Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Vlad Drăgoi

Maria Orban in dialog cu Bogdan Coșa

Exact la 10 ani de la Poker, Bogdan Coșa revine cu un roman atipic stilului care l-a făcut cunoscut. Cât de aproape sunt ploile reci aduce în prim-plan drama unei familii, fisurile din oamenii de lângă noi, din noi, dar și un mod particular si sensibil prin care ne putem raporta la toate acestea.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Maria Orban: Atât faptul că ai urmat Facultatea de Litere, cât și debutul tău din 2011 cu Poker au stat sub semnul întâmplării: inițial erai la Academia Militară din Sibiu și ai plecat de acolo având de ales între Litere și Matematică, iar despre roman ai declarat că nu l-ai scris pentru a fi publicat și că l-ai trimis la concursul de debut fără să fii convins neapărat că asta vrei. Cum vezi lucrurile la mai bine de 10 ani de la ce s-a întâmplat atunci?

Bogdan Coșa: Mă bucur că nu am rămas la Academia Forțelor Terestre; mă dusesem acolo doar pentru că voiam să am hainele, mâncarea și cazarea asigurate pe timpul facultății. Din fericire, am înțeles curând că, emoțional, o să plătesc mai mult decât face, că mai bine mă angajez undeva și fac o facultate normală. Ras în cap, mi-am cerut iertare de la părinți, m-am angajat librar și m-am înscris la Litere în Brașov, unde am avut profesori de-a dreptul excepționali; singurul regret e că nu am știut întotdeauna cât de norocos sunt că, de exemplu, Andrei Bodiu are pretenții mai mari de la mine, că Alexandru Mușina se oprește să-mi explice de ce nu am dreptate.

Mă bucur și că, acum zece ani, m-am dus la un centru de copiere și-am printat acel roman scris pentru prietenii mei, că m-am lăsat convins să-l înscriu în concursul acela de debut. Terminasem facultatea, dar aveam în continuare nevoie de un profesor – și l-am avut. (Sub forma unui succes ambiguu, Mr. Miyagi, care m-a pus în tot felul de situații.)

 

M.O.: Să-ți propui să scrii o trilogie când ai 23 de ani pare a fi o treabă foarte îndrăzneață. Ce așteptări ai avut inițial și cum  te-ai desprins de ea în final? Cu ce sentiment te-ai despărțit de Tudor Klein și de universul lui?

B.C.: Am anunțat că Poker va fi o trilogie ca să-mi dau de lucru, să mă asigur că nu renunț; îmi doream să scriu ceva mai bun decât romanul de debut – Poker fusese criticat cu bună-credință de unii (mi se arătase care sunt meritele lui, unde se mai poate lucra, ce ar fi de făcut mai departe), dar existaseră și oameni care scriseseră sau spuseseră lucruri de-a dreptul batjocoritoare despre el, despre mine, care m-au făcut să-mi fie rușine că am acceptat, naiv, să fie publicat. Am vrut să-i conving, să mă conving că nu este așa cum spun ei, iar pentru asta aveam nevoie de timp. „Dați-mi voie să scriu trei romane. Vorbim peste zece ani.”

 

M.O.:  Pe tot parcursul celor trei romane (Poker , Poker Black Glass și Ultraviolență) Tudor Klein se folosește de scris pentru a reuși să înțeleagă ce i se întâmplă. E drept că în Poker I personajul doar transcrie ce visează, în Poker II– scrie un raport pentru psiholog despre ce a trăit în ultimii ani, iar în Ultraviolență, este deja scriitor, un scriitor care scrie tot despre lucruri pe care le-a trăit și pe care nu le-a integrat cumva (trioul Irina- Gina- Tudor). Crezi că scrisul poate funcționa ca modalitate de a înțelege mai bine ce trăim/ am trăit? Pe tine te ajută în acest fel? Sau în ce mod îți este el necesar?

B.C.: Da, cred asta; eu scriu aproape zilnic. Dacă sunt confuz, dacă sunt tulburat sau peste măsură de bucuros, o anamneză discretă mă ajută să-mi recapăt echilibrul.

 

M.O.: Personajele tale trec prin  depresie. În Poker Black Glass și în Cât de aproape sunt ploile reci ele par înecate în tristețe și spaime și frici. Deosebirea e că  în Poker Black Glass Tudor își dă seama că a ajuns la capăt și apelează la ajutor, iar în ultimul tău roman ele nu caută nicio soluție. Nici măcar nu vor să vorbească despre. Doar Dumitrița iși dorește să fie întrebată despre lucrurile cu adevărat importante, în rest, toți par să ocolească realitatea. Pe Tudor îl ajută terapia. Crezi că ea funcționează și în viața reală, nu numai în literatură?

