©

Mihai Ignat: „Putem retrăi cu aceeași „inocență” o nouă întâlnire pe plan emoțional”

Mihai Ignat a publicat la finalul anului 2020 un nou volum de poezie, „Forme de apus”, apărut la editura Tracus Arte.

Volumul se deschide cu un poem despre singurătate. S-a accentuat senzația de singurătate în aceste luni? A fost și un nucleu propice pentru scrierea acestui volum?

În general în acest volum – și nu numai – ordinea poemelor este cronologică, adică în succesiunea scrierii lor. Am zis „în general”, fiindcă evident am mai recurs la „dislocări”, permutări, însă fără a afecta major principiul cronologic. Primul poem chiar a fost primul scris și deschide tema singurătății, însă trebuie să mărturisesc că datează din primăvara–vara lui 2018, deci nu are legătură cu lockdownul generat de pandemie. Altfel, evident că în acest an bizar senzația de izolare s-a accentuat, dar volumul era deja gata cu vreun an înainte, iar singurătatea „colectivă” (ca să recurg la un titlu celebru și foarte potrivit vremurilor noastre) nu a făcut decât să se suprapună aceleia „personale” exprimată în poeme…

Cum este când te trezești cu tine? Rămâne ceva neplâns?

Cu tine oricum te trezești tot timpul, doar că atunci când singurătatea mușcă din tine trezirea asta e mai dureroasă. Și totuși rămân și lucruri neplânse, cel puțin în cazul meu, fiindcă altfel n-aș putea merge mai departe și fiindcă există antitoduri ale singurătății, nu atât de puternice încât s-o anihileze, dar atâta cât să o atenueze, să o relativizeze. Există, în fond, exceptând situațiile cumplite (ceea ce nu e cazul meu), elemente de sprijin, uneori chiar consistente, cum ar fi, iată, chiar scrisul (am mai vorbit despre funcția terapeutică a acestuia, și nu eu sunt primul care a descoperit-o și a mărturisit-o), ori satisfacțiile, câte sunt, profesionale (în cazul meu e vorba de activitatea mea de conferențiar universitar), dar și altele.

Ai atins în scris limita cruzimii față de anumite personaje pe care le creai? Dar a căldurii umane?

Presupun că e vorba de teatru, referindu-te la personaje. Câteodată, da – în ambele cazuri. Dar nu des (și mai degrabă limita cruzimii, decât a căldurii). Lucru care ar trebui îndreptat .  Un sfat de creative writing pe care îl dau masteranzilor mei este: fiți cât de cruzi puteți cu personajele voastre, doar așa veți ști (voi, cât și cititorii/spectatorii) din ce sunt făcute…

Dacă ne-am duce în extreme, care sunt efectele plictiselii pentru un artist? Poate plictiseala ucide?

În mod normal, efectul ar trebui să fie renunțarea la scris. Dacă artistul se plictisește, va plictisi și cititorul/receptorul. E o regulă simplă: dacă scrii cu plăcere, cu interes – atunci asta se va „resimți” și la capătul celălalt, al receptării; dacă nu – atunci efectul va fi în consecință. Dar, după cum știm, din nefericire mulți dintre scriitorii plictisiți procedează exact invers, mai degrabă insistă în a turna cât mai multe pagini, cu cât plictiseala e mai mare – și atunci nu-i de mirare că eventualii cititori se plictisesc și ei de moarte…

Nu știu dacă plictiseala poate ucide. Nu cred. Așa, spiritual, probabil. Plictiseala din scrisul unui autor cu siguranță ucide spiritul cititorului. Asta pentru că deja plictiseala l-a „ucis” pe scriitor… Altfel, nu știu, dacă plictiseala a ucis vreodată la propriu: adică să fi devenit cineva ucigaș… din plictiseală. Dar, la cât de complicată e natura umană, nu e imposibil. Din păcate.

