Bogdan Coșa: „Anastasia se sufoca singură cu viața celorlalți,” zice naratorul despre unul din personajele principale ale noului tău roman. Mai mult, Anastasia simțea în asta „o ușoară plăcere”. Sunt convins că ai nimerit din capul locului câțiva cititori; eu, cel puțin, pe aici am intrat în poveste – cadrele de acțiune și reacțiune în mediul online, pe care am simțit că le depeni cu folos. Mihai, știm că ce vedem în feed-uri e manipulat, plin de filtre, trunchiat, și totuși murim călare pe tastatură. Oare de ce? Te-ai surprins vreodată scrolând și înghițind în sec, ca personajul tău? Cum te-nțelegi cu sinele ăsta fals (al tău, al celorlalți), pe care-l augmentează rețelele de socializare?
Mihai Radu: Când am citit aici „Anastasia se sufoca singură cu viața celorlalți”, în momentul în care mi-ai trimis întrebările, mi-am zis foarte convins: propoziția asta nu e din cartea mea. Dacă aș fi scris-o eu, aș fi dezvoltat cumva în zona asfixierii auto-erotice, ceea ce nu-mi amintesc. Am dat căutare în PDF și într-adevăr, ai avut dreptate, eu scrisesem asta. Nu știu cât de voit este fenomenul, însă după ce scriu un roman, ceva în mine lucrează să-l uite. Făcând legătura cu întrebarea ta, aș spune că omul e redus la dimensiunea de consumator. Ne place să ne considerăm buni conducători de informație, dar ne înșelăm. Inclusiv din punct de vedere politic suntem tratați ca niște consumatori de politică. Am văzut, suntem descopuși în date comportamentale, astfel încât atât producătorii de napolitane, cât și producării de politică să știe cum să ne prezinte „produsul” astfel încât să dăm Like, bani, voturi.
Trăim cu această falsă impresie că a fi prezent pe Facebook, pe orice rețea de socializare, pe internet, conectați la postările din acest momet, participi la „prezent”, la realitate, ești acolo când se face prezentul, asiști la nașterea clipei mondiale. E o capcană, bineînțeles, ești doar o colecție de cifre și de date care sunt manevrate și manipulate cu atenție. Astfel încât să fii condus spre o anumită decizie în zona politică sau spre anumite cumpărături. Nimic mai fals. Ești un consumator pentru armata de roboți din spatele ecranului. Depersonalizarea asta o simt uneori când, așa cum spui, scrolez ca anesteziat, nemaivăzând ce-mi trece prin fața ochilor, ca într-o transă. Cadavru descompus în cifre de consumator. De ce nu, ca într-un fel de rugăciune în care individul, sinele, dispar topite într-o realitate mai mare.
B.C.: Anastasia are două conturi de Facebook „cu nume inventate” de pe care îi comentează șefei postările atunci când simte nevoia „să o pună la punct, fie doar și pentru faptul că era antipatică în felul în care își savura reușita zilei sau, pe de-a-ntregul, reușita vieții”. De cele mai multe ori ne mărginim să spunem despre un astfel de comportament că e toxic. Ai scris pentru Aspirina săracului, Plai cu boi, Times New Roman, Cațavencii; bănuiesc că poți calcula cu precizie primele trei cifre de după virgula pe care satira o pune realității. Apare trolling-ul într-o lumină mai complexă – ca saturnalii 2.0, ca șut în fund – pas înainte etc. – de acolo de unde-l vezi tu?
Mihai Radu: Trolling-ul îți desfășoară în față infinitele scenarii în care orice, totul, poate fi deopotrivă ridicol de jenant și absurd de serios. Trolling-ul întrerupe cursivități, își bate joc de coerențe – unul care vine și trage cu arma la nuntă când e hora în toi. Și e clipa aia suspendată în care nimeni nu știe dacă trage „de bine” sau „de rău”. Dacă iar face o glumă nașul mare sau un dement urmează să-i ciuruiască pe tinerii însurăței. Cert este că nu există umor, ironie și, zic eu, nici ficțiune, fără să iei în calcul scenariile cele mai tâmpite, cele despre care nu știi unde te pot conduce. Apoi, na, trolling-ul e amuzant în sine. Iar când devine enervant, începe să fie și intersant.
