Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
| ©

Moartea în ungherele liniștite ale vieții

Astăzi vă invităm, începând cu ora 15:30, la evenimentul de lansare a volumului „Moartea în ungherele liniștite ale vieții” de Oliver Bottini, organizat în cadrul Salonului Internațional de carte Bookfest, unde autorul va citi două capitole din romanul său. Vă propunem și noi spre lectură unul dintre ele - în traducerea Andreei Scrumeda.

Timişoara,
capitala judeţului Timiş,
România
Sfârşitul lui septembrie 2014

Ca aproape în fiecare dimineață de la transferul lui la Serviciul Criminalistic Timișoara, în urmă cu cinci‑ sprezece ani, și astăzi, la ora șapte, Ioan Cozma stătea pe verandă, cu o ceașcă de cafea într‑o mână, o țigară în cealaltă și privea plin de compasiune spre Bega, care trecea, dincolo de stradă, la doar zece metri distanță de căsuța lui. Un râu care nu se mai putea numi râu, ci doar un canal, cel puțin pe niște lungi întinderi din cei două sute cincizeci de kilo‑ metri ai săi, deoarece, la începutul secolului al XVIII‑lea, un funcționar imperial cu un nume ridicol și o perucă ridicolă decretase că trebuia ca mlaștinile să fie drenate. Direcția naturală a Begăi fusese corectată, un râu mândru devenise canal, iar mlaștinile de pe ambele părți ale graniței româno‑sârbe au devenit Câmpia Banatului, teren arabil de cea mai înaltă calitate, după cum se spunea.
Un investitor italian plătise recent cincizeci de mii de euro pe fiecare hectar din acest teren arabil. Cozma habar n‑avea cât de mare este un hectar. Nu era câtuși de puțin interesat de agricultură. Dar îl cunoștea pe Liviu, realizatorul de radio, și îi plăcea să‑l asculte. Cu ani de zile în urmă i‑o cedase lui Liviu, ușurat, pe cea de‑a doua soție a lui, care, ca și prima, fusese o greșeală cumplită. Cozma și fe‑ meile  – o mică tragedie. Nici măcar acum, la cincizeci și trei de ani, încă nu știa ce femei i se potrivesc și ce femei trebuie să evite.
Aruncă chiștocul de țigară în străduță, peste fâșia de iarbă, și se întoarse în casă. Bega i se potrivea. Viața îl corectase și pe el, faptele necontrolate și furioase din anii trecuți erau acum acoperite de beton, mlaștinile periculoase se zvântaseră. La fel ca Bega, Ioan Cozma se lăsa în voia sorții, cu un fatalism obosit.
Femeilor nu le plăcea asta.
Dar el, dimpotrivă, prefera să fie așa. Să nu mai atragă atenția. Să nu mai riște nimic. Să nu mai investigheze. Să nu mai facă politică. „Să navigheze sub radar”, așa cum obișnuia să spună Cipu, cel mai vârstnic comisar din Timișoara: „Îi lăsăm pe ceilalți să intre în belele, noi navi‑ găm sub radar.”
Cincizeci de mii! se auzi tare din bucătărie vocea indignată a lui Liviu. De cincisprezece ori prețul mediu pe hectar! În 2005, hectarul încă mai costa patru sute de euro! Nu‑i de mirare că țăranii noștri vând atunci când străinii le flutură un cec prin față!
Cozma trecu în bucătărie prin coridorul grotesc de larg pentru casa înghesuită. Liviu devenea din ce în ce mai radical și pătimaș în remarcile lui venite de pe frigider. În vocea lui se auzea disperarea tot mai mare. El căuta provocarea, catastrofa. De parcă cea de‑a doua fostă soție a lui Cozma l‑ar fi adus și pe el, treptat, la capătul puterilor.
Nu vă va fi ușor, spusese Cozma la începutul anului 2008. Este foarte pretențioasă. O casă mică pe Bega cu două camere și vedere spre un siloz de beton nu‑i este suficientă. Trebuie mai mult. Din ce în ce mai mult.
Am mai mult,
răspunsese Liviu. Vă mulțumesc pentru atitudinea rezonabilă, domnule Cozma.
Sunați‑mă dacă aveți nevoie de un sfat.
— Tu știi cât de mare este un hectar, tată?
Cozma puse ceașca și farfuria în chiuvetă și se întoarse spre masă. Își trecu mâna dreaptă peste mușama ca să strângă firimiturile de pâine în stânga. La radio cântau acum cei de la Bere Gratis. De săptămâni întregi, Liviu punea aproape exclusiv pop românesc, ca un semn oficial de protest îm‑ potriva globalizării și a uniformizării culturale aferente, în realitate împotriva erodării identității sale de bărbat și de om, de către o înăcrită fostă Miss din îndepărtatul Vaslui, care vrusese să cucerească Vestul și ajunsese doar la Timișoara, unde se închidea vestul României.
Dar acum o veste bună! strigă Liviu. Prietenii noștri de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului nu pot fi opriți! După Alexandru Vișinescu, și alți criminali ai dictaturii urmează să fie inculpați pentru crimele lor
Cozma opri radioul, își luă geaca din cuierul aflat pe hol și ieși din casă. O ultimă privire spre Bega în această dimineață, de parcă s‑ar fi încurajat reciproc pentru tot ce ar putea urma. Pe Opel‑ul Kadett, cândva alb, zăceau pri‑ mele frunze galbene de toamnă. Strânse frunzele de pe parbriz, apoi se urcă în mașină, iritat ca întotdeauna de faptul că tapițeria încă păstra mirosul țigărilor mentolate ale celei de‑a doua soții. Din nou vocea lui Liviu, Cozma îl reduse la tăcere.
— Vezi tu, tată, murmură el, cu mâinile deja pe volan, în timp ce motorul Diesel se tura cu reticență, nu știam că ei îi prind pe toți, indiferent dacă sunt importanți sau neimportanți, oricât timp ar fi trecut. Este doar o chestiune de timp, asta este esența democrației. Democrația este o promisiune, dar, atunci când apare, doare.
Alexandru Vișinescu avea aproape nouăzeci de ani și fusese primul acuzat după o plângere a IICCMER. Un fost director de penitenciar, care ar fi maltratat deținuții politic, încât mulți dintre ei muriseră. Conform declarației Institutului, mai întâi cei vârstnici, ale căror păcate se în‑ tindeau în trecut, în anii ’50 și ’60, nu ar trebui să moară fără să răspundă. Abia după asta va veni rândul celor mai tineri dintre foștii „zbiri ai lui Ceaușescu”.
Cozma porni, o luă pe 591 spre centru. „Da, doar o chestiune de timp”, repetă el în minte, acum venise vremea, iar acum democrația pătrunsese în cel mai întunecat trecut al României și, ca atâtea alte lucruri, acest lucru era și bun, și rău, în același timp.

