Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Ciprian Hord

Marin Mălaicu-Hondrari: „Dacă nu scriu, totul e șmecherie și minciună”

Marin Mălaicu-Hondrari în dialog cu Bogdan Coșa
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

B.C.: Când am aflat că urmează să-ți apară un volum nou de poezii, am fost curios să revăd celelalte colecții pe care le-ai publicat, Zborul femeii deasupra bărbatului (Eikon, 2004) și la două zile distanță (Charmides, 2011).

Cum se numește noua carte? În ce raport o simți tu față de primele două, la atâtea zile distanță? Când ne putem aștepta s-o găsim în librării?

Marin Mălaicu-Hondrari: Sper să fie o carte destul de diferită de precedentele. Aș vrea să pot să-mi aliniez vocea poetică la cel care sunt acum, adică să fie vocea unui om destul de diferit față de cel de acum zece ani. Încă nu am un titlu definitiv, dar cu siguranță voi găsi unul. Nu titlul mă îngrijorează în momentul de față. Sper să intre în librării (mă rog, la poezie ăsta e un fel de a spune) cel mai târziu în primăvara anului viitor.B.C.: Ai publicat patru romane în decurs de nouă ani. Poezie, în schimb, ți-ai permis un singur volum pe decadă. Cineva ar putea zice că ți-a fost mai la-ndemână să scrii proză; dar noi știm ce se trece sub tăcere, am citit: eram singur și nebun după poezie. / nu-mi trebuia familie / nici să înalț o casă; / n-am plantat în viața mea un arbore. / eu voiam să scriu poezie. Cum s-a-ntâmplat să-ți sucească poezia mințile, mai știi?

Marin Mălaicu-Hondrari: Cred că am început să citesc poezie, în afara lecturilor școlare, când aveam vreo cincisprezece ani. Eram la liceul din Sângeorz-Băi și acolo exista o clasă care se numea cabinetul de română și în clasa aceea, la care aveam acces uneori, se afla un dulap cu vitrină plin cu cărți. Așa i-am descoperit pe Bacovia și pe Minulescu și ceva s-a întâmplat, dintr-un cititor asiduu de proză m-am transformat într-un cititor avid de poezie.

B.C.: Chiar și în romane, multe din personajele tale sunt nebune după poezie sau, mai larg, vândute literaturii; citesc pe rupte, recită, traduc, scriu sau își doresc să scrie. De atâtea ori începusem să scriu proză și sfârșisem prin a scrie poezie, zice unul dintre ele. Acum, că ai scris poezie, mai ești nebun după ea (sau și-au făcut loc și arborii, familia, casa pe lângă)? După ce altceva (mai) ești nebun?

Marin Mălaicu-Hondrari: Da, da, citesc în continuare foarte multă poezie, scriu zilnic două, trei versuri în cap, dar nu le mai notez, nu mai simt nevoia, le șlefuiesc cât de mult pot, apoi le las să se ducă unde vor ele. Am avut o vreme niște arbori, am avut o vreme o familie, am avut o vreme o casă și a fost ok. E bine ca lucrurile să se sfârșească din când în când. Acum mă simt foarte bine fără arbori, fără casă, fără familie. Și mai sunt nebun după iubire. Nu pot trăi fără să fiu îndrăgostit. Dacă nu iubesc, mă simt anost. Asta e o mare problemă, firește, și generează multe alte probleme. Dar nu mă învăț minte. Însă în ultimul timp am grijă să fiu așa cum spun cei de la Legendary Pink Dots într-un vers foarte mișto: Alone but never lonely.

insert foto copertă la două zile distanță © Charmides

B.C.: Că tot ai vorbit despre iubire: e imposibil ca noi, cititori fascinați de toți cei fascinați la rândul lor de scris și de credința nestrămutată în făpturi de vis să ratăm această iubire de literatură care transpare din cărțile tale; la fel aș zice și despre iubirea de Spania, despre fascinația pentru peisajele și personajele ei, nu contează că vorbim despre volumele de poezie sau despre cele de proză. De ce ai emigrat tocmai acolo? Cum au trecut pentru tine anii pe care i-ai petrecut în Spania?

