Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
| © CDPL

Marieva Ionescu: „Cărțile astea sunt de fapt lucrări pe propria-mi piele”

Marieva Ionescu publica în 2019 volumul „Spre partea cealaltă. Proza lui Gellu Naum”, o versiune a lucrării de doctorat. În 2021 debutează în poezie cu volumul „Guest writer” (Casa de Pariuri Literare), despre care Mircea Cărtărescu a scris pe coperta a patra: „Un bun volum de debut, adevărat și emoționant.”
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Dacă ai fi un ghost writer, a cui identitate ai vrea să o „îmbraci”? Ce riscuri ai fi dispusă să-ți asumi?

Ghost writer mi se pare că e un fel de passe-partout. (Și zâmbesc acum, când mi-a venit în minte imaginea asta, fiindcă știu un passe-partout dintr-o emisiune TV franceză – între timp a ajuns și în România, mă uitam la ea când eram mică, fascinată: Fort Boyard. Se petrecea pe un fel de insulă, într-un castel. Și acolo personajul ăsta, Passe-Partout, era un pitic cu un mănunchi de chei. Le deschidea concurenților care au trecut cu bine o probă ușa către următoarea. Îl și văd mergând repede, repede și clinchetind.) În sensul de bază, e cineva care scrie pentru altcineva, iar acesta din urmă semnează. E cineva care nu ține la semnătura proprie. Sau o lasă scrisă cumva, dar într-o cerneală invizibilă. Exista și asemenea cerneală, când eram în liceu. O sticluță ca oricare alta de cerneală. Scriai cu ea sau o împrăștiai pe diverse suprafețe (de exemplu, pe pardesiul dirigăi, profă serioasă de latină, ca poantă de 1 aprilie) și se vedea ce ai scris doar pentru câteva minute. Apoi totul dispărea. Am mai văzut ceva asemănător într-un perfomance de poezie, parcă o poetă engleză: se numea rain poetry. Poeta își scria pe asfalt poemele cu o astfel de substanță și la prima ploaie ele, poemele, dispăreau. Da chiar: și ploaia, ninsoarea nu mai zic!, e un ghost writer… fenomenal. Passe-partout. La fel tot ce proiectează umbre, străfulgerări de lumină, culori pe pământ: norii, soarele, luna. Ghost-writeri. Nu țin la amprentă. Amprenta lor se joacă mereu, trecătoare. Nu-i pasă că trece. Că pe jos e rece. Ea e blândă și mereu alta. Nu se tocește. Nu plictisește. Așa fel de ghost-writer aș vrea să fiu eu. Cu toate riscurile de rigoare.

Care ar fi traseul cu o rulotă în care ți-ai lua toate cele necesare pentru a te simți împlinită? Pe cine ai lua cu tine?