„Și la Serviciul Criminalistic se răspândise între timp democrația, nu, mai degrabă globalizarea”, gândi Cozma, urcând cu pas măsurat pe scări, deoarece liftul, o relicvă refractară a dictaturii, se bloca prea des. Majoritatea cole‑ gilor tineri erau mai ambițioși și mai umblați prin lume decât el și Cipu și ceilalți „bătrâni”. Ei nu plecau de la sediu fără laptop sau iPad și realizau lucruri incredibile cu smartphone‑ul. Făceau stagii la polițiile vest‑europene sau chiar americane și vorbeau engleza atât de bine, încât se presupunea că vorbesc încă trei sau chiar șase limbi străine. Câțiva învățaseră și italiana sau spaniola, deoarece compatrioții șomeri plecau în continuare să culeagă fructe la Marea Mediterană și, ocazional, trebuia să‑i urmărească un investigator din Timișoara, când încă un copil fără părinți era adunat de pe străzile orașului. Un altul rupea ceva chineză, de când cei cincizeci de mii de porci Smithfield aparțineau chinezilor. Un al treilea urma cursuri de arabă, deoarece deja de ceva vreme investitorii agricoli arabi cul‑ tivau câmpul în județul Timiș și, ca mulți alții, erau vizitați de hoții de mașini sau fructe, de obicei de prin partea locului.
Trecu pe lângă lift, care se deschise în același moment. Ieși Cipu, păși lângă el, cu respirația puțin precipitată, ca întotdeauna, de parcă el ar fi urcat scările, și mirosind puțin a alcool. Cu o disciplină de fier, el nu se atingea de băutură până la prânz, dar mirosul se cuibărise de multă vreme, de neșters, în cutele pielii lui. Fără să se privească, dădură mâna, un obicei al celor cincisprezece ani de serviciu împreună. Cozma nu era sigur dacă ar fi vrut vreodată să înceapă o singură zi de muncă fără strângerea de mână.
— Ai ascultat la radio? mormăi Cipu.
El încuviință din cap.
— Cincizeci de mii de euro pe hectar, incredibil.
— Nu asta. Cealaltă… treabă.
Cotiră spre coridorul în care dădea biroul lor.
— Cât de mare este un hectar? întrebă Cozma.
Cipu descuie ușa biroului. Ca întotdeauna, îl lăsă pe Cozma să intre înaintea lui, o obișnuință din era comunistă de care nu putea scăpa, oricât de solidă ar fi fost prietenia lor.
— Păi, o sută pe o sută de metri. Zece mii de metri pătrați.
„Desigur”, gândi Cozma, familia Rusu provenea din mici fermieri, el uitase de asta. Până la stră‑străbunici, strămoșii lui Cipu cultivaseră câteva hectare de teren la nord de oraș, la Firiteaz. Pentru că fiul devenise polițist, acestea fuseseră vândute după Revoluție.
Se așeză lângă birou și contemplă geamurile murdare, încercând să‑și imagineze o suprafață de o sută pe o sută de metri. Un teren de fotbal? Nu, mai degrabă un teren și jumătate de fotbal. Cincizeci de mii de euro pentru un teren și jumătate de fotbal de teren agricol…
Respinse gândul, spuse:
— Ovidiu pleacă iar la Berlin. Nemții au fost atât de impresionați de el anul trecut, încât l‑au invitat din nou.