Au fost momente în care scriind te-ai simțit o cale de trecere? Cum este când știi, poate, mai multe decât ești pregătit emoțional și psihic?

O cale de trecere? Nu. Îmi doresc ca poezia mea să fie o cale de trecere – spre o înțelegere mai profundă a lumii acesteia sau a lumii mele. Însă doar cititorii („obișnuiți” sau criticii) pot răspunde la această întrebare. În ce mă privește, când scriu nu simt că eu sunt o cale de trecere. De fapt, nu sunt sigur că înțeleg sensul întrebării…

Și mai obscură mi se pare a doua întrebare. Te referi la faptul că gradul meu de cunoaștere rațională e posibil să fie superior „pregătirii” emoționale? Dacă asta e ideea, atunci nu pot să spun decât că aceste două moduri de cunoaștere nu pot fi, din punctul meu de vedere, comparate: cunoașterea rațională e cumulativă și teoretic se poate prelungi toată viața, pe când cunoașterea să-i zicem afectivă mi se pare a fi evanescentă, în sensul că nu are memorie, putem retrăi cu aceeași „inocență” o nouă întâlnire pe plan emoțional. E adevărat că această reactivitate emoțională se poate și toci, așa cum ne-o arată, din păcate, experiențele de cuplu pe termen lung.

În volumul Forme de apus predomină jocul pe mai multe voci și perspective. Care a fost nucleul declanșator al acestui volum?

Aceste poeme (începute cu acela pomenit de tine mai sus, despre singurătate) au venit după ce scrisesem Frigul (când iarăși crezusem că am ajuns la capătul drumului în materie de poezie, pentru că acea „elegie” îmi crease senzația, scriind-o, c-am ajuns la saturație și epuizare), pe neașteptate, paradoxal tocmai din „golul” sufletesc al poemului-fluviu. Cert este că și-au găsit funcția lor, completând de fapt o „trilogie” începută cu Poate noaptea a și-nceput și continuată cu Frigul, în măsura în care în toate aceste cărți se manifestă, mai mult (Poate…) sau mai puțin (Forme…) livresc, din ce în ce mai acut existențial și expresionist, teama de crepuscul; asta, e, în fond, supra-tema celor trei, căci noaptea, frigul și apusul consună vizibil. Deci Forme de apus reprezintă o continuare, o reluare în cheie mai acut existențială și mai puțin cerebrală și „culturală” (cel puțin așa văd eu lucrurile, nu știu cum se conturează din afară), a aceleiași obsesii. Așa că Formelor… le-a fost de fapt ușor să se nască în siajul Frigului, în mai puțin de un an, mai ales că, din păcate, nu puteam da „în marșarier” pe firul vârstei… Funcția lor terapeutică iese astfel și mai limpede în evidență.

Diverse portrete feminine apar în mai multe dintre volumele tale. Există o succesiune în Forme de apus.

Așa este, portretele, crochiurile ori pur și simplu umbrele feminine își fac simțită prezența și în acest volum. În general e vorba de chipuri/trupuri mai mult sau mai puțin pasagere în „fluxul” textelor, însă toate desprinse din realitate și îmbogățite, distorsionate, elogiate, admirate, dorite, disprețuite în și prin aceste poeme. Turnura erotică a „desenelor” lor nu constituie o surpriză în cadrul poeziei mele, căci de la prima plachetă, Klein, până la cea din urmă, această dimensiune a reprezentat o constantă.

Ce te ancorează în propria dimensiune existențială și cât de des ai nevoie de aceste ancorări? S-a petrecut această recuperare a dimensiunii existențiale în Forme de apus?