B.C.: Nu-i foarte plăcut să vorbești despre asta, dar o să o fac, cu riscul de a fi luat în derâdere de unii cititori.

Suntem în 2020, dar le spunem prietenilor că avem programare la dentist, nu la psihoterapeut. Pentru că, în general, când auzim de psihoterapie, ne gândim la cărțile de self-help cu titluri „haioase”, la escrocherii și șamani de ocazie, nu la cei suferinzi, care ajung la ușa cabinetului dârdâind (la propriu) de groază sau amorțiți de durere. Mai adecvat ar fi să ne imaginăm holul unei policlinici din anii 90; un individ reazemă un perete și privește programul lipit pe ușa cabinetului stomatologic; în timp ce așteaptă să-i amorțească falca, n-are de ales, ascultă freza umblând în gura altui pacient.

E umilitor, e obositor, uneori ai impresia că, gata, s-a terminat, n-o mai scoți la capăt, că trebuie să-ți scoată toți dinții. A mai trecut o săptămână; te întorci acasă cu gingia cusută și o grămadă de bani cheltuiți. (Aici intervine o altă mare problemă, că ședințele de psihoterapie nu se decontează, Casa de Asigurări de Sănătate nu se bagă. Motiv pentru care, în parte, românii umblă cu dinții stricați, nu pot să mănânce și își distrug stomacul, organele interne. Motiv pentru care, în parte, e plin de alcoolici, copii și neveste bătute etc.)

Vestea bună e că există profesioniști, oameni de-a dreptul înzestrați, oameni peste măsură de generoși, care muncesc și merg cu tine până în Iad, chiar dacă poate că nu ai de unde să le plătești tariful. Și, da, funcționează.

Eu am avut noroc să nimeresc pe mâinile unuia dintre ei, și am avut noroc cu Irina, care m-a ajutat, dar există foarte mulți oameni care sunt complet singuri în suferința lor. În ultimul roman am încercat să scriu despre ei.

 

M.O.: În tot ce ai scris, atât proză, cât și poezie, dar și în unele interviuri, apar imagini din copilăria tristă trăită în blocul de nefamiliști dintr-un mic oraș industrial. Eu am avut senzația că orașul ăsta, Codlea, este special, pentru că a dat trei scriitori care îmi plac tare (tu, Simona Popescu, Vlad Drăgoi), însă din ceea ce scrii, nu pare a fi deloc paradisul. Printr-un exercitiu de voință, crezi că ai putea să evoci și o imagine luminoasă, nu contează cât de veche, a orașului în care ai trăit?

B.C.: Sunt luat de la grădiniță și dus în demisolul unei case săsești. Aparține patronului chioșcului în care mama lucrează ca vânzătoare. E perioada în care ea confecționează mărțișoarele pe care urmează să le vândă, și masa la care lucrează e plină de biluțe și șnururi. E cald și bine înăuntru, miroase a aracet. Patronul, un om blând, în vârstă, îmi aduce câteva jucării care au aparținut cândva fiilor săi, printre care și niște mașinuțe cum n-am mai văzut până atunci; li se deschid portierele, capota și portbagajul, mi se par superbe. Habar n-am când se lasă seara și trebuie să plecăm.

 

M.O.: În Ultraviolență, Tudor, devenit deja scriitor, are de cîteva ori replica asta: să vină HBO-ul, referindu-se la posibilitatea ecranizării romanului său. Tu, Bogdan, ai vrea să vină HBO-ul? Ce ar însemna asta? Și care dintre romane (trilogia sau Cât de aproape sunt ploile reci) ai vrea sa fie ecranizat?

B.C.: N-aș zice nu unui mini-serial HBO, nu. Știu că mă-ntind, dar aș muri s-o văd pe Frances McDormand în rolul Aureliei Toader – un fel de Vitoria Lipan trecută prin Olive Kitteridge.

 

M.O.: Și pentru că tot vorbim despre actori, am citit că Poker I și II au fost dramatizate, a existat un spectacol regizat de Leta Popescu, în Cluj. Cum a fost experiența asta? Ai fost implicat în dramatizare? Ai văzut spectacolul? Cum ți s-a părut?

