Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic

Mereu mă abat de la poveste

„Am crescut cu personajele lui E.T.A. Hoffmann, și viziunea lui asupra realității a fost pentru mine esențială în formarea autorului care sunt azi. Mereu caut în cele mai comune locuri și personaje ceea ce ceilalți nu văd și ține de o lume ascunsă, mitică sau mistică, după caz.” Un interviu cu Cosmin Perța, pornind de la romanul Arșița, Editura Paralela 45:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Volumul se deschide cu niște imagini care sunt atroce, care arată până unde poate merge rasa umană. Cum te-ai simțit când scriai?

Rău, dar o simțeam cumva și ca pe o datorie. Ca pe ceva care trebuia spus. Toate atrocitățile astea se întâmplă zi de zi în lumea noastră și noi alegem să nu le vedem. Pentru că e mai comod așa, pentru că putem trăi liniștiți în continuare în haloul nostru de ignoranță, în ipocrizie.

 

Cum a decurs documentarea? Volumul Arșița încheie trilogia începută cu Teofil și Câinele de lemn (2012) și În urmă nu mai e nimic (2015).

E o trilogie a unui personaj, romanele sunt independente, nu există conexiuni spațio-temporale sau tematice evidente, doar un personaj care le transgresează. Așa că documentarea în cazul fiecăruia dintre ele a fost diferită. La Teofil și Câinele de lemn documentarea a însemnat zeci de ore de citit despre România începutului de secol XX, ca să pot reconstitui puțin din atmosfera aceea. La În urmă nu mai e nimic documentarea a constat în lectura multor texte religioase pentru că întreaga cheie a textului pornește de acolo. Cât despre Arșița, aici documentarea a fost duală, pe de o parte pagini de istorie recentă, multe dintre ele din istoria noastră, dar de care nu prea știm, pe de altă parte discuții cu oameni care au trecut prin războaie și asedii și au simțit iminența morții, sau oameni care au experimentat pe viu momente atroce, inumane, însă au supraviețuit. La Arșița a fost cel mai greu pentru că toate poveștile astea rămân cumva și în tine, deși ești doar un vehicul imperfect pentru ele.

De exemplu, o parte din Arșița are loc într-o casă în care mai multe personaje stau ascunse de frica unui asediu sau a unui bombardament. Ar fi fost ușor, dar și desuet să îmi imaginez cum s-ar fi comportat și ce reacții ar fi avut, în schimb m-am bazat pe mărturiile unui bun prieten sârb care a stat două săptămâni închis într-un apartament, alături de alte șapte persoane, în timpul bombardamentelor de la Belgrad, și mare parte din reacțiile personajelor mele sunt cele ale oamenilor de atunci și acolo. Sau mărturiile unui prieten care a fost la tragedia de la Colectiv și mi-a povestit detalii despre ce înseamnă un om ars și ce înseamnă trauma de după un asemenea episod. Sau mărturiile unei prietene despre imbold sexual și masturbare la femei, lucruri pe care un bărbat nu și le poate imagina pur și simplu. Sau poveștile bunicii mele despre ocupația hortistă din Maramureș și atrocitățile de acolo, bunica mea fiind una dintre persoanele care au fost împușcate în cap, dar din fericire a supraviețuit.

 

Din când în când apar creaturi din folclor: Omul negru, fata pădurii, fata dracului. La vârste diferite, interpretările pot fi diferite. La fel, în funcție de spațiul cultural în care creștem. Cum ți se par creaturile și personajele din folclorul german, de exemplu?

Am crescut cu personajele lui E.T.A. Hoffmann, și viziunea lui asupra realității a fost pentru mine esențială în formarea autorului care sunt azi. Mereu caut în cele mai comune locuri și personaje ceea ce ceilalți nu văd și ține de o lume ascunsă, mitică sau mistică, după caz.

 

Personajele volumului trec dintr-o lume sumbră, cu războaie, într-o lume ireală; scrii „Mintea lui era ca o plapumă care îl învelea și îl proteja de toate ororile de război.” Cât poți trăi în lumea personajelor, care e ușa ta secretă? Cum separi lumea reală de cea ficțională?

Cât scriu nu le separ. Trăiesc acolo, total absorbit. Pentru că asta dă intensitate și chiar dacă descrii un spațiu ficțional prin intensitate el devine verosimil și credibil. Scriu la o carte și ies pe stradă și caut în jur aceleași semnale ca în interiorul cărții. Nu e ceva ce îmi impun, dar nici nu controlez asta. Sunt conștient că e un soi de schizoidie și sunt conștient că pot ieși din ea dacă e nevoie, dar de cele mai multe ori prefer să nu o fac pentru că odată ieșit e foarte greu de regăsit același spațiu. La fel ca în vis, când ai ieșit ai impresia că dacă adormi repede la loc vei putea reintra în el, o faci, dar nu e același.

Chiar dacă viața curge liniștit în unele perioade, mintea pune piedici dintre cele mai chinuitoare personajelor – iubiri pierdute, idealizări, muzeificări ale trecutului. Care e pericolul acestei supraviețuiri în trecut?

Vorbind strict despre autoficțiune, adică despre acele pasaje împrumutate din biografia autorului și transplantate imperfect câtorva personaje sau situații, pericolul e de a rămâne acolo. De a-ți falsifica propria imagine prin ficționalizarea unor episoade sau momente și de a fi mulțumit cu rezultatul. De a te raporta la filmul pe care ți l-ai făcut despre fragmente din tine mai degrabă decât de a te raporta la tine. E un risc măricel, pentru că e insidios și dacă ești deja ușor labil te poți auto-cuceri și auto-distruge prin asta, un Ouroboros mic, mic de tot, infim, care nu înconjoară pământul, ci doar propriul ego problematic și ajunge în final să se auto-consume. Încerc să mă feresc de asta.

Când te-ai abătut cel mai mult de la poveste? Scrii: „fiecare povestitor denaturează și înflorește după bunul plac.”

Mereu mă abat de la poveste. Asta pentru că niciodată nu pornesc cu o poveste gata constituită în minte, atunci când scriu las povestea să mă ducă, să mă îndrume. Nu aș putea scrie nimic dacă nu aș fi fascinat de poveste pe măsură ce o scriu, iar pentru asta trebuie să nu o cunosc dinainte. Și ca în viață, în poveste ajungi la răscruci, unde trebuie să iei decizii, și când iei decizii te abați de la poveste 😊, dar în felul tău.

Pentru a te apropia de ceea ce a simțit Teofil, „o arșiță în toiul iernii”, te-ai supus vreunui experiment?

Cred că toată existența mea de până acum a fost experimentul despre care vorbești. Și da, mă supun lui, voluntar, zi de zi, în continuare, dar nu îl văd ca pe un experiment, ci ca pe o șansă, singura șansă pe care o are și Teofil de a dovedi că în ciuda tuturor impedimentelor și a celor mai neașteptate turnuri poate alege să fie om. Și pentru mine ca individ asta e important, să reușești să îți păstrezi umanitatea, chiar și atunci când mulți din jurul tău renunță la ea pentru interese imediate.

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.