mama mea are dreptate, în capul meu e o mare confuzie, lucru care îmi influenţează faptele, îmi sporeşte slăbiciunile, de exemplu sunt mult prea uşor de influenţat, dar timbrul o să mă rezolve. Mă simt mai bine de la el, dar poate e doar o iluzie, i-am spus pe un ton ursuz lui Paradis, care a remarcat că efectul se dezvoltă într-un fluture adevărat abia după două săptămâni, dar da, atunci o să-şi ia zborul. Comparaţia e perfectă, aşa că în sinea mea am numit produsul măriei sale stadiile fluturelui.

În curând voi pleca în Sat, sper ca până la toamnă să nici nu mă întorc, cu toate că îmi place noua casă, însă noua noastră viaţă deloc. Mama mea susţină că e din cauză că m-am dezvăţat de viaţa normală de familie, ceea ce e o prostie, pentru că nu m-am obişnuit niciodată cu ea şi nici nu înţeleg de ce ar trebui să o fac. În Sat e bine, acolo măcar pot fi la fel de liberă ca El Zir, lupul nostru, pe care tatăl meu doar rar se întâmplă să-l lege. Ajunge cu gâtul în lanţ mai ales atunci când aşteptăm oaspeţi. Dacă umblă liber, îi jupoaie pe toţi, fără excepţie. Nu latră dacă nu consideră că e necesar, nu face decât să distrugă hainele intruşilor. Din cauza obiceiului său, bunicul meu îi spune Lupul Forfecar şi plănuieşte să scrie în cinstea lui un imn.

 

  1. toamnă-iarnă. Cunoştinţa lui Colecţie-de-oase e un antrenor de rugby, care ştie un antrenor de atletism, care aduce trupului indiencei dintre ape forţa salvatoare. Noul antrenor îşi cunoaşte bine treaba, într-atât încât la altceva nici nu se pricepe. Din păcate, produsul lui Paradis nu prea are efect asupra condiţiei mele fizice, sunt greu de motivat să alerg înfruntând timpul. Gabito declamă în faţa micii sale echipe, punându-şi la bătaie întreaga elocvenţă, despre armonia dintre corp, creier şi suflet, cheia victoriei în sport, dar nici măcar el nu crede în asta. Sportul este o artă marţială, victoria este o bucurie militară, ţelul este învingerea, dar ce să facem dacă nu vreau să fiu nici adversara altora, nici a mea. Nu am în mine suficient spirit de competiţie, a constatat Gabito cu tristeţe în lunea Paştelui, în timp ce stăteam întinşi pe salteaua îngustă, prin fereastra înaltă se infiltra puţină lumină, aveam miros de sălbăticiune, antrenorul se smiorcăia încet şi-mi spunea că nu ştie cum o să se spovedească şi ispăşească el toate astea. Păi, aleargă, i-am răspuns şi eu alerg ca să scot din mine enzimele păcatelor şi să fac loc pentru cele noi. Degeaba, păcatul este dulce, omul pofteşte la el şi cu cât se abţine mai mult, cu atât îl va înfuleca mai abitir, ia uită-te la noi, am observat eu şi Gabito s-a urcat din nou pe mine cu un oftat adânc. Aşa stau lucrurile, a spus nenea Graubvogel şi jur pe dumnezeu!, ştia ce spune.

Tot prin intermediul domnului Colecţie-de-oase a intrat în viaţa noastră nenea Raţă, prietenul loial. Cândva făcuse lupte, lupte libere, campion naţional şi internaţional la categoria grea. Din păcate, el trece pe la noi doar atunci când toată lumea e acasă. Nimeni nu ştie că de mai bine de un an îi fac vizite la birou şi că ne simţim bine împreună. Mi-a spus că nu e cazul să-mi fac griji, să stau liniştită la el şi într-adevăr, nu ne deranjează nimeni. El este inspectorul inspectorilor, dar în general nu vorbim despre impozite, ci despre ce ne trece prin cap, despre peşti, păsări, faptele omului şi despre cuvinte care sună ciudat, despre provenienţa lor.

Cu scopul de a mă linişti, mi-a relatat că unele dintre cunoştinţele mele apropiate, de exemplu Dorman, adică domnul Colecţie-de-oase (potrivit căruia voinţa poporului nu are cum să învingă), cu care trăiesc în aceeaşi gospodărie şi care săracul vrea să fie tatăl meu, soseşte mereu cu precizie de ceasornic la inspectoratul general. Între ora 7 şi 35 de minute şi ora 7 şi 45 de minute o conduce pe mama în aripa în care lucrează şi porneşte înapoi către locul în care el însuşi împinge la dosare cât e ziulica de lungă, de nu cumva se întâmplă să-l binecuvânteze bunul dumnezeu cu nişte muncă de teren, dar asta e altă poveste. Între ora 7 şi 45 de minute şi 47 de minute dă peste cap o jumică în ghereta portarului cu portarul, pentru că se schimbă tura, iar asta se respectă. La 12.45 se duce împreună cu mama mea la cantină, pe cealaltă parte a bulevardului larg, la hotel Victoria, lucru care le ia în mare cam trei, maximum patru minute. Acolo consumă fără comentarii meniul zilei, şi bea una, maximum două beri. Asta dacă nu se întâmplă să strige după personalul care se deplasează în pantofi cu carâmb înalt şi şireturi. Dacă îi strigă, nu e bere, dar bea o votcă şi îşi aprinde şi o ţigară. Asta nu schimbă cu nimic agenda zilei, Dorman este un om punctual. Între 13.45 şi 14 cei doi ajung înapoi, îşi iau la revedere sau pur şi simplu se duce fiecare încotro vede cu ochii, mai ales maică-ta, înapoi la dezvoltatori, pe care încearcă să-i dezvolte cât e ziua de lungă, să nu te mire că săraca e terminată cu nervii. Iubeşte-o pe mama ta, mi-a spus domnul Raţă, apoi a continuat spunând că în jurul orei 14 Dorman aruncă o privire prin ghereta paznicului, să vadă dacă totul e în regulă. Dacă e ordine, atunci asta trebuie respectat. Dacă nu e, atunci trebuie luată o decizie. Sub nicio formă nu ajunge încoace înainte de ora 15, nu s-a întâmplat niciodată să ajungă, Indianco Pătlăgeanca. Vino, urcă-te repede în poala mea să-ţi povestesc despre Dunăre. Ce frumoasă e! O să te duc odată acolo, să mergem cu barca şi în stufăriş. Aşa să mă ajute Dumnezeu!

Picture of Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

O povestire de Serenela Ghițeanu

„Acest antiroman, prima mea carte de proză, a apărut târziu în viaţa mea. […] este o carte despre Trecut, dar şi despre Prezent, aşa cum le percep eu.“

Un poem de Denisa Ștefan

Ieri am primit acest poem. De obicei nu publicăm ce vine din senin la poșta redacției, dar de data asta am zis că textul Denisei Ștefan e unul intrigant, raw… contra-estival. Vouă cum vi se pare?