Nume: Mihai Duțescu
Anul nașterii: 1979
Locul nașterii: Alexandria
Domiciliul actual: București
Cărți publicate: și toată bucuria acelor ani triști (Cartea Românească, 2010); franceza un avantaj (Pandora M, 2014); Uranus Park (Polirom, 2014).
N-a rezistat, și-n scurt timp și-a făcut iarăși drum la Șotânga.
I s-a năzărit să meargă într-o după-amiază, nici nu se întorsese bine de la muncă, Angela era de gardă, și „Hai!” – a intrat peste Vlăduț, care se ocupa cu porcăriile lui zilnice, picta sau colora ceva pe niște cartoane pe care și le prinsese cu scotch de hârtie pe geam.
― Hai, i-a zis încă o dată, că fiu-su nu se sinchisise să se întoarcă când Ducu a intrat în cameră, stătea cu spatele și-și vedea de mâzgăleli – dacă tot ai carnet, hai să facem o plimbare și-n extraurban. Trebuie să înveți depășiri, fază scurtă, fază lungă… Dăm o fugă până la țară?
― Când, adică?
― Acum.
― Păi ajungem noaptea… deci vezi că eu nu dorm acolo…!
― Nu dormim acolo. Mai strângem una, alta, stăm maxim o oră și venim înapoi. Și dacă n-o să mai poți, conduc eu. Dar mai prinzi și tu nițică experiență.
A reușit să-l mobilizeze rapid de data asta, că de cele mai multe ori îi era imposibil. Doar pe el îl aveau și chiar dacă investiseră, cum se zice, totul în educația lui, Vlad nu era tocmai ceea ce speraseră ei doi c-o să fie. Nu că le-ar fi creat probleme, ci poate din contră, era prea amorțit, prea inert și nu părea să se trezească curând. Terminase liceul, și la aproape douăzeci de ani încă nu știa ce facultate vrea să urmeze; nu ieșea decât rareori din casă, și mai mult singur, pe la vreun film sau cu câinele la plimbare, făcea fotografii pe stradă la te miri ce, garduri, bucăți de asfalt; era în mod fundamental leneș fără a fi totuși neglijent sau murdar și – urât spus – dar nici peste măsură de isteț nu părea. Nu-i convenea lui Ducu, mai ales că în sinea lui nutrea convingerea că el, ca tată, exceptând o scurtă perioadă de la început, când Vlad era foarte mic, își făcuse exemplar datoria. Despre Angela nici nu se punea problema – așa că prefera să nu se mai gândească la aceste aspecte, nereușind să priceapă unde se produsese eroarea cu copilul ăsta.
Au ieșit repede din București, că locuiau pe la Râul Doamnei și au tăiat-o imediat spre Bragadiru, încă nu se înoptase, dar – atenție! – tocmai aicea e șpilul, i-a zis, poate v-au învățat la școala de șoferi că ăsta e cel mai păcătos moment al zilei, deci ochii cât cepele!
― Știu… când se îngână ziua cu noaptea. Tot tu mi-ai zis, i-a răspuns băiatul, care de altfel părea stăpân pe situație și conducea destul de bine.
― Schimbi un pic cam lung vitezele… turezi motorul și-l arzi.
― Păi n-am mai mers până acum cu a cincea… Să schimb?
― Fără teamă! Dă-i înainte, doar n-o s-o ții într-a patra pe drum de viteză.
Nu era nici pe departe drum de viteză; drumul până la Șotânga traversa două orașe mici de provincie și câteva sate, șerpuind anevoios prin Lunca Dunării. Tehnic vorbind, era drum european, iar Ducu avusese demult o perioadă când rotunjea într-un fel anume aceste cuvinte și încerca să le introducă în conversații cât mai des, până la Șotânga e drum european – asta pe vremea când socră-su le cumpărase prima Dacie – îi dădea cumva încredere că lucrurile nu sunt așa rele, că în anii ăia Europa încă includea România, carevasăzică. În realitate, drumul se prezenta și azi la fel ca pe vremea Roșcatei, că așa-și botezaseră el și Angela prima mașină, cu diferența că acum era mai aglomerat și, îndată ce treceai din Giurgiu în Teleorman, plin de gropi.
