| © Mihai Surdu

Max Frisch, despre sufletul etern al inginerului

Curtea Veche a reeditat peste vară unul din cele trei mari romane ale autorului elvețian Max Frisch; vă invităm să citiți două fragmente scurte din „Homo faber” - în excelenta traducere a Marei Giurgiuca.

M-am întrebat adesea ce vor să spună, de fapt, oamenii când numesc ceva impresionant. Sunt inginer și m-am deprins să văd lucrurile așa cum sunt. Văd foarte precis toate lucrurile la care se referă ei; doar nu sunt orb. Văd luna deasupra deșertului Tamaulipas mai limpede ca oricând, admit, dar e o masă calculabilă, care se învârte în jurul planetei noastre, o problemă de gravitație, interesantă, dar de ce impresionantă? Văd stâncile cu creste ascuțite, negre în lumina lunii; au aspectul unor spinări dințate de animale preistorice, dar eu știu că sunt stânci, roci, probabil vulcanice, rămâne să se cerceteze și să se constate. De ce să mă tem? Nu mai există animale preistorice. De ce să mi le imaginez? Nu văd nici îngeri împietriți, îmi pare rău; nu văd nici demoni, văd doar ceea ce văd: obișnuitele forme ale eroziunii, umbra mea lungă pe nisip, dar nicio fantomă. De ce să mă pierd cu firea ca o femeie? Nu văd, de asemenea, niciun potop, ci nisip, luminat de lună, încrețit de vânt, valuri, valuri, ca apa, dar nu mă mir, nu mi se pare fantastic, ci explicabil. Nu știu cum arată sufletele damnate; probabil ca agavele negre noaptea în deșert. Dar ceea ce văd sunt agave, o plantă care înflorește o singură dată și se usucă. Apoi mai știu că nu sunt nici primul, nici ultimul om din lume (deși, pentru moment, așa s-ar părea); și nu mă impresionează simpla închipuire că aș fi ultimul om, fiindcă nu e așa. De ce să devin isteric? Munții sunt munți, chiar dacă, admit, într-o anumită lumină, seamănă cu altceva, dar sunt Sierra Madre Oriental, și nu ne aflăm într-o împărăție a morților, ci în deșertul Tamaulipas din Mexic, la o distanță de aproximativ 100 de kilometri de cea mai apropiată șosea, ceea ce este neplăcut, dar de ce este impresionant? Pentru mine, un avion nu e decât un avion, nu văd în el o pasăre moartă, ci un Super-Constellation cu pană de motor, nimic altceva, oricum l-ar lumina luna. De ce să fiu impresionat de ceea ce nu există? De asemenea, nu sunt dispus să aud despre eternitate; nu aud nimic în afară de nisipul susurând sub fiecare pas. Tremur, dar știu că peste șapte, cel mult opt ore, va răsări iar soarele. Sfârșitul lumii? De ce? Nu pot să-mi imaginez o absurditate, doar ca să mă simt impresionat. Văd orizontul de nisip, albicios în noaptea verzuie, la aproximativ 30 de kilometri, și nu pricep de ce acolo, în direcția Tampico, ar începe lumea cealaltă. Cunosc Tampico. Refuz să-mi fie frică din simplă fantezie, să devin fanatic dintr-o simplă frică, să devin de-a dreptul mistic.

*

Eu nu cred în fatalitate și destin, ca tehnician sunt obișnuit să calculez cu formulele probabilității. Ce va să zică fatalitate? Admit: fără aterizarea forțată la Tamaulipas (2 aprilie), totul ar fi decurs altfel; nu l-aș fi cunoscut pe tânărul Hencke, poate n-aș fi mai auzit niciodată de Hanna, n-aș fi știut nici până astăzi că sunt tată. E cu neputință de imaginat cum s-ar fi putut întâmpla toate acestea fără aterizarea forțată la Tamaulipas. Poate că Sabeth ar mai fi trăit. Nu contest: a fost mai mult decât o întâmplare că lucrurile s-au petrecut așa, a fost un întreg lanț de întâmplări. Dar de ce fatalitate? Nu am nevoie de mistică pentru a admite ca fapt empiric improbabilitatea; matematica îmi ajunge.

Matematic vorbind:
Probabilitatea (că la 6 miliarde de aruncări cu un zar de formă regulată, cu șase fețe, iese de aproximativ 1 miliard de ori 1) și improbabilitatea (că la șase aruncări cu același zar ies șase de 1) nu se deosebesc în esență, ci doar ca frecvență, iar frecvența, din capul locului, pare mai verosimilă. Când survine improbabilitatea, nu e nimic extraordinar, nu e nicio minune sau ceva de felul acesta, cum i-ar plăcea atât de mult profanului să se întâmple. Când se vorbește despre probabilitate, este întotdeauna inclusă și improbabilitatea, un caz-limită al improbabilității; așadar, când intervine improbabilitatea, nu avem niciun temei să ne mirăm, să fim zguduiți, să mistificăm.
Vezi:
Ernst Mally: Probabilitate și lege, apoi Hans Reichenbach: Teoria probabilității, apoi Whitehead și Russell: Principia Mathematica, apoi von Mises: Probabilitate, statistică și adevăr. 

 


Minunatul roman al lui Max Frisch pune în lumină povestea unui om paradoxal – Walter Faber este un narator a cărui principală caracteristică este fiabilitatea, raționalitatea totală. Cu toate acestea, emoția îi ghidează viața la fiecare pas. – The Guardian

O carte densă, cu multiple nuanțe, pe care trebuie să o citești cu atenție pentru a nu pierde nimic din fantasticul puzzle psihologic pe care-l face Max Frisch.
– Cristina Foarfă

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

De citit când ai răcit

Pentru că e greu să fentezi iarna fără să te trântească măcar o viroză, e bine să ai pregătită o carte nici prea grea, nici prea fierbinte cu care să-ți faci de lucru până te poți da jos din pat.

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.

Teatru de citit de acasă

„Vizita bătrînei doamne”, de Friedrich Dürrenmatt a inspirat în 1964 o celebră ecranizare, în regia lui Bernhard Wicki, cu Ingrid Bergman și Anthony Quinn în rolurile principale. Înainte să căutați filmul însă, vă propunem să citiți chiar aici două scene din această comedie tragică – re-editată de Polirom în traducerea lui H.R. Radian.