| © Teatrul UNU

Mircea Rotaru: „Un text bun este un joc și o joacă”

Mâine, 16 aprilie, de la ora 20.00, la Teatrul NOU din București puteți urmări piesa „Hai să facem sex”, în regia lui Mircea Rotaru, adaptare după un text de Valentin Krasnogorov. Am dialogat cu Mircea Rotaru despre debutul său regizoral:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Recent, ai debutat ca regizor cu piesa Hai să facem sex, adaptată după un text al autorului rus Valentin Krasnogorov. Cum ai ales acest text și care au fost provocările pe care le-ai întâmpinat?

Tot timpul mi-au placut textele care au subtext. Am ales această piesă pentru că este ofertantă din punctul de vedere al actorului. Îi oferă șansa să se joace cu trecerile de la o stare la alta. Un dute-vino între vânător și vânat. Iar eu consider că un regizor are scopul de a îmbrăca spectacolul, de a îi crea o haină. Și, asemenea actorului care face o perindare între emoții, regizorul trebuie să se ocupe de încadrarea, distanțarea și înșiruirea temporală și spațială.
Un text bun este un joc și o joacă.

Un text scris cu câteva decenii în urmă poate fi, uneori, anacronic. Ce reacții a avut publicul, ce feedback ai primit după ce au avut loc primele reprezentații ale piesei?

Singurul lucru veșnic este schimbarea, dar omul nu se schimbă. Emoțiile noastre sunt aceleași ca acum 200 de ani. Intensitatea lor este, poate, mai diferită. Societatea ca tehnologie și mental colectiv este cea care se schimbă. Un conservator al zilelor noastre în urmă cu 50 de ani putea fi considerat un liberal extrem.
Spectacolul este o tragicomedie. Se spune că teatrul este viața. Nu, teatrul nu este viața. Este esența vieții! Spectacolul, asemenea vieților noastre, aduce zâmbete atunci când ne amintim de momente mai puțin fericite.
Feedback-ul real al spectacolului îl pot avea doar când spectacolul va împlini un an, pentru că, asemenea unui copil, un spectacol se maturizeaza și crește de la reprezentație la reprezentație.

E diferită lumea teatrului de la un oraș la altul? Dar publicul?

Din păcate, lumea teatrului nu e așa de diferită de la un oraș la altul. În momentul de față există aceeași problemă între teatrele finanțate de către stat și cele independente. Consider că teatrele cu actori angajați ar trebui desființate, iar în locul lor ar trebui să fie înființate centre culturale unde, ca să joci și să repeți, să scrii un proiect cultural. Astfel, statul nu numai că va susține în continuare cultura, dar va crea și o competiție a calității. În Franța de ce există doar un singur teatru finanțat de stat?
Publicul este diferit de la oraș la oraș. Fiecare loc are un istoric aparte, o mentalitate aparte. Publicul din Sibiu față de cel din București este un public care de-a lungul vremii a fost răsfățat datorită festivalului, dar care, cu timpul, riscă să se transforme în snobism. Oricum, publicul poate fi educat, iar ce place unui om, altuia i se poate părea mediocru.

Cum ai ales Teatrul Nou pentru acest moment important al carierei tale, debutul ca regizor?

Se zice că în teatru este vorba despre șansă și noroc, dar norocul ți-l faci cu mâna ta. Pot spune despre echipa Teatrului Nou că eu i-am ales pe ei și ei m-au ales pe mine. Teatrul Nou este singura instituție de cultură din București care a fost realizată printr-un proiect de start-up nation. Pot spune că am găsit o echipă care vrea să facă teatru.

Dintre dramaturgii români contemporani, cu cine ți-ai dori să lucrezi?

Elise Wilk are câteva piese foarte interesante. Piese care au un potențial foarte mare. Multe dintre piesele ei, Pisica Verde, Avioane de Hartie, făcând deja parte din repertoriul unor teatre destul de cunoscute de la noi.
Dar asemenea ei, există mulți alți autori români care, din păcate, nu au primit o deschidere din partea teatrelor. Dar timpul le va rezolva pe toate.
Norocul nostru este că trăim într-o perioada în care informația este la un click distanța. Și autori buni există peste tot, Holger Schober, Thorsten Wilrodt, Patrick Shanley, iar lista este lungă.

Cum ți se par scenele teatrale ale lumii? Unde ți-ar plăcea să montezi o piesă?

În teatru deja nu mai poți spune că inventezi ceva nou. Teatrul se fură pentru ca mai apoi să îi oferi viziunea proprie și să ți-o însușești pe deplin.
La nivel teatral, față de Germania, de exemplu, în România încă se experimentează ceea ce ei deja au testat și asumat cu ani în urmă.
Dacă ar fi să montez în altă țară, mi-aș dori în Georgia, datorită culturii specifice, sau în Germania, la Theater Oberhausen, unde a regizat și Andriy Zholdak, pentru că ar fi o provocare. Consider că dacă ți-ai ales o carieră artistică nu poți avea ținte mici. Totul sau nimic.

Ce regizori de film sau de teatru te-au inspirat, de-a lungul timpului? Care a fost prima piesă sau primul film pe care l-ai văzut?

Yuri Kordonsky, clar. Mi-a plăcut puritatea pe care o dă spectacolelor. Șansa actorilor de a se afirma și de a crește, sporind astfel valoarea spectacolului. Teatrul și filmul câteodată merg mână în mână. Sunt aceleași idei și tehnici, dar expuse diferit. Pentru mine, cea mai memorabilă lecție de încadrare a timpului este scena din Pisica albă, pisica neagră de Kusturica, când porcul, la începutul filmului, se pregătea să mănânce un trabant, iar la finalul filmului deja era pe trei sferturi consumat.

Ce planuri ai, ce urmează?

Nu cred în premii. Nu cred în lauda personală. Prefer să las munca mea să vorbească despre mine. Fie că joc într-un spectacol de copii, fie că joc într-o sală cu 300 de oameni sau regizez un spectacol, intensitatea și implicarea vor fi tot timpul aceleași.

Bilete disponibile aici

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Poem german

În timp ce fluiditatea caracterizează natura umană tot mai mult, vă propunem colaje poetice, în care actanții explorează literatura din spațiul de limbă germană. Continuăm cu poeta Cătălina Bălan, care pornește de la texte de Herta Müller, J. W. Goethe și Franz Kafka.

„Domnul Ursuz”, de Monica-Ioana Macedonski

La finalul anului 2020 a avut loc cursul de creative writing AdLitteram, care i-a avut traineri pe traducătoarea Manuela Klenke și pe scriitorul Florin Iaru. Vă prezentăm mai jos textul scris de Monica-Ioana Macedonski.

Flavia Teoc: „Cred că aproape tot ceea ce nu este uman este sălbatic”

Olga Ștefan a scris pe coperta a patra a antologiei Istoria naturală, de Flavia Teoc (Casa de Editură Max Blecher): „Așa cum Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân inventaria toate adevărurile lumii văzute, dar și narațiuni ca aceea a Korei din Sicyon, care, schițând pe un perete gol umbra iubitului ei absent, născocește pictura, Istoria naturală a Flaviei Teoc e mai mult decât un catalog de imagini: în mărturii tributare structurii simple a parabolei, ea așază în pagină singurătatea străinului, mai veche decât toate tiparele.”

Dacă Paul Celan ar fi în fața mea, l-aș invita să ne plimbăm prin Tübingen

„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însăți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu scriitoarea Krista Szöcs.