Presupun că te referi la ancorarea prin scris la această dimensiune, la racordarea prin text, mai ales că în anumite volume, mai ales acelea de început, m-am dovedit excesiv de livresc și de cerebral (uneori pentru asta am fost lăudat, alteori criticat). Răspunsul l-am dat, parțial, mai devreme: o dată cu vârsta, anxietățile cresc, prin urmare e firesc să se regăsească tot mai des în poemele mele. Nu mai vreau/pot să mă retrag în dosul „fortificațiilor” numite „cultură”, „bibliotecă” etc. Frecvența „ancorărilor” a crescut în timp, o dovadă că acestea au devenit dominante în Forme de apus, în defavoarea referințelor culturale. Pe de altă parte, paradoxal sau nu, scrisul și chiar cititul, în măsura în care le (re)simt toxicitatea prin saturație, mă „trimit”, automat, în afara sferei lor, adică în afara funcției lor protective, ca să mă re-ancorez realității cotidiene și „brute”. Deși știu că de mulți ani ancorarea aceasta nu e integrală, completă, căci am păstrat „plasa de siguranță” a unui trai relativ liniștit. Sunt ani buni de când n-am mai „sărit în gol”…

Deși în clipa asta îmi dau seama că tocmai în vara asta am făcut-o, după multă vreme. Căci în vara asta mi-am schimbat încă o data viața, cel puțin la anumite nivele ale ei am luat-o de la capăt și…, iată, tot prin singurătate, singurătatea anticipată în poemul care deschide Formele de apus, scris în urmă cu mai bine de doi ani…

Mihai Ignat s-a născut în 1967, la Braşov. Studii de licenţă, masterat şi doctorat la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Actualmente conferenţiar universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov. Poet şi dramaturg. A debutat ca poet cu volumul colectiv Tablou de familie şi cu placheta Klein, în 1995. Au urmat volumele de poezie Eu, Klein spuse, Poeme în doi, kleinpoeme, Cangrena e un animal de casă, Klein spuse Klein, Klein reloaded, Poate noaptea a şi-nceput și Frigul. În 2004 debutează ca dramaturg, prin montarea piesei Crize la Radio BBC, Londra. Premiat al concursului Uniter și al altor concursuri naționale de prestigiu, cu montări în ţară şi în străinătate, cu piese traduse în engleză, germană, cehă, polonă, rusă, bulgară, spaniolă, italiană şi greacă, a publicat volumele de teatru Patru cepe degerate, Crize, Meserii şi fundături, Black Sitcom, Patru piese într-un act, Fermoare, nasturi şi capse, Toţi privesc înainte şi Ei sunt printre noi.

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.

Citește mai mult:

Sorin Ghergut

Poezii noi de Sorin Gherguț

Sorin Gherguț a publicat volumele de versuri „Trei” (Editura Vellant, București, 2016), „Orice. uverturi și reziduuri” (Editura Pandora M – Grupul editorial Trei, București, 2011) și „Time Out” (Editura Timpul, Iași, 1998). Este coautor al volumelor colective „Tablou de familie” (Editura Leka-Brancuş, București, 1995, împreună cu Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu și T.O. Bobe), „Marfă” (Editura Salut, 1996) și „Marfă reîncărcată” (Editura Brumar, 2011, ambele alături de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Dan Pleșa și B.O. Popescu). Este prezent, de asemenea, în volumele „De ce pisicile n-au coadă. Antologie de limericks” (Editura Art, 2017), „Generația de aur” (Editura Fractalia, 2020) și „Perturbări în desfășurare. O antologie a prezentului” (Fractalia, 2021).

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”

4 poezii de Andrei Gamarț

Andrei Gamarț este unul dintre cei mai importanți pictori români contemporani. Din când în când, ce ajunge pe pânză își face loc și în versuri.

 Privirea celuilalt – România prin ochii autorilor emigrați în Germania

Ce se întâmplă cu copiii care se mută împreună cu părinții lor într-o altă țară, o altă cultură, o altă limbă? Se trezesc deodată împărțindu-și existența între două limbi, două culturi , două identități. Cuvinte precum patrie sau străinătate devin neclare, iar în scrierile lor persistă întrebarea despre cum ar fi arătat viața pe care au lăsat-o în urmă.