Se lăsase ceața – era la sfârșit de februarie, prin sate mirosea a fum de lemne și soarele se arăta cu zgârcenie, însă toate aceste semne din exterior îl ajutau pe Ducu să-și țină departe gândurile alea cele mai crunte, să-și sugrume neputința și amintirile, concentrându-se astfel pe ce făcea amețitul de fiu-su acolo, ocupându-și mintea cu exaltări atunci când Vlăduț intra corect într-o depășire, ori cu spaime induse chiar și artificial, ușoare icnete, tachinări – doar, doar l-o trezi pe ăsta din indiferența cu care părea să trateze întreaga chestiune, și pe care el, Ducu, pe bună dreptate, se străduia să i-o prezinte obiectiv, la adevărata ei anvergură. Nu-i de joacă cu șoferia, ochii cât cepele, închipuie-ți că toți ăștia sunt beți și pe deasupra surzi și nebuni, păstrează distanța, vezi biciclistul, ai grijă căruța – lucruri pe care Vlad le mai auzise sub o formă sau alta de sute de ori încă din anii copilăriei, de pe bancheta din spate, când ai lui îl purtau prin concedii sau cine știe pe unde.
N-au mai oprit la benzinării, cum făceau alteori, și nici altundeva pe drum n-au oprit, ci au ținut-o întins până în fața porții, unde, la lumina farurilor, Ducu a descuiat cu grijă lacătul; au intrat în tăcere unul în spatele celuilalt, doi soldați cu capetele plecate, bâjbâind prin întuneric. Văzuți din afară păreau că-și potriviseră cumva mișcările și că totul se desfășoară cu o anumită deferență acolo – dar era totodată și-o pripă, o mică inadecvare care-și făcea loc, fiindcă, cel puțin în ceea ce-l privea pe Vlăduț, acesta nu se simțea deloc confortabil și-ar fi vrut să plece cât mai repede înapoi. Casa aia goală mirosea rău; mai mult, nici nu prea avea el ce să caute în toată povestea cu bunicii ăștia, n-avusese nicio relație cu ei, după cum nici cu cei din partea maică-sii nu prea avusese – iar aici poate e de discutat dacă Angela procedase corect, dar în fine… Una peste alta, băiatul își amintea vag curtea și casa de pe vremea când nu avea dreptul să emită opinii și taică-su îl lua după el pe la țară, sperând că asta îl va ajuta vreodată cumva: n-a fost cazul, oamenii aceia i-au rămas perfect indiferenți, iar locul în sine nu i se păruse niciodată altceva decât un spațiu generic. Cu atât mai mult la înmormântarea bunică-sii nu se deranjase să meargă; era suficient de mare ca să bălmăjească ceva cât de cât convingător, în felul lui abrupt și absent, „Ce pot să zic, îmi pare rău pentru ea… dar nu merg. Ia-o pe mama.”
Cu toate astea, amărăciunea pe care o ghicea cu ușurință la taică-su în ultimele săptămâni, și pe care o punea pe seama necazului cu bunica, nu-i era întru totul indiferentă. Așa că măcar de data asta se înduplecase să-l însoțească, dar cam aici se oprea totul. În orice caz, nu despre ambiția lui de a învăța să conducă era vorba, ori despre gândul că, odată câștigată încrederea tatălui, acesta-i va da mașina, cum credea și, până la urmă, își dorea Ducu – nici pomeneală.
― N-aprindem lumina? a rupt băiatul tăcerea, când au deschis ușa la tindă.
― Nu merge… Am uitat să-ți zic, vezi la mașină… parcă era o lanternă prin torbedou. Du-te și adu-o, te rog.
Băiatul a ieșit și a făcut cale întoarsă, atent să nu alunece sau să se împiedice de ceva – „Vezi că eu cobor până-n beci” a mai strigat taică-su după el, apoi a adăugat: „Dacă nu găsești aia, să-mi zici, ca să caut niște lumânări sau chibrite…”
Afară se făcuse foarte frig, dar era oricum mai bine ca în casă.