B.C.: Nu l-am văzut, spre rușinea mea. Eram plecat din țară. Cum Leta Popescu e însă o regizoare de primă mână, sunt convins că a știut ce vrea de la povestea mea și că i-a ieșit întocmai. Nu cred că aș fi avut cu ce să o ajut, mai ales că eram deja cu capul în Cât de aproape sunt ploile reci.

 

M.O.: Ai numit volumul tău de poezii, singurul de până acum, O formă de adăpost primară, un roman mai abstract. Multe din versurile de acolo par o comprimare a gândurilor personajului tău din Poker Black Glassau trecut două luni de când/ am încetat să vă mai  răspund/ patru de când nu v-am  văzut/ la tine/ să zic/ a trecut ceva timp / și mă gândesc tot mai rar. E drept că tot acolo am găsit și versuri care mi s-au părut foarte apropiate de atmosfera sumbră și apăsătorare pe care ai creat-o în ultimul roman: nu e pace/ sub nivel/ sau deasupra/ noaptea ca o menghină/ avansează suspect/ soarele / înfășoară odată cu ziua/ tifonul în jurul ochilor/. Care mai e relația ta azi  cu poezia? Mai scrii poezie?

B.C.: Citesc cu plăcere tot ce apare la noi și-mi cade în mână. Din poezia lumii citesc mult mai puțin decât mi-ar plăcea, mai degrabă recitesc, încerc, îngăduitor în ceea ce privește propriile limitări, să înțeleg ce-am înghițit mai demult pe nemestecate.

Poezie scriu rar, de plăcere, și nu prea păstrez ce iese.

Citesc în public o dată pe an, când cei care organizează Maratonul de Poezie al Facultății de Litere de la Brașov mă invită, ca absolvent, alături de ei în fața studenților, și mă simt de fiecare dată foarte bine, acasă.

 

M.O.: Ai versul ăsta, tot în O formă de adăpost primarăamintirile sunt retorică. Poezia ta se raportează de multe ori la ele, la fel și personajele din romane. Ce înseamnă amintirile, totuși, cum funcționează ele pentru tine?

B.C.: Sunt momente în care le folosesc ca termen de comparație, sunt momente în care se activează explicit și, prin asta, îmi dezleagă unele noduri și mă ajută să avansez cu povestea… Pe scurt, sunt datele în baza cărora funcționăm (vezi angrenajul predicție-eroare-corectarea predicției, care nu poate fi anulat). Sunt, într-un fel, tot ce avem.

 

M.O.: În Cât de aproape sunt ploile reci reușești să prinzi foarte bine atmosfera dintr-un sat, Dumbrava Frumoasă,  un sat aflat sub asediul ploilor, zăpezilor, mai mereu,  un sat înecat și la propriu și la figurat. E chiar și  imaginea asta, a unui curcubeu anemic, reflecat în baltă, peste care unul dintre personaje scuipă. Plouă, ninge mereu, și totul pare să se prăbușească. Cum anume te-ai documentat pentru a crea o geografie atât de exactă și veridică?

B.C.: Așa, scos din context, aș zice că personajul despre care pomenești n-ar fi trebuit să și scuipe, e prea mult. Dar în scena respectivă asta urmăresc, furia la care ajungi în cele din urmă atunci când imaginea pe care o aveai despre viața ta o ia la vale, momentul de dinainte să te smerești, puțin înainte de a începe să-ți fie clar că te duci într-un fel de hău, că nu mai ai ce să faci decât să accepți că asta e ceea ce se întâmplă.

În 2014, Roxana Gamarț m-a invitat să fac parte dintr-un proiect mișto, foarte bine plătit, alături de alți scriitori, printre care Augustin Cupșa, Nora Iuga, Radu Paraschivescu, Ștefan Agopian, și de artiști vizuali – Ion Grigorescu, Mircea Cantor, Roman Tolici și alții. Eram 10 scriitori și 10 pictori, și-am format 10 perechi.

Eu am ales să lucrez cu Zoltan Bela. Mă uitasem vreo săptămână prin lucrările lui și mă agățase o serie cu fiul său. Ideea era să scriem o povestire pornind de la una din lucrările artistului cu care am decis să lucrăm. Culorile șterse, felul lui Zoltan Bela de a-l picta pe băiat, de parcă ar fi folosit un filtru special, de parcă ar fi apus ultima oară soarele peste el (ca fiu al său), mi-a adus aminte de unele lucruri văzute în copilărie, la țară, unde am avut ocazia să trăiesc perioade foarte lungi de timp. Așa că mi-am scris povestirea pornind de acolo, din lumina aceea sfârșită a lui Zoltan Bela, transferată în geografia unui sat pe care îl cunoșteam ca-n palmă.