Marin Mălaicu-Hondrari: Nu mi-am dorit niciodată să emigrez și nici nu eram fascinat de Spania, dar s-a întâmplat să ajung în Córdoba, Andaluzia, pentru că nu mă mai descurcam în Sângeorz-Băi. Nu m-am temut niciodată să-mi iau picioarele în spinare și să plec. De-a lungul vieții mele am făcut asta de mai multe ori, uneori orbește. Am stat cinci ani în Spania, ca emigrant fără acte. Acolo am scris Cartea tuturor intențiilor, deci nu mă pot plânge, am învățat spaniola, mi-am făcut câțiva prieteni, au trecut anii ca nouri lungi pe șesuri.

intru în Spania cu părul și barba scurtate:

imaginea fetiș a occidentului.

am venit pentru a mă dedica soarelui

și sudului,

luminii mistice a Andaluciei.

sau nu.

.

.

.
aici, unde este atîta frumusețe

încape și suferința mea multă.

(din poemul Immigrant song © Charmides)

B.C.: Citeam cât mă țineau puterile, așa începe un alt poem din același volum. Ce căutai, ce sperai să afli, m-am întrebat eu când l-am citit.

Marin Mălaicu-Hondrari: Tocmai asta e partea extraordinară a literaturii: niciodată nu știi ce cauți, dar mereu găsești ceva de care să te agăți, ceva care să te mai țină în viață o vreme, dar cum rămasul în viață e tot mai greu, atunci și cărțile care îți oferă asta se răresc. Cu literatura e ca atunci când mergi la mare, să spunem, și undeva, mult în adâncul tău, există dorința secretă de a întâlni pe cineva și te plimbi pe chei, bați plajele aiurea, zilele trec, iar apoi, brusc, cineva îți apare în față. Și când se întâmplă asta, toate cărțile citite până atunci capătă sens, un sens mai presus de cuvinte și începi să citești cu și mai mare poftă, cât te țin puterile. Mereu am întrezărit în cărți posibilitatea de a-mi salva viața prin ele și de câteva ori mi-a ieșit. Mă refer la cărțile altora, desigur, nu la ale mele. Pe ale mele să nu le văd în ochi.

B.C.: În cărțile tale pot fi găsite tot soiul de nume de scriitori de limbă spaniolă, scriitori celebri, precum Enrique Vila-Matas sau Lorca, dar și scriitori mai puțin cunoscuți. Dat fiind că ai învățat spaniola acolo, la mama ei, în parte buchisind cărțile acestora, mă-ntrebam dacă nu cumva Spania lor a devenit în acest fel și Spania ta, un motiv în plus să te îndrăgostești de ea și să-ți dorești să te-ntorci la ea în narațiunile tale.

Marin Mălaicu-Hondrari: Sigur că Spania din scrierile mele e iluzorie, e a mea pentru că e multă ficțiune acolo, în scrieri, dar, cumva, această Spanie iluzorie a căpătat treptat o realitate de care se ține cont. Am foarte multe povești legate de Apropierea, de coincidențe mai mult sau mai puțin stranii. Ultima dintre ele e aceea că iubitul traducătoarei mele în spaniolă, Elena Borrás García, a fost chelner la Madrid exact în barul despre care eu scriu în Apropierea, în La Boca del Lobo. Dintre miile de baruri din Madrid și dintre milioanele de oameni din Madrid iată că el lucrează în barul din Apropierea și apoi se îndrăgostește de traducătoarea romanului în spaniolă.