Patru săptămâni de stagiu la Kripo1 Berlin la sfârșitul anului 2013. Zi de zi la vânătoare de hoți de buzunare în gări și la târgurile de Crăciun. Ovidiu se întorcea uimit și rușinat. Trei sferturi dintre hoți nu erau din Germania. Două treimi dintre ei erau români, mulți adolescenți.
Ovidiu îl recunoscuse pe unul. Victor Nica, ticălosule! strigase el peste peronul unei stații de tramvai. Scoate labele din geantă, altfel îl sun pe taică‑tău să mă lase să‑ți trag o mamă de bătaie.
Trei băieți au fugit, unul căzu pe trotuar, înjurând.
— Ioan. Cipu stătea foarte aproape de el, frecându‑și ochii apoși.
— Nu‑ți face griji, spuse Cozma. Au ajuns abia pe la anii ’50. Noi nu vom mai fi în preajmă când vor lucra la anii ’80.
Cipu se opri.
— Noi?
— Tu și cu mine.
— Pentru mine să nu‑ți faci griji.
El ridică din umeri, întoarse palmele în sus. Gesturile lui teatrale dezvăluiau consumul excesiv de telenovele italienești pe care le urmărea în serile singuratice. Majoritatea serilor din viața lui Cipu erau singuratice.
— În afară de asta, eu voi fi, de mult timp, conservat cu alcool. Pe de altă parte, s‑ar putea ca tu să ai noroc și să mori devreme.
Cu o grimasă, Cozma deschise dosarul de pe birou și porni computerul. Unul dintre anchetatori îl rugase să ve‑ rifice veridicitatea unei mărturii. Să urmărească mai întâi înregistrările, apoi să asculte cu ochii închiși, asta era spe‑ cialitatea lui de când se retrăsese din prima linie și lucrase mai mult de plăcere. Acum vedea și auzea emoții și nuanțe acolo unde „tinerii” vedeau numai mișcări și auzeau numai cuvinte. Ei nu se pricepeau la emoții. La logică și fapte, da, dar emoțiile le scăpau adesea. Emoțiile nu puteau fi trans‑ puse în cifrele zero și unu, erau prea vagi pentru fișierele Excel, erau acolo fără să fie acolo. Ele stăteau în calea suc‑ cesului rapid, pentru că trebuia să spui, să asculți și să ana‑ lizezi totul cu atenție de patru‑cinci ori. În bugetul și time schedules1 poliției române moderne nu era loc pentru emoții și nuanțe; totuși, în acest birou lucrurile stăteau altfel.
— Cel despre care au raportat astăzi are cincizeci și cinci de ani, spuse Cipu, luând loc lângă birou. Unul de‑al nostru. Din Transilvania.
Cozma nu‑și ridică privirea.
— Să lucrăm.
— Azi‑noapte n‑am dormit din cauza asta.
— Nu s‑a dat la radio azi‑dimineață?
— Presimțiri. Mi s‑a mai întâmplat, pe 24 decembrie 1989, cu o seară înainte să‑l execute pe Ceaușescu. Ai să sfârșești rău, Ioane.
— Douăzeci de lei dacă‑ți ții gura.
— De la tine nu iau bani.
— Treizeci?
— Patruzeci.
Cozma împinse patru bancnote de zece peste birou și îl auzi pe Cipu cum le strecoară în pușculița comună.
— Cincizeci de mii de euro pe hectar, pentru că au cumpărat doar două hectare și jumătate. Altfel, în județul ăsta plătești trei sau patru mii. Ți‑am spus că m‑am întâlnit jos cu șeful?
Cozma ridică privirea.
— Nu.
— Voia să discute cu tine.
— Curând?
— Imediat.
Cozma se ridică oftând.
— Sunt sigur că s‑a rezolvat deja, spuse Cipu. „Imediat” a trecut de mult.


