cei rămași
Au mers prin iarba udă deoarece drumul spre pădure se prefăcuse într-o mocirlă noroioasă;
curând după aceea, printre tufişuri, în frunziş, nu departe de marginea pădurii, au dat de micul
cadavru şi s-au aşezat în jurul lui. Au tăcut cu toţii.
Ar fi putut fi puiul oricui; ghemotocul diform, deșirat, părea să îi aștepte. Era al doilea pe
săptămâna aceea. Ultima căprioară dispăruse odată cu vara, dar ochii ei sclipeau geamăn în
iezi săltând pe lângă lizieră. Și lupoaicele plecaseră – în timp, puii s-au deghizat în cățeluși, au
pătruns în comuna indigenă, iar cei rămași au fost răpuși pe rând de iarnă.
Apoi moartea s-a întețit. Mamiferele teleghidate dispăreau ca înghițite de pământ, puii singuri
adunați bulgărașe-bulgărașe dintr-un capăt în altul al rezervației. De departe au ajuns oamenii
legii, și cei cu halate albe. Au vorbit degeaba – limba lor n-a putut cunoaște fenomenul.
Fotografii și-au pregătit aparatele. Alții au început să scotocească prin împrejurimi. Au bănuit că
e semn rău, și că pădurea puilor irigă otravă. Au trasat linii noi de graniță, le-au pierdut sub
zăpadă.
Ultimul pui l-a găsit preoteasa, l-a luat în brațe și l-a îngropat fără să spună nimănui. Nu i-a
scăpat nimic, şi deodată şi-a dat seama că scena aceasta n-o va uita niciodată. Știa în inima ei
ce va urma.
- citatele sunt din Făgăduiala, de Friedrich Dürrenmatt (ed. Humanitas, 2003)