Zilnic mi-e dor de Córdoba,  vorbesc adeseori cu puținii mei prieteni de acolo, deci fără îndoială există o Spanie a mea și numai a mea. Apoi mai e Spania lui Tudor Giurgiu din Parking, de pildă, care e și nu e a mea și e foarte bine așa

insert afiș film Parking – regia Tudor Giurgiu, scenariu Marin Mălaicu-Hondrari

B.C.: Avem milioane de oameni plecați la muncă în străinătate. Crezi că le-ar fi mai ușor imigranților români din Italia dacă i-ar citi cu răbdare pe Pavese și pe Pirandello, pe Carducci? Cei plecați în Germania, ce crezi, s-ar simți mai puțin departe de casă, mai puțin străini printre nemți dacă ar adormi cu Afinități elective pe burtă, scrolând o colecție de-ale lui Rilke pe telefon sau vreun roman de Erich Maria Remarque?

Marin Mălaicu-Hondrari: Nu, nu cred asta nicio clipă. Trăind printre emigranți, mi-am dat seama că eu sunt, totuși, un emigrant atipic. Pe ei îi ajută să câștige cât mai mulți bani, să își cumpere mașini, case, telefoane care să îi facă să se simtă împliniți. Mai apoi, poate, unii dintre ei îl vor citi și pe Pavese sau vor vizita locurile iconice ale Italiei. Cred că cel mai bine poți defini starea de spirit a emigrantului prin nevoia lui de a fi recompensat cât mai repede și cât mai mult. Dar e greu să primești ceva care să recompenseze faptul că ți-ai părăsit familia, țara, cultura și ai ajuns să trăiești într-o altă limbă. De aceea, emigranții se simt mai mereu ușor frustrați, pentru că indiferent cât de bine sunt plătiți, ei continuă să aibă senzația că merită mai mult.

insert citat:

În aceeaşi casă dormeau 23 de oameni, dintre care 9 în camera în care dormeam şi eu. Bucătăria şi baia erau comune, situaţie care isca destule conflicte. Încercam să mă ţin deoparte, să mănânc hrană rece, să mă spăl sau primul, sau ultimul. Din cei 23 câţi eram, niciunul nu era spaniol. Mulţi columbieni, români şi ucraineni. Via era pitică, lucram aplecat tot timpul, trebuia să ţin ritmul cu ceilalţi. Eram atent să nu îmi ciopârţesc degetele. După primele două zile, spatele mă durea de îmi venea să mor. Nu eram singurul care se plângea de dureri de spate. Ne încurajam că era mai greu până ne obişnuiam, dar zilele treceau şi noapte de noapte nu‑mi simţeam spatele, sau când îl simţeam mi se părea că îmi luase foc, iar dimineaţa mă trezeam cu o asemenea durere de parcă toată noaptea cineva m‑ar fi lovit cu un ciocan peste şale şi peste încheieturi şi ar fi încercat să‑mi desfacă muşchii de pe oase.

(Fragment din Apropierea © Polirom)

foto copertă Cartea tuturor intențiilor © Cartea Românească

B.C.: Un om stă în bibliotecă / cu gândul să-și ia viața, așa începe poemul Autoportret, pe care-l găsim în volumul tău de debut. Începuseși deja să scrii Cartea tuturor intențiilor (Vinea, 2006), în care, iată, inventariezi modurile în care și-au luat viața o mulțime de scriitori, sau e o coincidență, o anticipare fericită?

Marin Mălaicu-Hondrari:

Poemul Autoportret l-am scris înainte de a pleca în Spania, deci înainte de Cartea Tuturor intențiilor. Așadar, nu e altceva decât o anticipare fericită, cum bine spui, și exprimă una dintre obsesiile mele livrești: sinuciderea.

insert citat:

A scrie o carte într-o noapte e o modalitate dură de a te lăsa de scris, măcar pentru o vreme. Totul într-o noapte. Cu de-a sila. Dacă dragoste nu se face cu de-a sila, ei bine literatură tocmai cu de-a sila se face. Sila ca instrument de precizie.

(Fragment din Cartea tuturor intențiilor © Vinea)

B.C.: Ce crezi acum, la mai bine de zece ani distanță, are dreptate personajul tău? Ai scris literatură cu de-a sila vreodată?