Aici mi-ar trebui un roman întreg să răspund. M-am jucat acum vreo doi ani, într-o librărie, cu o jucărie pe care am găsit-o pe rafturile cu daruri de Crăciun. Mi s-au lipit pur și simplu mâinile de ea și nu m-am putut abține. Era un glob pământesc făcut din carton, dar nu compact, ci din „felii” detașabile. Arăta ca o portocală (mama ne făcea uneori, mie și surorii mele gemene, când eram mici, câte o floare sau un „tort” dintr-o portocală tăind coaja în felii și îndoindu-le la jumătate, apoi adăugând capacul decupat primul – îți imaginezi cum arată?). O portocală cu harta lumii desenată pe ea. Și ce mi-a venit mie în cap? Să desfac feliile și să văd dacă pot să le mai potrivesc înapoi. Doar că mâinile le-au aranjat înapoi nu în ordinea corectă, ci alandala, cum le-a venit. Așa încât, ce știi?, America o fi ajuns lângă Italia, Oceanul Indian lipit de Marea Neagră, Sahara prin deșertul Gobi etc. Nici nu m-am mai uitat ce a ieșit, fiindcă l-am făcut cadou, globul. Rearanjasem lumea. Așa îmi închipui traseul cu rulota, pe harta asta și numai pe ea. Încerc totuși să răspund și practic. Încep cu a doua parte a întrebării: Aș lua cu mine un singur om. Omul pe care îl iubesc. El e parte din mine. Adică îmi dau seama când vorbește el și când eu. Deși se aude doar vocea mea. Îmi dau seama când fac ceva ce n-aș fi știut să fac dacă nu ar fi fost el, acolo, undeva în mine. Deși ce fac fac tot eu. Îmi dau seama când tace el. Din mine de undeva. Și când tac eu. Omul ăsta ar încăpea perfect în rulotă. Ar fi poate la fel și pentru el. Și totul s-ar petrece în spațiul acela – destul de mic – cum nu se poate mai firesc. Traseul: Mi-ar plăcea să văd Aurora boreală. Poate să începem de acolo. E departe, știu. M-au fascinat întotdeauna luminile ei neverosimile și întinderea pustie unde își fac apariția. J Apoi mi-ar plăcea să vizitez un loc din Franța unde mi-am dorit acum mulți ani (mă rog, nu chiar așa de mulți, vreo cincisprezece) să ajung, dar nu am avut curajul: se numește Vallon Pont d’Arc. Frumusețea era dată de un fel de pod de piatră în mijlocul mării, imaginea asta mi-a rămas în minte.

Când l-ai ascultat pentru prima dată pe Mozart? El apare într-un poem din volumul Guest writer și pare indiferent la tonalitățile care se creează în jurul lumilor lui.

Foarte posibil să-l fi ascultat în burta mamei aflându-mă. Mama și tata mergeau la operă împreună. Era pe-atunci (înainte de 1989, nu foarte mult) una dintre „distracțiile” lor. După aceea, l-am auzit sigur la școala de muzică nr. 2 din București, unde am studiat din clasa întâi până în clasa a opta, pe lângă școala-școala primară și generală, pianul, teoria muzicii, istoria muzicii și cor. Se învățau și cântau piese ușoare, pentru copii, apoi din ce în ce mai complicate. Nu îmi mai aduc aminte dacă am cântat chiar eu Mozart, dar sigur îl auzeam la colegi, la așa-numitele audiții, când stăteam comod pe scaun doar ca spectator, după ce mi se uscaseră palmele de emoțiile propriului performance. Avea ceva optimist și trist, te făcea să-ți treacă îndoielile, nemulțumirea de sine pentru micile sau marile scăpări din evoluția pe scenă. Suna prietenos, nu scorțos. Asta dacă vorbim despre Mozart… în persoană. Altfel: cu Mozart-copilul-omenirii m-am întâlnit prima dată pe 1 mai 1985. Eram un „bulgăr de zăpadă”, în brațele nașului meu (sau al nașei? – niciodată n-am fost sigură care sunt eu și care e sora mea în poza care a imortalizat momentul). Cât privește a doua parte a întrebării, aș spune că, dimpotrivă, pe Mozart îl interesează absolut toate tonalitățile din jurul lumilor lui (cum frumos spui). Nu face discriminări. Iar dacă uneori pare indiferent e doar fiindcă ascultă foarte atent. E publicul ideal. Global. J

Care e povestea poemului „Dürer” și a propriei limite a pământului?

