| © Tracus Arte

Merlich Saia: „Ecranul de proiecție nu trebuie și nu are voie să rămână gol în capul meu de cinema paradiso”

Un spațiu în care coincid anotimpurile, în care obiectele dorinței sunt trecute pe jumătate în moarte, iar spațiile largi, deschise, sufocă și constrâng. Un interviu cu Merlich Saia despre cutia toracică, cel mai recent volum al său:

Pe ce planetă crezi că ar dori unele personaje să le trimiți corpul?

dacă ar exista o astfel de dorință și cineva care ar putea să transforme în realitate acea dorință
cred că ar fi o planetă în care nu se moare. sau cel puțin un loc în care corpurile lor nu s-ar strica
niciodată.
o planetă sau o planetă în miniatură din care pot pleca și reveni oricând. un loc în care memoria
poate fi doar blândă. o planetă care ar cântări – ca să citez pe cineva – câteva sute de kilograme de
frumusețe și doar atât.
că tot vorbesc aplicat acum despre știința cerului, nu-mi pot imagina distanța de ani lumină față
de pământ a unei noi planete descoperite de curând. cu toate astea cercetătorii ar putea declara că
noua planetă este mai mare decât pământul și puțin mai mică decât neptun. comparativ cu
majoritatea planetelor detectate până acum – care au adesea temperaturi de sute sau mii de grade
– aceasta ar fi cu siguranță rece. cu cât este mai rece cu atât probabilitatea să aibă nori în
atmosfera ei ar fi mai mare.
și ploi.
și asta e, din perspectiva științei mele a cerului, perfect.

Obiectele casnice, decorative, aparent inofensive încep să-și însușească viețile oamenilor în ale căror case se află. Dau uneori senzația de lăcomie și lipsă de răbdare, dorind să intre în posesia vieții oamenilor din jurul lor.

cred că mai degrabă aici obiectele casnice devin niște receptori de viață atunci când viața pare că
lipsește din oamenii din jurul obiectelor (am fost, din nou, cât am putut de exact). și pentru a nu o
lăsa la întâmplare încearcă să o capteze. încearcă să substituie absența vieții.
mi-ar plăcea să pot vorbi în calitate de obiect casnic aproape decorativ și cu adevărat inofensiv.
să fiu pentru puțin timp un robinet de inox inundat de o apă neagră mâloasă care aude cum
cineva tot încearcă să-și curețe mâinile.
aș fi vrut să mai aflu ceva despre păsările flamingo despre care nu îmi mai amintesc aproape
nimic și despre piscina de plastic plină de albastru de metilen.

Există un ritm al autorului și un ritm al personajelor. Cât de des au nevoie de revederi pentru a se armoniza sau pentru ca schimbările prin care trec, în propria lor parte de lume, să nu îi facă străini unii de alții?

nu știu. nu am avut uneltele de măsurat ritmul de distanțare sau de apropiere. nu am presupus
niciodată că există o revedere. nu am căutat locul în care aceste părți de lume se întâlnesc.
nu am găsit încă un ghid de comportament pentru astfel de întâmplări.
nu știu ce să fac când un ghețar se desprinde de un alt ghețar. și mai ales nu știu dacă se vor mai
întâlni vreodată.
îmi este mai ușor să nu înțeleg ritmul de topire a micilor părți de lume. așa pot fi sigur că nu uit
nimic din ce nu vreau.

La fel cum obiectele își însușesc viețile oamenilor, și oamenii își însușesc alte genuri sau regnuri, spații și momente temporale. Cum e să poți jongla cu reversibilitatea și interschimbarea?

când mi-am început cariera de contorsionist am câștigat o medalie de aur la festivalul național de
răsucire a cordonului ombilical în jurul gâtului. a fost în prima zi a anului 1982.
apoi am integrat tehnici de dans și teatru contemporan și mai ales tehnica dublei sărituri în gol.
am dus la extrem exercițiile de empatie. mai întâi cu lucruri apoi cu alte lucruri și într-un final cu
oameni. știam că în acest caz nu trebuia să stau prea mult. eram ca un hoț profesionist. toate
mișcările trebuia calculate cu mare grijă. nu aveam voie să fiu prins.
revenirea la propria viață era discretă. și discretă era și viața în mine.
pe măsură ce timpul trecea încercam să inventez alte metode în care consumul de energie să fie
mai mic. îmbătrâneam și îmi era din ce în ce mai greu să mă joc cu toate trucurile astea de
îndepărtat lucrurile cu adevărat grele.

Ce filme ai văzut pe parcursul scrierii cărții? Pe alocuri, se simte o atmosferă cinematografică.