Marin Mălaicu-Hondrari: Da, am scris câteva povestiri la comandă, pe toate le-am început în silă, dar după primele fraze sila dispărea. Apoi, această silă se insinua uneori și când scriam la romane. Când spun silă vreau să spun un soi de încăpățânare în a scrie mai departe, chiar dacă îți dai seama că e zadarnic ce faci și că nu există scriitor adevărat care să nu se simtă din când în când un impostor, un șarlatan și să se simtă cumplit de rușinat pentru ceea ce a scris. Și atunci această silă se transformă într-un instrument de precizie, pentru că nu vrei să-ți mai fie rușine.

B.C.: Același personaj se întreabă: Cum se face că poezia altora îți face bine, iar propria poezie te distruge, te roade pe dinafară și pe dinăuntru? Ai găsit vreun răspuns?

Marin Mălaicu-Hondrari: Bineînțeles, îl aveam și atunci, doar că nu obișnuiesc să împrumut personajelor gândurile mele. Știu că sună ciudat, ținând cont că aproape toate cărțile mele sunt considerate autobiografice, ceea ce mă amuză copios, recunosc, pentru că îmi place cum ficțiunea din ele a fost transferată asupra mea. Răspunsul este că propria poezie nu creează anticorpi, ci poezia altora. Poezia proprie creează confuzie și îți inflamează egoul. Dar, na, ce să-i faci, nu mă pot abține și continuu să scriu poezie și să mă vindec prin poemele altora.

B.C.: În decalogul perfectului povestitor imaginat de Horacio Quiroga, prima poruncă este: Crede într-un maestru – Poe, Maupassant, Kipiling, Cehov – ca în Dumnezeu. Dacă ar fi să-i faci hatârul și să numești un maestru, pe cine ai alege? (De ce?)

Marin Mălaicu-Hondrari: Acum l-aș alege pe W.G. Sebald, care se adaugă firesc unor nume cum ar fi Julio Cortázar, William Faulkner, Bohumil Hrabal, Vladimir Nabokov, Saul Bellow, Roberto Bolaño. Mi-e greu să spun de ce Sebald, orice aș spune ar suna ca o motivație a juriului care acordă premiul Nobel. Știu doar că Sebald trebuie citit și răscitit.

B.C.: Dintre toate poruncile, a zecea mi-a plăcut în mod deosebit: Când scrii, nu te gândi la prietenii tăi, nici la impresia pe care o va face povestea ta. Scrie ca și cum povestea ta nu ar avea interes decât pentru micul ambient al personajelor tale, dintre care ai fi putut să fii unul. Nu în alt fel se obține viața unei povestiri. Reușești să nu te gândești la prietenii tăi, la publicul tău atunci când scrii? Întreb pentru că publicul român e relativ restrâns, aproape că-i cunoști pe cei care îți citesc cărțile. De dragul comparației, Facebook îți permite să ai 5000 de prieteni, pe când tirajul unui roman românesc contemporan e doar de 1000 de exemplare.

Marin Mălaicu-Hondrari: Da, nu mă gândesc niciodată la ce ar spune prietenii mei sau publicul meu. Publicul continuă să fie pentru mine o masă informă. Îmi dau toată silința să scriu cât mai bine, dar nu ca să nu dezamăgesc mâna de cititori care se apropie de literatura română contemporană, ci pentru a fi eu cu inima împăcată, pentru a mă raporta onest la scrierile mele și pentru a putea ști care îmi este locul.

insert colaj foto copertă Apropierea + foto copertă Lunetistul + foto copertă Războiul Mondial al Fumătorilor © Polirom

B.C.: În Apropierea (Cartea Românească, 2010), la vernisajul unei expoziții de sculptură e invitată bunica personajului ale cărei lucrări fuseseră expuse; la plecare, bătrâna e întrebată ce părere are despre lucrările nepoatei. Tu ce crezi că ar fi zis bunica ta dacă ți-ar fi citit cărțile?