La începutul anului acestuia, 2021 (scriu precis numărul pentru că de când cu pandemia și cu alte evenimente prin care am trecut în 2020, un an foarte greu, am pierdut un pic noțiunea timpului și stau mereu să calculez exact cât a trecut de la…, în ce an a fost exact… etc.), mi-am propus să revăd poemele din primul meu volum în română (am mai scris și în franceză două, cam adolescentine, dar simpatice), alcătuit acum aproape opt ani sub îndrumarea prietenei mele Simona Popescu. Stăteam împreună undeva într-un colț pe o banchetă din club A, unde se ținea Cafeneaua critică moderată săptămânal de domnul profesor Ion Bogdan Lefter; în unele seri, când mă simțeam în stare, la începutul serii Simona propunea câte o temă și încercam amândouă să scriem dintr-un foc ce ne ieșea, prinzând din zbor în text și frânturi din discursul pe care-l auzeam dinspre scenă – deci un fel de dicteu superconcentrat și complicat/completat de cei din jur; fără ștersături, fără corecturi; îi sunt foarte recunoscătoare Simonei pentru modalitatea asta de lucru: mi se pare că să începi să scrii serios poezie așa îți deschide abrupt, însă teribil de frumos, libertatea de a te mișca printre ritmurifluxurisonorități; după ceva vreme se strânseseră suficiente poeme, dar nu plănuiam să le adun într-un volum, și într-o zi mi-a scris Lidia Bodea, altă prietenă, căreia îi trimisesem cel puțin unul dintre texte, că se organizează un concurs de debut la Brașov. Așa am strâns volumul intitulat pe atunci Probă de microfon. Nu am câștigat concursul, așa că au rămas în sertar textele aproape șapte ani. Le-am mai citit, le-am mai lucrat, iar în primăvara asta am simțit că e timpul să încerc din nou să le fac să apară. I-am trimis volumul și lui Mircea Cărtărescu, la sfatul căruia am eliminat câteva poeme și am schimbat titlul (l-am găsit pe cel nou spontan și mă bucur mult că mi-a ieșit așa) – îi mulțumesc mult! În schimb, tot împreună cu Simona, cu „teme” de la ea, pe WhatsApp, am mai scris câteva texte. Printre care și „Dürer”. Asta era chiar tema (genul de teme ample cât lumea, care de fapt îți lasă toată libertatea): gravura Melancolia de Dürer. Poemul e felul în care am citit și am tradus eu acel tablou.

Ce faci dacă apar situații în care nu mai vrei sau nu mai poți să scrii?

Închid ochii și îmi las gândurile să umble cum vor ele: să facă povești, asociații și jocuri de cuvinte. Joc, de exemplu, tonomatul de cuvinte (inventat de mine): să găsesc cât mai multe cuvinte, rapid de tot, pornind de la o anumită regulă: creativitate fără opreliști, ce-mi vine automat în minte. Prima dată când am făcut asta m-a cam lăsat paf chestia. Ziceam în minte culori și tot ieșeau, comune sau mai rar folosite, la o adică și inventate. Ce să vezi? La un moment dat o dăduseră și pe rime, nu se mai opreau. Uneori când ajung la pian fac la fel și pe clape: improvizez, mi se pare în momentele respective că aș putea cânta orice, la infinit. Sfatul cu odihnitul gândului l-am primit de la mama (psiholog) când, în 2020, în anul dinainte să meargă în cer, i-am spus odată că nu prea mai pot să citesc, fiindcă probabil citesc un pic altfel, îmi citesc viața sau poate o scriu sau ambele, într-un fel de bilanț, de moment de cotitură și de lămurire. Ce să se fi întâmplat? J

Care este pentru tine spațiul în care „tot ce-a fost închisoare vreodată, clopot de sticlă, în țăndări sare”?