S-a gândit apoi la Izabela și la iubitul ei Luci, universitar, care cere acuratețe teoretică revoltei și care aproape că îți interzice să fii indignat, dacă nu îți poți argumenta poziția pe coordonate teoretice limpezi. Fie că e vorba de colonialism, de neoliberalism, de Big Pharma, redistribuție și acces la resurse, da, fii indignat, însă doar cu aviz teoretic și exactitate conceptuală. De fiecare dată când Anastasia îl aude vorbind arogant și plin de sine, îi privește părul rar și mereu îngrășat și își pune în colțul gurii un zâmbet disprețuitor. Se vor căsători vara viitoare, o hippioțeală undeva la munte, și Anastasia e convinsă că va plânge de fericire și va simți un gol în capul pieptului, deși va ști că totul e ca dracu’, de la căsătorie până la intransigența discursului feminist al Izabelei, uneori aproape înspăimântător, atât de articulat, cu o sintaxă atât de puternică, atât de explozivă, încât acestui discurs îi va fi imposibil să moară vreodată atingându-și obiectivul: pacea, egalitatea, echitatea. Nu ar trebui să aibă în el germenii dispariției, anularea opozițiilor? Și de ce naiba sunt atât de milimetrici în judecățile lor? Ca toată bula de pe Facebook în care se află: o bulă intransigentă, cu judecători și procurori nemiloși. În astfel de momente, Anastasia se gândea că nu ar avea nici o șansă la Judecata de Apoi dacă-i pică în complet „prietenii” de pe Facebook și se simțea departe de Izabela, ceea ce o rănea, iar pentru această depărtare se acuza pe sine, nu pe Iza. (p. 22)
B.C.: Cum arată bula ta? Pe cine urmărești și de ce? Cui dai, în genere, unfollow? Ce trebuie să facă cineva ca să-i dai unfriend, block?
Mihai Radu: Bula mea este una de stânga, progresistă și, cred eu, cu mult umor. Nu prea am răbdare cu cei care știu despre mine mult mai multe decât știu eu, ăia cu „lasă că știu eu”, și mi se par de-a dreptul ridicoli și periculoși cei care sunt capabili, fie și în scris, de accese înfiorătoare de ură. Că e vorba de romi, emigranți, asistați, bătrâni. De-abia aștept să ajungă și ei romi ca să mă duc să-i întreb: ăă, cum e?
B.C.: Și viața celui de-al doilea personaj principal e introdusă tot prin prisma relației pe care Rareș – omul, nu agentul secret – o are cu lumea (via online). Cazul lui e și mai straniu. El nu se raportează la propria persoană încercând să cloneze filtrele celorlalți, nu încinge Facebook-ul; Rareș nu are pe nimeni; copilul i-a murit, soția l-a părăsit, e unul dintre cei mulți și anonimi care, îngropați de vii în propria singurătate, citesc spam-urile, newsletter-urile și e-mail-urile promoționale, dintre cei care se nevrozează neștiuți.