Marin Mălaicu-Hondrari: Și-ar fi făcut cruce.

Poezia se termină, despre asta e vorba. Dacă nu ştii să‑ţi drămuieşti rezervele, mai devreme sau mai târziu o păţeşti.

(Fragment din Apropierea © Polirom)

B.C.: Ai simțit vreodată că se termină poezia? Cum se termină poezia?

Marin Mălaicu-Hondrari: Când intervine cinismul. Când ești mort pe dinăuntru. Pe toți ne paște depresia și cinismul.  Și pentru a scăpa de ele sigur că e bun orice: medicamente, droguri, putere, obsesii, dar mai ales iubirea și credința. Cred că astea două te pot salva cu adevărat și te poți bucura în continuare de poezie/viață. Cum sunt ateu, pariez totul pe iubire.

B.C.: Același personaj simpatic, Dan Parfenie, pe care l-am citat mai sus, zice: Cine nu dă o femeie în literatură degeaba scrie. Care e personajul tău feminin preferat? (De ce?)

Marin Mălaicu-Hondrari: Îmi place foarte mult traducătoarea din Femeia de hârtie, romanul lui Rabih Alameddine. Tocmai pentru că e un personaj de hârtie, o ficțiune, un om care nu există, dar la care mă gândesc frecvent.  Îmi place Zenobia lui Gellu Naum, îmi place țigăncușa lui Hrabal din O singurătate prea zgomotoasă, îmi place enorm personajul feminin fără nume din Un an de odihnă și relaxare de Otessa Moshfeg. Toate aceste femei circulă printre noi și din când în când le întrezărim și atunci inima ne tresaltă.

B.C.: (Mai ai răbdare o clipă, te rog.) Să spunem că ești scriitoare și că ai dat un bărbat în literatură – scapi? Ce-ar zice Parfenie? Se pune că ai făcut treabă? Sau e musai să fie femeie?

Marin Mălaicu-Hondrari: Nu e musai să fie femeie. Pentru mine da, pentru că sunt heterosexual și cred că femeia e mult superioară bărbatului, așa că e firesc să visez să creez ceva superior mie.

B.C.: Personajele tale sunt înclinate spre auto-izolare, un concept frecvent folosit în lunile din urmă. Adrian, în Apropierea: Nu am părăsit deloc pensiunea. Am coborât la bar şi am mâncat o porţie de tortilla şi am băut o cafea. Apoi mi‑am luat câteva cutii de coca‑cola şi m‑am închis în cameră.

Constantin, în Lunetistul (Polirom, 2013): Dis-de-dimineață, Constantin a ieșit din locuința lui, a făcut douăzeci de pași, apoi s-a întors și s-a închis în casă până a doua zi. Să fie o trăsătură împrumutată de la tine? (Dacă da, înseamnă că lockdown-ul din primăvară n-a venit cu șenilele peste tine, erai antrenat.)

Marin Mălaicu-Hondrari: Meseria de scriitor presupune singurătate, izolare. Scriitorul este, într-adevăr, un singuratic în cea mai mare parte a timpului. Dar asta nu înseamnă că e mizantrop sau sociopat. Eu sunt un om vesel, în general, îmi place să mă întâlnesc cu prietenii, să mă plimb, să stau pe terase, să mă uit la oameni. E drept că perioada asta de izolare nu m-a afectat foarte mult, pentru că munca mea de scriitor e dublată de cea de traducător. Deci stau pe curu’ meu (la propriu) și-mi văd de treabă. Alone but never lonely, repet.