Spatiu fictiv Banat/Romania 2014: Inspectorul detectiv Ioan Cozma locuieste singur. Mai are doar cativa ani pana la pensionare; daca nu atrage atentia, nimeni nu va sapa in trecutul lui. Dar lumea nu-l va lasa in pace. Lui Cozma i se da un caz de crima: tanara Lisa Marthen a fost gasita injunghiata mortal. Tatal ei detine o ferma mare, iar suspiciunea cade asupra unuia dintre tinerii sai muncitori.

In 2018, Moartea in ungherele linistite ale vietii (Der Tod in den stillen Winkeln des Lebens) a primit Premiul Deutscher Krimipreis si Premiul Fundatiei Heinrich Boll pentru cel mai bun roman politist al anului.

In acest roman, Oliver Bottini leaga insingurarea omului de lacomie si setea de putere. Dar un singur lucru pare salvator – credinta in ceva bun si in umanitate. Tensiunea dintre acesti poli este cea care face ca acest roman politist sa fie citit cu sufletul la gura.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Un poem de Ileana Negrea

Ileana Negrea (n. 1984, Ploiești) este câștigătoarea de anul acesta a Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu pentru debut. Citiți mai jos un poem necesar.

Un poem de George State

„Sarx este cel mai original volum de poezie pe care l-am citit în ultimii ani. […] e nevoie de îndrăzneală și de forță pentru a-i transforma pe clasici în autori contemporani care să vorbească limba noastră, oricât de stranii le-ar rămâne vocile.” (Mihai Iovănel)

O povestire de Ramona Gabăr

„Stații”, volumul de debut al Ramonei Gabăr (n. 1980), cuprinde unsprezece povestiri care nu pot fi uitate cu ușurință – existențe în suspensie, declarații de iubire, mărturii ale unui univers fragil, portrete în mișcare ale femeilor de lângă noi. Vă invităm să citiți una dintre ele.

Stai jos sau cazi – fragment de roman

„[…] cartea lui Bogdan Munteanu redă o poveste simplă, a unui om căruia i se întâmplă lucruri, zi de zi. Lucruri care se învârt în cuvintele minunate cu care el construiește o lume, care urlă, care se odihnește.“
Bogdan O. Popescu