Vlad și-a făcut loc pe o potecă printre niște snopi uscați de plante care se ridicau spectaculos din pământ, ajungându-i până la umăr; a observat că unele încă mai au flori la partea superioară. Erau tufănele, înghețaseră așa peste iarnă; nu știa el, dar bunică-sa le iubise mult. A traversat grădina și-a dat de-o altă curte, ceva mai goală ca cea dinainte. A recunoscut-o, fiindcă pe acolo intrase mai devreme cu taică-su, dinspre stradă. Aici se aflau diverse șoproane sau hambare, sau încă o casă, că nu se putea distinge clar, însă tot a reușit să identifice corect ceva prin apropiere – câteva păsări, să le spunem păsări domestice, mai exact găini, ce produceau zgomote specifice de undeva dintr-un copac noduros și înalt aflat în stânga porții. A împins poarta și-a ajuns la mașină; n-a găsit nici lanternă, nici brichetă, nimic. I-a trecut prin cap să nu se mai întoarcă în casă, să dea drumul la radio și la căldură și să-l aștepte pe jupân acolo înăuntru… că doar așa zisese, că nu stăm mult. Și dacă oricum lanternă n-avea… S-a urnit totuși din loc, a încuiat mașina și a refăcut traseul prin cele două curți, prima mineral-domestică, a doua vegetal-sălbatică, pentru a ajunge în casă.
― Băi tată, nu e nicio lanternă la mașină… am căutat peste tot, i-a strigat de afară din prag.
Ducu nu i-a răspuns, așa că Vlad a intrat în tindă și a ridicat capacul de lemn al pivniței, ca să coboare și el; podeaua aia de humă era lipicioasă și totul mirosea înțepător – boască, tescovină, prăștină – concepte, în mod previzibil, complet străine pentru băiat. Bine totuși că era un pic de lumină, taică-su pesemne că dibuise niște cioturi de lumânări și chibrituri; l-a văzut cum stă ghemuit lângă un butoi, cu spatele la ușa pivniței, părând că trage vin cu furtunul într-o damigeană; când s-a apropiat mai bine de el, lui Vlăduț i s-a părut ușor schimbat, se mișca ciudat și avea ochii umezi și roșii.
― Tată, eu cred că visezi cu lanterna. M-am uitat peste tot…, i-a zis.
― Așteaptă-mă afară, nu sta aici… a răspuns Ducu fără să-și întoarcă privirea spre el și fără să se ridice în picioare – ieși afară, că vin eu.
― Nu vrei mai bine să-ți țin de ăla?
― Ieși odată, Vlad… te rog, nu sta aici lângă mine.
S-a dus să-l aștepte afară, ce era să facă. Dar afară de tot, în curte, pe trepte. Aerul nopții era rece și înecăcios, snopii de tufănele păreau un grup de copii înțepeniți acolo într-o îmbrățișare, iar cerul se limpezise brusc între timp, oferind o deschidere cum în București nu avusese Vlad ocazia să vadă prea des. Era o puzderie de stele și o lună-gigant care bătea spre roșiatic și plutea aproape de pământ, ajutându-l pe băiat de data asta să deslușească ce e în jur, dealul din spatele casei, apoi altă casă, pomii de peste drum. Era de fapt livada care înconjura o vie pe toate cele patru laturi – și care erau tot ale lor, mândria familiei, fiindcă făcuseră bani cu vinul de-acolo, care era foarte apreciat în sat. Iar pomii din livadă erau pruni, deci se traduceau exclusiv în țuică, adică tot bani.
A stat aproape jumătate de oră pe trepte; înghețase de-a binelea, așa că a intrat înapoi după taică-su.
Ducu ieșise de ceva timp din pivniță și, când l-a găsit Vlad, avea în continuare ochii umezi și împăienjeniți și mâinile pline de tot felul de nimicuri: un lacăt greoi, primitiv, alături de un mănunchi de chei înșirate pe-o sfoară, niște poze vechi, dintre care unele înrămate, sau broderii cu desene naive – păuni, ciobănași – la fel, înrămate, cu rame pirogravate, absolut înduioșătoare, cum se găseau pe la bâlciuri, la țară. Le adunase de pe pereți așa cum erau, pline de praf, și le ținea pe toate în brațe cu un aer foarte demn încât nu puteai să-i mai zici nimic.
― Damigeana n-o iei? l-a întrebat Vlad când au ajuns la mașină.
― Nu, care damigeană?
― Văzusem că tragi vin din butoi… credeam că luăm și vin.
― Nu mai e vin, de unde, dacă toată via am dat-o?!
― Mă rog, așa mi se păruse… când am coborât adineaori în beci după tine.
― Nu tată, am mai cărat din boarfe acolo… Nu mai e vin, gata. Cât a fost, a fost. Lasă, să mai facă și alții.
― Mergem?
― Mergem… stai să încui. Hai, treci la volan.