Pe Ofelia o tot văzusem străbătând desculță ulița noastră. Mergea, din două în două zile, să cumpere lapte de la o vecină. Am întrebat-o de ce umblă desculță și mi-a zis că de picioare nu trebuie să ai grijă. M-am gândit că și pe ea o ceartă părinții că strică prea repede încălțările. Apoi am chemat-o să joace fotbal cu copiii de pe ulița noastră și a venit de câteva ori și de fiecare dată sfârșeam prin a rămâne singur cu ea, de fapt asta îmi doream cel mai mult și nici nu mai jucam fotbal, ne întâlneam și făceam propriul nostru joc. Într-o iarnă, Ofelia m-a învățat jocul de-a băutura. A venit cu o sticlă și cu două păhărele de țuică și ne-am dus în spatele gării și am umplut sticla cu zăpadă, am așteptat să se topească, apoi am turnat în păhărele și am băut, apoi am început să vorbim tare și să umblăm clătinându-ne. Iar eu am învățat-o jocul de-a cearta. Ea era mama și eu eram tata și ea mă certa că nu tăiasem lemne destule sau că băusem banii și eu trebuia să zbier la ea și să îi dau câte un dos de palmă, și atunci Ofelia se supăra și nu mai vorbea cu mine, și o dată cred că am lovit-o prea tare, căci a izbucnit în plâns și atunci nu am știut cum să continui jocul și m-am dus acasă.

(Fragment din Lunetistul © Polirom)

B.C.: Spre rușinea mea, așa cum ți-am mărturisit în ultimul e-mail, din Lunetistul nu mai țineam minte aproape nimic, deși o citisem când apăruse. Un om stă și scrie despre trecutul său și nu mai poate schimba nimic, dar nici nu vrea să schimbe, așadar scrie fără patimă și fără grabă, ca și cum ar decupa cu o foarfecă metri cubi de apă. Pasajele despre trecutul lui Constantin, despre mama și tatăl lui îndeosebi, nu puține la număr și nici scurte, sunt de-a dreptul splendide; citind, aveam impresia că ai pus ceva în paranteză când le-ai scris; dragostei față de literatură părea că i-a luat locul dragostea față de o persoană anume. Revenind la o întrebare de mai sus, e imposibil ca acesta să fie rezultatul literaturii scrise cu de-a sila. Sau mă-nșel?

Marin Mălaicu-Hondrari: Mereu încercăm să punem ceva între paranteze atunci când scriem, să ne debarasăm de ceva ca să facem loc pentru altceva. Cititorul trebuie să simtă la fel atunci când citește o carte. Să nu mai fie același la finalul ei.

B.C.: Jim, scriitorii sunt oameni foarte periculoși, asta am învățat-o în România. Care-i cel mai periculos scriitor pe care l-ai cunoscut în România? (De ce?) Cât de periculos ești tu însuți?

Marin Mălaicu-Hondrari: Răspunsul e mult mai puțin metafizic decât am crede. Înainte de Revoluția din 1989, milițienii aveau o listă cu persoanele care pot crea probleme, cu virtualii suspecți, iar printre primele locuri pe listă erau plasați scriitorii. Asta știu din sursă sigură. Și probabil că lista nu s-a schimbat foarte mult nici în zilele noastre.Toți scriitorii pe care-i cunosc sunt periculoși și suspecți. Și așa trebuie să fie. Scriitorul trebuie să interogheze încontinuu lumea în care trăim, chiar și atunci când e cea mai bună dintre lumi. Sunt și eu destul de periculos: am schimbat niște vieți.

B.C.: Sunt multe lucruri de discutat în ceea ce privește Lunetistul, dar mă tem să nu stricăm plăcerea celor care n-au avut ocazia să-l parcurgă și ar fi curioși. Te mai întreb doar un lucru; în finalul romanului, cineva ca mine se străduiește să-i ia un interviu unui scriitor ca tine, iar întrebarea care mi-a atras atenția e următoarea: Dacă ați avea posibilitatea, ați schimba ceva din viața dumneavoastră de până acum? Și dacă da, ce anume? Carlos Murillo Ponti dă un răspuns interesant. Sunt curios cum ar răspunde Marin Mălaicu-Hondrari aceleiași întrebări.

