Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© arhiva personală Moni Stănilă

Moni Stănilă: „O zi e un ciclu deplin al vieții”

La editura Max Blecher a apărut volumul de poezie „Ale noastre dintru ale noastre”, de Moni Stănilă. „O apropiere, fie ea de moarte sau de lumină, de boală sau de dragoste, dă o anumită profunzime celui care se apropie. Doar cunoștințele despre aceste teritorii nu ne pot iniția, e nevoie de înaintare, de mers pe drumurile lor. Privirile oamenilor aflați la poartă sunt altfel. Eu merg și știu că voi ajunge, fie că vreau, fie că nu.”, scrie Moni Stănilă.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Începutul și parcursul unei zile capătă valențe neobișnuite pentru personajul cărții, iar simțurile par să-i descifreze lucruri premonitorii. Scriitorii au, în general, o modalitate proprie de a vedea și de a interpreta lumea. De la observarea unei doamne bătrâne care declanșează evenimente în lanț, până la ospătărița care „seamănă/ cu un păun bicolor cu penele înfipte în talie/ ca spițele roților de bicicletă”, zilele sunt presărate cu elemente neobișnuite. Cum ar arăta o zi banală sau normală pentru tine?

O zi, un an, un veac, o eră – toate sunt cumva zile ale umanității sau ale planetei. Vine dimineața, creația, apoi toate se coc și așteaptă (de fapt nu au cum să ocolească) seara care aduce odihna. În canonul ortodox există interdicția ca pe un altar să se slujească două liturghii în aceeași zi, la fel – preotul nu poate săvârși liturghia de două ori în aceeași zi. O zi e un ciclu deplin al vieții. În Hexaimeron, Sfântul Vasile cel Mare spunea un lucru minunat: zilele creației puteau fi clipe sau mii de ani (ere) cum de fapt arată și știința de astăzi că au stat lucrurile. De aici vin valențele neobișnuite. Personajul poematic radiografiază viața. A sa, în primul rând, dar raportat la viața lumii, la viața planetei. Sună prețios din cale afară, dar așa sunt ambițiile noastre (mele?), în general. Apoi se deschid ochii p(r)o(f)etului – din carte, nu eu – care încearcă să decodifice momentele cheie sau cel puțin să le înregistreze. Pentru că în prima parte e un raport eu-ace(a)sta sau el/ea, iar în a doua se trece la eu-tu. Planul exterior și planul interior în care se mișcă omul.

Eu nu am zile banale ori, poate, mai bine spus, pe mine banalitatea mă inspiră, îmi dă un confort mult căutat. Dumitraș care vine după porția lui de grăunțe, mișcarea copacilor, lenea. Mai greu e când timpurile se întretaie și sunt dată jos din autobuz sau mă tem de întâlnirea de la semafor.

Atunci când moartea nu se împarte cu cei sănătoși, se separă și mai mult ceea ce știm noi, de ceea ce știu ei. Cum pășești tu, în general, înspre teritorii inaccesibile?

E o întrebare grea pentru că de multe ori lucrurile le simțim mai profund decât reușim să le exprimăm. O apropiere, fie ea de moarte sau de lumină, de boală sau de dragoste, dă o anumită profunzime celui care se apropie. Doar cunoștințele despre aceste teritorii nu ne pot iniția, e nevoie de înaintare, de mers pe drumurile lor. Privirile oamenilor aflați la poartă sunt altfel. Eu merg și știu că voi ajunge, fie că vreau, fie că nu. Încerc să fac drumul accesibil, apoi vom vedea cum va fi poarta.

Apar recurent tematici din spectrul îmbătrânirii și retragerii vieții: cranii, sicrie, degradare. Există ieșire de siguranță din acest labirint pentru personaje?

Pot să închid repede această întrebare și să îți răspund: da, ieșirea de siguranță e în partea a doua a cărții.

Într-un poem scrii: „libertatea în lumea aceasta/ e doar mimată”. Când te-ai simțit pentru ultima oară liberă?