Mihai Radu: Încă trăim – poate e vorba de generația mea – considerând sinele virtual (cel al rețelelor și internetului în general) unul accidental, alipit, detașabil. Dar nu cred că e așa. Ceea ce numim virtual este amestecat definitiv în viața noastră. Cel puțin până la prima apocalipsă serioasă, care se și ține de cuvânt. Virtualul aparține realității noastre. Separarea real – virtual a devenit una de genul suflet – corp dacă vrei, adică e nimic, e metafizică. O adolescentă din serialul Years & Years vrea să renunțe la corp, să trăiască în cloud. Nu văd de ce nu s-ar întâmpla asta cândva în timpul vieții noastre, răsturnând cu totul științele umane. Mă gândesc cum o astfel de ființă din cloud e deprimată și „merge” la terapeut. Știi, poate că tot vorbim de feluri și feluri de apocalipse, în timp unele chiar au loc doar că nu poartă paietele în care ne imaginăm noi că o să vină îmbrăcată apocalipsa aia mare: dependența bolnavă de tehnologic, invazia „informației”, robotizarea muncii, dispariția politicului sub presiunea mega-companiilor, ingineria genetică. În condițiile acestea, newsleter-ul este un „patefon”, obiect din care răsare nostaglia. Cum ne mai înduioșăm unii când descoperim prin cutii vechi dischete. Oricum, ruptura dintre generații este exploatată la maximum în tot ce înseamnă meme – e făcută vizibilă și analizată aproape cu cruzime.
B.C.: „Nu credea absolut nimic din ce vedea și citea în acele mesaje, dar își dorea foarte mult ca acea lume a minciunii să fie adevărată. Avea o mare întrebare, zicea el, legat de asta: dacă am face o lume din toate minciunile spuse vreodată, oare ar fi mai bună decât asta în care ne chinuim să le eradicăm?” Tu ce crezi?
Mihai Radu: Mda, cred că da. Și cred că literatura, luându-și în joacă identitatea inofensivă a „ficțiunii”, face asta. Trăim însă în prejudecata realității și a adevărului. Cred că e pornită prost civilizația noastră: cu adevăr, cu iluminare și cu promisiunea unui bine care vine, care urmează. Dacă am fi construit o civilizație pe înlăturarea suferinței, probabil că am fi ajuns în altă parte. Acum e și aiurea să mai dăm înapoi. După ce s-a suferit atât, chiar vreau să văd sfârșitul.
B.C.: Ai vreun newsletter pe care-l primești de ani de zile, pe care-l bifezi ca citit sau îl ștergi, dar de la care nu te lasă inima să te dezabonezi?
Mihai Radu: Da, de la Elefant. E inutil, nici nu-l deschid, dar îl las acolo.
– Când m-am mutat eu aici, cârciuma asta nu exista. Știți cum se numea înainte?
– Când nu exista? a întrebat Rareș distrat.
– Se numea „Colonadelor”, ca să vezi, a zis veterinarul.
E un patriot al cartierului, și-a zis Rareș. Așa îi numea, îi plăcaeu oamenii ăștia. Și taică-su era un patriot al cartierului. De multe ori, când lucra cu șefii de scară, se gândea la el, la taică-su, la modul demn în care generația lui ținea să-și ascundă mizeria și dispariția. Sunt dispuși oricând să ceară respect într-un mod agresiv și total lipsit de respect. Tranziția i-a călcat în picioare, dar ei nu acceptă asta, vorbesc despre politică de parcă își pregătesc viitorul și poartă cămăși vechi, călcate impecabil. În casa lor fie se aude prea tare televizorul, fie iese o liniște rece de prin pereți care ocupă apartamentul și-i ia ostatici pe locatarii care se mișcă încet și de multe ori vorbesc în șoaptă. (p. 36)
B.C.: Ce generație a urmat generației patrioților? Tu din ce generație faci parte?
Mihai Radu: Generația tuturor sfârșiturilor de lume sau generația Netflix, după gust.
B.C.: Ai un personaj ultra-episodic care m-a topit – copiez aici faza mea preferată din carte: „Conducea un Mercedes SLK și zicea că el vrea să fie îngropat în mașină, că tare mult îi plac mașinile – Rață, cu vocea lui umilă, rămasă moștenire din vremea în care era un găinar.” Dă-mi voie să te-ntreb – te asigur, nu e în niciun fel offensive; dacă e să fie în vreun fel, e mai degrabă în felul duios în care Emilia de la Profesioniștii te-ar întreba: Există ceva ce ți-a rămas moștenire din vremea în care erai un găinar într-ale literaturii (,domnule Mihai Radu)?