când eram mic tatăl meu avea un prieten boxer și ciclist care își nota pe un caiețel toate filmele pe
care le vedea. noi aveam video el nu. el ajunsese la un număr impresionant de caiețele pline cu
titluri de filme eu nu.
așa că îmi este greu în acest moment să îmi amintesc titlurile filmelor pe care le-am văzut în acești
șase opt ani în care am scris cartea. ce îmi amintesc sunt secvențe întregi de peliculă sensibilă la
lumină.
era un film despre doi oameni care făceau doar dragoste. chiar și după ultimul minut din film ei
continuau să facă dragoste. probabil și acum.
în toată această perioadă am văzut foarte multe filme biografice despre persoane aparent banale și
necunoscute până atunci. oameni a căror întreagă viață părea că se rezumă la doar două ore de
peliculă și atât.
câteva filme porno retro pe care nu le-am văzut niciodată până la capăt. și asta pentru că m-am
plictisit gândindu-mă că toți ăștia pe care îi văd acum sunt deja morți de mult.
câteva desene animate pe care le-am văzut de mai multe ori.
un film despre o femeie care se poate ridica deasupra patului și pluti așa o vreme. o fetiță care stă
cu capul sprijinit de o masă de lemn și mișcă obiectele doar cu puterea privirii. un documentar
despre peștii-banană.
un film alb-negru despre niște oameni care duc ceva încontinuu. tot felul de lucruri dintr-o parte
în alta. un film despre valize genți trolere pungi buzunare și tot felul de recipiente în care poți lua
cu tine doar cea mai mică parte de viață a obiectelor de lângă tine.
un film mut despre o pădure de mesteceni.
un documentar foarte interesant despre un bătrân și atelierul lui de făcut cordeluțe mov.
altele despre oameni care mor de moarte bună. nu am înțeles încă ce înseamnă asta. și un altul cu
adevărat îngrozitor și tragic și oribil despre un incendiu.
și poate filmul care mi-a rămas cel mai mult și pe care aș vrea să îl revăd este despre o familie
formată dintr-o ea un el și o fetiță.
evident că toate aceste filme sau secvențe se derulează uneori în același timp iar alteori cineva
lipește în grabă bucățile de peliculă rupte amestecând imaginile. și asta pentru că nu e niciodată
suficient timp și biletele au fost deja rupte iar ecranul de proiecție nu trebuie și nu are voie să
rămână gol în capul meu de cinema paradiso.

În unele fragmente ale cărții există rutină și ritm melodic. Cum e în zona destructurată? Ai putea să trăiești cu personajele?

am fost întotdeauna fascinat de locurile părăsite de clădirile lăsate de izbeliște de zidurile
scorojite pline de riduri și de micile picturi ascunse. de parcurile de distracție abandonate.
și toate astea continuând să existe într-un mod spectacular în care copacii continuă să crească. în
care plantele construiesc mici habitate printre caroseriile ruginite și în locul mortului – adică
scaunul din dreapta șoferului – cresc mușchi flori albe pânze de păianjen care se întind până la
oglinda retrovizoare.
toate aceste locuri-zone sunt niște porți spre alte lumi. cândva vii. cândva locuite de rutină și în
care încă se aude un soundtrack melodic liniștitor securizant.
acum ele doar amintesc de asta. și de cele mai multe ori de marea fragilitate a lucrurilor și nu în
ultimul rând amintesc mereu că viața continuă și în lipsa ta.

nu e un loc pe care l-aș vizita prea des dar necesitatea de a-l revedea devine obligatorie. nu știu
dacă personajele – așa cum le spui tu – ar vrea sau ar putea să trăiască cu mine. aș fi cu siguranță
prea plictisitor prea ocupat cu domesticul vieții mele. probabil s-ar face nevăzute cu prima ocazie.
și nici eu – dacă acceptăm acest scenariu – nu cred că aș vrea să trăiesc cu ele. ar fi prea greu. mi-aș
epuiza rapid toate resursele. aș ajunge destul de repede într-un spațiu de recuperare fizică și
mintală. aș rămâne în scurt timp foarte singur foarte melancolic și mult prea bătrân pentru vârsta mea.

În câte lumi ai avut nevoie să trăiești pentru a scrie cutia toracică?

nu le-aș numi lumi. nici măcar firimituri de lumi. doar mici locuri în care te poți juca cu adevărat
serios. și aceste spații de joacă își făceau pe neașteptate loc în singura lume pe care o știu cât de
cât. și atunci lucrurile din jur se modificau și căpătau aerul unor vieți pe care nu le-am trăit
niciodată pe de-a-ntregul.
ca în final să am senzația că toate aceste „lumi” nu sunt altceva decât spațiul care desparte o parte
de o alta a aceleiași lumi.
_

Volum disponibil aici

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

Tatiana Grosu: „Omul este liber să facă ce-și dorește”

Tatiana Grosu a debutat la Casa de Pariuri Literare cu volumul de poezie Ce vedem noi când ne uităm unul la altul. Un volum care-și modelează cititorul și îl poartă într-o lume în care fricile sunt cumulul unui context social, dar și (re)evoluția temporală a fiecărui individ.

Ana Săndulescu: „Scriind înțelegem cu toții mai bine viața”

Ana Săndulescu a publicat volumul de poezie „La topirea ghețarilor”, la Casa de Pariuri Literare, o carte „sub presiunea ororii de a nu pierde controlul asupra realității”, în care „umanul încă tresare, încă reacționează, încă se împotrivește propriei topiri”.

Adelina Pascale: „Să apăs butonul și să mă teleportez în visul de azi-noapte”

Adelina Pascale a câștigat, la douăzeci și șase de ani, cea de-a XI-a ediție a Concursului de debut „Max Blecher”, publicând „maki for 2”. Anastasia Gavrilovici scrie pe coperta a patra: „maki for 2 se aseamănă cu o cabină de simulare VR, în care ești pur și simplu atras, fără să te poți opune, pe o orbită seducătoare și de o luxurianță imagistică de-a dreptul amețitoare, unde lucrurile care îți sunt prezentate par atât de reale și firești, dar „la atingere totul dispare”.

Flavius Ardelean: „Ne întâlnim pe planeta asta în multe limbi diferite, dar oamenii sunt aceiași peste tot”

Flavius Ardelean a publicat în 2020 volumul de povestiri „Câteva feluri de a dispărea“, în colecția n`autor a editurii Nemira. Bianca Burța-Cernat a scris despre acest volum: „O combinație (remarcabil orchestrată) de thriller, horror și dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, străbătut de sugestii kafkiene ori sartriene…“