La câteva luni după ce a apărut antologia, pe măsură ce am discutat despre povestirea mea cu unul, cu altul, am simțit că n-am făcut decât să întorc capul spre o lume de existența căreia eu însumi încercasem să fug, și asta doar ca să o arăt o secundă, cât durează o povestire. O lume pe care am văzut-o transformându-se, dezvrăjindu-se în anii 90, în anii 2000, care abia se mai ținea laolaltă, și care merita din partea mea mai mult decât o privire peste umăr, o povestire.

 

M.O.: Punând alături Poker  și Cât de aproape sunt ploile reci, m-a frapat un lucru. Lumea din ultimul roman pare cumva pe dos față de cea din romanul de debut. In Poker,  prietenia,  iubirea și familia  sunt valorile care definesc personajul principal, în Cât de aproape sunt ploile reci, ele nu mai există. Prietenia și iubirea sunt doar niște noțiuni abstracte, familia este total disfuncțională și fiecare personaj e pe cont propriu. Voiam să te întreb dacă toată lumea asta pe dos este construită în mod programat și obiectiv sau de unde vine această viziune?

B.C.: Din amintiri, din păcate. Așa am experimentat prietenia, iubirea, familia, așa mi le amintesc, așa le-am perceput în interacțiunile la care am participat sau pe care le-am putut observa în mediile în care am trăit. Diferența despre care vorbești provine, în parte, din faptul că în primul roman am scris despre prietenie, iubire, familie așa cum mi-aș fi dorit să le fi trăit sau să le trăiesc (aveam 21 de ani, simțeam că viața abia începe, că, dacă dau la o parte mizeriile, dacă trec peste, pot să-mi schimb norocul).

 

M.O.: Spre sfârșitul romanului Ultraviolență, personajul spune așa: trebuia să ne fabricăm o narațiune mai departe, așa cum au făcut toți oamenii, dintotdeauna. Ce narațiune îți fabrici tu, mai ales în contextul ăsta, care acum un an ar fi părut ireal, ce narațiune îți spui ca să poți continua?

B.C.: Soția mea și cu mine așteptăm un copil, așa că nu pot decât să-mi spun Totul va fi bine, și să nu scuip în balta care reflectă, palid, curcubeul desenat pe foaia A4 și lipit pe geam.

 

Un interviu de Maria Orban

© Irina Bruma

Manuela Klenke
Manuela Klenke
Manuela Klenke (n. 1984) este absolventă a Facultății de Litere (germană/engleză) din cadrul Universității Babeş-Bolyai din Cluj și a Universității din Osnabrück. Din 2010 până în 2018 a predat cursuri de germană ca limbă străină (VHS, Akademie Überlingen). În 2017 a obținut o bursă din partea DÜF pentru traducerea în germană a romanului Interior zero de Lavinia Braniște. În momentul de față lucrează la traducerea volumului de proză scurtă Sȋnii verzi de Florin Iaru. Traducerile ei au apărut în numeroase publicații literare (mosaik, Salz, außer.dem, Steaua, Poesis international).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Câștigătorii Burselor de Creație DLITE – ediția 2021

Așa cum vă spuneam la începutul verii, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE, ne-am propus să vă mulțumim cât mai concret posibil că ne-ați fost și ne sunteți alături. Printre altele, oferindu-le autoarelor și autorilor români, pe care le/îi respectăm și le/îi citim cu atenție, o bursă de creație în valoare de 1500 de Euro.

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.

Adriana Popescu: Mâine undeva la mare (fragment)

Adriana Popescu s-a născut la München și a lucrat ca scenaristă TV. A scris pentru diverse reviste și a urmat cursurile Facultății de Litere înainte de a se dedica complet romanelor. A publicat peste douăzeci de cărți apărute la diverse edituri prestigioase. Mai scrie sub diverse pseudonime precum Sarah Fischer, Carrie Price sau Adriana Jakob. Cărțile ei au fost traduse în engleză, poloneză și italiană. Autoarea locuiește în încântătorul oraș Stuttgart.