Marin Mălaicu-Hondrari: Îmi pare rău, dar nu pot să răspund la această întrebare. Aș schimba ceva, foarte puțin, dar acel puțin ține de viața mea personală.

În Camarile, fumătorul are exact aceleaşi drepturi ca şi nefumătorul. Noi chiar nu discriminăm pe nimeni. Mai mult, oferim azil politic tuturor fumătorilor persecutaţi în ţările lor de baştină. Sigur că Uniunea Europeană şi Statele Unite ne sancţionează prin toate mijloacele. Asta face din Camarile un soi de Cubă a fumătorilor.

(Fragment din Războiul Mondial al Fumătorilor © Polirom)

B.C.: Dacă primul roman pe care l-ai publicat se învârte în jurul sinuciderii, ultimul roman, Războiul Mondial al Fumătorilor (Polirom, 2015) se agață de viață prin intermediul uneia dintre cele mai simple plăceri, fumatul, interzis și în România în spațiile publice începând cu martie 2016. E vorba de un soi de distopie. Te simțeai amenințat ca fumător, discriminat? Ai vrut să dai un bobârnac valului de entuziaști ai mișcării anti-fumat? Care a fost miza cărții?

Marin Mălaicu-Hondrari: M-am amuzat foarte tare scriind Războiul mondial al fumătorilor. Și nici nu am alte așteptări de la acest roman în afară de a amuza, de a distra. E o distopie, într-adevăr, dar nu am ținut neapărat să aduc o critică societății actuale. Am vrut să aduc un omagiu unui viciu, atât, fără pretenții de literatură mare, gravă, serioasă. Și firește că romanul e exact pe măsura viciului: mediocru. Dar, repet, e singura carte pe care am scris-o mereu cu zâmbetul pe buze.

B.C.: Acum, că ne-am făcut treaba și-am trecut prin motivele care leagă cărțile tale între ele cu noduri greu de confundat, poezie, Spania, fumat, pot aborda, în sfârșit, cea mai importantă chestiune.

Marin, ca fan Liverpool FC, te pun în gardă că încă îmi e greu să accept că un fan al echipei de fotbal rivale Manchester United, fie el mai vechi în breaslă, și-a permis să împrumute și să terfelească fără milă sloganul nostru, You’ll never walk alone, pentru a-l transforma într-un îndemn glumeț la a-i cumpăra și citi cartea. Spune-mi că nu a fost ideea ta, că prietenii noștri Alex Văsieș și Dan Coman, fumători înrăiți la rândul lor, entuziasmați, montați inconștient de viciu împotriva clubului pe care tustrei îl iubim, ți-au propus sloganul You’ll never smoke alone.

Marin Mălaicu-Hondrari: Întotdeauna când e vorba de cărțile mele vinovatul sunt eu.  Și ai dreptate să fii dur cu mine atunci când spui că am terfelit sloganul. Dar nu mă pot abține, terfelesc totul în literatură (adeseori și în viață), după care, cum spune Hrabal într-o scrisoare către Dubenka, „plâng și oftez în somn”, ceea ce e bine, înseamnă că încă n-am inima moartă, că încă n-am ajuns la cinism.

B.C.: Marin, îți mulțumesc pentru tot. Avem foarte mulți cititori tineri și foarte tineri care ne trimit poeziile și povestirile lor, în încheiere te-aș ruga să le dai un sfat.

Marin Mălaicu-Hondrari: Să citească, să citească în draci. Și să trăiască tot în draci. Altfel, literatura lor va fi șmecherie, tehnică și atât. Să scrie mult, dar să publice cu măsură.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.

Câștigătorii Burselor de Creație DLITE – ediția 2021

Așa cum vă spuneam la începutul verii, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE, ne-am propus să vă mulțumim cât mai concret posibil că ne-ați fost și ne sunteți alături. Printre altele, oferindu-le autoarelor și autorilor români, pe care le/îi respectăm și le/îi citim cu atenție, o bursă de creație în valoare de 1500 de Euro.

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)