Mihai Radu: Cred că lucrurile care chiar contează și pentru care scriu. Mă refer aici la faptul că timpul trece și că ăsta e un mare rahat, la faptul că ne imaginăm viețile celor pe care nu-i cunoaștem și ne apucă uneori o poftă nebună de-a face parte din ele fără nici un motiv, că îi pierdem pe cei la care ținem fără ca măcar să ne dăm seama, la faptul că suntem în căutarea unei unicități, la faptul că încercăm să dăm tuturor acestor lucruri un sens, deși cu cât trece timpul cu atât e mai evident că nu au nici un sens.
Tot ce-am învățat despre scris, am învățat ca să comunic toate aceste lucruri mai bine.
B.C.: „Trebuie să-ți mărturisesc, chiar dacă ți s-ar putea părea o ciudățenie, convingerea mea conform căreia noi, oamenii, vorbim mult prea mult, abuzăm de vorbire.” Subscrii?
Mihai Radu: Câteodată da, cu furie aproape.
B.C.: Există momente în care ți-ai fi dorit să fi vorbit mai puțin? Există lucruri pe care ți-ar fi plăcut să nu le spui niciodată?
Mihai Radu: Oo, da. Ca orice timid de vocație, vorbesc foarte mult, par expansiv, stăpân pe situație.
Erau promoții la toate porcăriile pământului, bineînțeles. La raionul de electronice se răsturnase un coș plin cu aparate de radio mici, cât palma. Văzându-le pe toate pe jos, printre picioarele oamenilor înnebuniți să apuce orice, mi-am amintit de bunicul și de radioul lui unic, prețios, legat cu bandă, și totul mi s-a părut atât de nedrept – de la timpul care trece până la oamenii care uită. (p. 116)
B.C.: Crezi că o să ne amintim la bătrânețe de perioada asta ca fiind una în care se găseau de toate, prea multe, și nimic nu mai avea valoare – așa cum părinții, bunicii noștri își amintesc de perioada deficitului, cu nostalgie și cu groază? Sau o să o uităm, pur și simplu, o să fie timp tocat – pe principiul „bogatul nu crede săracului”?
Mihai Radu: Cred că trăim o perioadă pe cât de împuțită, pe atât de binecuvântată pentru noi, cei care, până la urmă, nu ne-am născut în zonele oribile ale planetei, acolo unde e foamete, acolo unde sunt războaie. Pe de altă parte, sistemul în care trăim este parcă mai impersonal și mai lipsit de empatie ca niciodată, hotărât să radă de pe pământ orice resursă și să transforme orice în resursă. Iar resetarea jocului de-a profitul infinit pare că este imposibil de făcut. Sper ca peste ani să nu ajungem să ne amintim despre perioada asta ca despre perioada în care „era apă caldă la robinet”. Iar asta nici măcar nu e partea mea pesimistă, pe cuvânt.
B.C.: „ – Cum să investesc în mine? În țoale, în ce?”, îl întreabă Anastasia pe partenerul ei. „În orice. Și în țoale, în cursuri, specializări, într-o mașină mișto, să stai undeva cu chirie în centru”, vine răspunsul lui. Tu ce ai răspunde, dacă te-ar întreba cineva – în ce ai investi?
Mihai Radu: Cum spuneam, dicționarul sistemului capitalist a cucerit toate celelalte dicționare – de unde și acest investit crăcănat peste lume. Aș investi în liniște.
B.C.: Care-i cea mai mare pierdere de timp pentru tine?
Mihai Radu: Munca.
B.C.: Mihai, în încheiere, dacă ar fi să le dai un sfat cititorilor tăi anonimi, poate la rândul lor scriitori, să rămână cu ceva după discuția noastră, care ar fi acela? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte să fi debutat?
Mihai Radu: Că în edituri și în viața literară e plin de labagii. Și cu siguranță așa e peste tot în lumea asta.
B.C.: Definește labagiu.
Mihai Radu: Oameni care-și dau importanță aiurea, oameni care-și suflă singuri în fund să se umfle în fața celorlalți. Niște labagii, ce să zic.