E mai mult un spațiu-timp: spațiul-timp cât fără să-mi dau seama „îmi zboară gândul” (de multe ori mă surprind când mă trezesc dintr-un astfel de moment și întâlnesc privirea cuiva care se uită la mine făcându-mă să cred că ori am adormit de-a-n picioarelea, ori doar am închis ochii, ori doar am rămas cu privirea în gol suficient de mult încât să atrag atenția; spațiul-timp cât îmi las capul greu-ușor pe umărul cuiva drag și totul, absolut totul în jur dispare; spațiul-timp din concentrarea asupra unei pagini de carte care îmi place cu adevărat, asupra unei partituri la pian pe care o descopăr, asupra unei probleme de matematică pe care încerc s-o rezolv (am rămas și cu pasiunea asta din liceu și anul și jumătate la facultate, îmi face bine când și când, deși îndeobște mă ocup cu… literele), asupra câte unui fragment de tradus din sau în franceză; spațiul-timp din timpul unui antrenament la baschet (am fost în echipa liceului și apoi a Universității din București J), sau din visul repetat și preferat, incomparabil, în care după o aruncare la coș planez ușor de tot spre pământ parcă de la înălțimi uriașe și nu aterizez, sau din câteva sute de metri de înot în mare, sau de patinaj; spațiul-timp cât sunt #chef. Altfel, îmi plac locurile unde e născută mama, unde mi-am petrecut o parte din copilărie. Un oraș înconjurat de munți din apropiere de Brașov, Zărnești se numește (bine, satul în care s-a născut mama se numește Tohanu Vechi, dar a fost integrat între timp în orașul Zărnești). Te simți acolo ca într-un fel de Athanor: chiar e o căldare tivită cu pădure și piscuri care mai de care, o zonă splendidă unde m-am și așezat în ultimul an, cu scurte pauze de București. Privesc acolo aburii pădurii după ploi, acum aburii rufelor întinse la uscat în curte pe sârma încă înghețată dimineața și zvântată încet-încet de soare până spre prânz, ascult vântul (bun, bun prieten de-al meu) și clopotele de la biserica din deal.

Ai debutat în 2019 cu volumul Spre partea cealaltă. Proza lui Gellu Naum. În 2021 ai publicat volumul de poezie Guest Writer, în care se simt influențe naumiene din loc în loc.

Volumul din 2019 a fost lucrarea mea de doctorat, „ușurată” pe ici, pe colo, făcută un pic mai suplă. Mai departe (ca-n matematică), lucrarea mea de doctorat a fost de fapt lucrarea cu mine, cu viața mea. Și dacă acolo tema chiar era proza, de fapt poezia și tot ce a scris Gellu Naum, mai era și altceva naumian, cum și aici, în volumul de poeme Guest writer, e: cărțile astea sunt de fapt lucrări pe propria-mi piele. Ce scrie acolo s-a și întâmplat, înainte și după ce am scris. Ce am scris am și trăit. Traduc de ceva timp totul și nu-mi vine să cred încă. Păstrez, cum spunea chiar Gellu Naum, o „îndoială fertilă”. Deci poate că asta a fost principala și cea mai tare lecție naumiană pe care am învățat-o: grea lecție, în același timp cât de frumoasă! Am învățat de la domnul Gellu – și de la doamna Lyggia, iubita lui soție (iarăși, pe care nu i-aș fi cunoscut dacă nu ar fi fost prietena mea Simona) – cum să te raportezi liber ca poet la divinitate și să-l consideri pe Dumnezeu uneori un tovarăș de joacă, am scris despre un fel de teologie poetică la Gellu Naum, apoi l-am redescoperit pe Dumnezeu așa, ca un copil. Am învățat de la domnul Gellu cum stă treaba cu lepădarea de dublu, lepădarea de piele, înnoirea perpetuă a vieții ca să-ți păstrezi tinerețea fără bătrânețe, am scris ca și când mi-aș fi lepădat piei de tot felul, am crescut sub ochii mei, live. Am învățat de la domnul Gellu cum să-l privești pe altul din fiecare, cum să-i vorbești, că „toți ne cunoaștem, dah uităm legătuhile“ (toți și toate, oameni, lucruri și cuvinte), am ajuns să fac asta: să cunosc felul cum comunicăm într-adevăr și de la distanță. La început m-a năpădit vastitatea propriei descoperiri, apoi am reușit s-o stăpânesc. Am învățat de la domnul Gellu iubirea aceea mare cât lumea, am scris despre ea, mi-am dorit-o și acum o trăiesc. Mulțumesc!

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

6 poeme de Daniela Hendea

„H₂X” a apărut zilele acestea la Editura frACTalia și este al doilea volum de poeme al Danielei Hendea – o voce cu totul inedită în peisajul literar autohton.

Trei poezii de Ion Buzu

„Realist și egal” e titlul celui mai recent volum de poezie al lui Ion Buzu – și, realist vorbind, deși inegal, vârfurile lui îți taie respirația.