Mein lieber Paul,
ştiu că ţie în orice limbă
a-ţi scrie aş putea tu curgi prin venele secolului
pe care l-ai liberat cu cel care odihneşte la Mühlau
şi cu René Karl Wilhelm Johann Maria
Spune-mi tu cum cresc vârfurile fagilor pe afundişul nisipos al Senei?
Se întoarce către vântul ce adie dinspre Annabichl
şi glasul său sau vocea celei din Klagenfurt rostesc cu acel „r” neîmblânzit:
„din nuci cojim timpul şi-l învăţăm mersul
în coajă timpul se-ntoarce-ndărăt”
prin vis trecut-au flăcările ce nu se opresc
în voci
cade tumultul de ieri
suntem mai mici cu o uitare
valurile si părul de cenuşă pe care nicio apă nu îl spală
priveşte: dincolo de Nistru ei au urcat în flame spre un cer
nicicând deschis jarul ce a cuprins-o pe ea la Roma
uite: dacă deschizi palma a treia în ea se scurge Sena aşa cum niciodată
izvoarele nu se întorc
la matcă
acolo nu am uitat
cum toate plecările se aştern în spaţiile libere din cotitura versului nescris
dincolo de neguri nimic nu există
iluzia unei vremelnice naşteri după un ultim salt
cu cât priveşti mai adânc
lumea
se răstoarnă mereu în străfundurile oricărui râu
până redevine aşa cum nicicând nu a fost
