Despre oamenii mari
Copil fiind, am crezut în oamenii mari. În magia, eroismul și lumea oamenilor maturi.
Cred că viața are cea mai mare substanță atunci când ești mic și te gândești la ce vorbesc și la ce gândesc oamenii maturi. Apoi totul se destramă. Dacă un copil ar percepe direct, abrupt, lipsa de sens a vieții adulților, probabil că ar plânge la infinit și ar muri sufocat de amărăciune. Doamne, cât admiram acea libertate plină, înfloritoare, cu gânduri multe, ca niște trenuri strălucitoare, pe care le-o atribuiam oamenilor mari. Tata plutea ca un zepelin îngândurat deasupra copilăriei mele, iar mama cunoștea articulațiile lumii așa cum un doctor cunoaște încheieturile corpului uman. Când mama dormea, lumea cu totul dormea.
Am crezut cu toată ființa în omul adult. Nu știam că el nu există. Nu știam că nu e decât o fantomă plină de frică. Nu știam că e un căcăcios care se împachetează în tot soiul de minciuni.
Mă întrebam uneori dacă nu cumva groaza cea mai mare a vieții mele a plecat din asta: am intrat în cuibul adulților, iar acolo erau numai jucării stricate, mame deprimate doritoare de alte vieți și bărbați beți speriați de moarte.
Beam un Purcari cu apă minerală și mă gândeam la gura uscată a tatei, ca și la toate acele întrebări despre ce merită și ce nu merită cineva.
Despre locuințele noastre triste
Îmi place să dorm la prietenii mei ratați, în casele lor de bărbați divorțați, părăsiți, alcoolici, apartamente în care lumina dimineții dezvăluie un adevărat dezastru, cel mai adesea apartamente de două camere cu băi în care lumina e confuză, un burete atârnă mereu de robinetul căzii rupt pe jumătate, iar gazda trebuie să-ți dea câteva indicații despre cum să tragi apa de la toaletă, pentru că sunt niște probleme oarecare. Nu-mi place să dorm în case de oameni cu aspirații, care conțin pijamale călcate, case în care plutește liniștea sălilor de așteptare din clinicile private, case în care ți se spune să te simți ca acasă, dar tu simți instantaneu că fix asta nu trebuie să faci, din simplul motiv că acolo nici nu e o casă, ci un muzeu trist al tuturor nefericirilor și aspirațiilor conjugale.
Despre menopauză și andropauză
Apoi, Patricia a stat pe marginea patului dezbrăcată. Își aprinsese o țigară în tăcere, fumul plutea netulburat în jurul ei. Avea 55 de anii, eu 55, îmbrăcată, arăta relativ bine, era o femeie întreținută și umbla mereu aranjată. Mă rog, îmbrăcați, toți arătăm altfel.
Eu nu am fost sedentar, am rămas scheletic, ajutat chiar prea mult de un metabolism impecabil. Îmi imaginam că goliciunea mea avea o umbră balneo-climaterică și mă scârbea chestia asta. Acea învolburare de corpuri din bazinele cu apă vindecătoare mă speria. Pare că acolo se bolborosește ceva indescifrabil despre bătrânețe și moarte. De fapt, să fim sinceri, puțini sunt pe acest pământ oamenii de peste 45 sau 50 de ani cărora le poți privi admirativ corpurile goale. Se întâmplă cândva, la anumite vârste, când imaginea corpului nu mai amintește de viață, ci începe să prevestească ceva rău.
Să spunem că eu aveam un corp ca o gară de oraș mic, ca Lehliu, ca Ciulnița – un bufet, câteva mese, bei o bere, două, dar nu vrei să-ți amintești.
Mihai Radu (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este jurnalist la săptămânalul Cațavencii și scrie pentru emisiunea Starea Nației. După volumul de proză scurtă Hobby și alte povestiri, apărut în 2009, a publicat, împreună cu Simona Tache, Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut (2013) și Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut romanele Sebastian, ceilalți și-un câine (2014), Extraconjugal (2017, 2018) și Contaminare (2019).