Când ies din această lume, mă simt liberă. Probabil ar trebui să pornim de la o definire a libertății, așa cum o percepe fiecare. E o libertate în societate, care – știm – e valabilă doar dacă nu îl rănește pe celălalt, există o libertate politică pe care părinții noștri nu au avut-o, există (sau nu?) o libertate a spiritului. Codul societății de astăzi, care vorbește atât de mult de libertatea noastră, e, la fiecare nivel, plin de garduri și gărdulețe. Să zicem: au existat prohibiții legate de alcool, interzicerea altor lucruri astăzi, „grija” cu care cei care ne guvernează ne păzesc sănătatea, dar ne vând substanțe la fel de nocive. Apoi sunt accizele pentru sănătate pe care le plătim statului care ne vinde otrava, dar în ciuda accizelor uriașe, nu ne acoperă tratamentul în caz de boală. Ce să mai spun? Corectitudinea politică, de multe ori, devine un cenzor. Se discută deja intervenirea asupra unor opere literare, se reinterpretează anumite poziții, se intră în artă. Nu e vorba acum dacă sunt de acord cu asta sau nu, ci subliniez cum apar gardurile. Din ce în ce mai mari. Nu ai voie să folosești termenul țigan. Vlad Drăgoi și Dan Coman o fac, dar poate post-mortem vor fi rescriși, chiar dacă nu au scris neapărat de rău, însă au încălcat o normă. Apoi sunt chestiile simple, care nu au nici o subtilitate: bani, pașaport, în curând pașaport de imunitate și o mie altele. Suntem liberi? Am fost vreodată liberi? Hristos spune că adevărul ne va face liberi.

Reiau. Ultima dată când m-am simțit liberă: săptămâna trecută.

Apar și segregările pe clase și flash-uri din viața clasei muncitoare. Se poate împotrivi „omul nou” societății unificate de ură, care pare să acapareze și să devină norma tuturor lucrurilor?

Nu. Pentru că omul nou e parte integrantă a acestei societăți. Poate ar fi putut omul vechi, dar el nu mai există. De fapt mai sunt câțiva, foarte puțini, îi întâlnim uneori la mare. Alteori în tren. Câteodată la magazin. Dar nu prea mai știm cum să îi recunoaștem. Cred că am putea institui un nou cod, garduri și gărdulețe, care să ne ajute să îi recunoaștem. Ei au aceeași măsură și în fața morții, și în fața vieții.

Cum ai ales titlul volumului?

E parafrazarea textului liturgic, cum desigur ai observat, „ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-am adus de toate și pentru toți”. Întoarcerea darului către Dăruitor, așa că prima mea intenție a fost ironică, de a sublinia egoismul uriaș al omului, dar a existat și o bună intenție, de a trece de la eu la noi, una de includere (a celorlalți în relația cu Dumnezeu), nu doar de excludere (a lui Dumnezeu din viața oamenilor) cum e în primă fază.

Vine iertarea la capătul zilei? Spre ce arată indicele de fericire?

Eu zic că vine. Dar poate chiar așa, poate doar la capătul zilelor. Eu sper să o aducem zilnic între noi, unii față de alții și atunci indicele de fericire va deveni indicator și ne va trimite unde trebuie. Trecerea de la eu-ea/el la eu-tu.

Moni Stănilă (n. 1978, Tomești, jud. Timiș) a studiat Teologie și Litere și a susținut un master la disciplina Spiritualitate ortodoxă. Organizează, împreună cu Alexandru Vakulovski, cenaclul „Republica” al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din Chișinău. A publicat volumele de poezie postoi parovoz. confesiunile dogmatistei (2009), Sagarmatha (2012), Colonia fabricii (2015), O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni (2017), precum și patru romane: Al 4-lea (2013), Războiul solomonarilor (2018), Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (2019) și Țipă cât poți (2020).

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Eu plec, tu pleci, el/ ea pleacă

Eu plec, tu pleci, el/ ea pleacă este un roman memorabil despre criza refugiaților din Europa, scris de una dintre cele mai apreciate autoare germane contemporane, Jenny Erpenbeck. În 2018 a fost nominalizat la International Booker Prize. Citiți mai jos un fragment.

Nora Gomringer: Ce rămâne intraductibil

Traducerea presupune mult mai mult decât procesul de transfer; ea implică și traducerea percepției. Nora Gomringer vorbește despre colaborarea dintre autoare și traducătoare în explorarea planurilor unui text. Vorbind despre mirosuri, sunete și durerea care îl poartă pe cel ce caută cuvinte la capătul puterilor.

Iulia Dondorici: „În opera lui Dürrenmatt, animalele sunt o oglindă a oamenilor”

În acest an ne (re)amintim de Friedrich Dürrenmatt, unul dintre cei mai importanți dramaturgi și prozatori ai secolului XX. La 100 de ani de la nașterea sa, scriitori și artiști din diferite domenii au fost invitații noștri, dialogând despre opera lui Dürrenmatt sau despre adaptările care au avut ca punct de pornire scrierile autorului elvețian. Acum, invitata noastră este Iulia Dondorici, doctor în filologie și traducătoare:

Jurnal de Berlin (18): Mai avem nevoie și de povești de dragoste

Vă mai amintiți istoria lui Melody Nelson*? Acela e barul în care m-a dus C. în noaptea în care ne-am întâlnit pentru prima oară. I-am spus lui C. că mai fusesem acolo cândva, exact la aceeași masă, și pe exact aceeași canapea, în exact același sezon, exact cu patru ani în urmă.