Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
| © http://literaturapopoarelor.blogspot.com/

Monica Manolachi: „Dacă în artă moartea poate fi controlată, în realitate nu avem acest privilegiu“

Au existat numeroase adaptări după opera lui Friedrich Dürrenmatt, al cărui centenar se celebrează în acest an. Inițiem o serie de interviuri despre adaptările operei sale, invitând la dialog artiști din domenii variate. Astăzi, invitata noastră este poeta și traducătoarea Monica Manolachi:

Cum e pentru tine să te uiți la filme create în urmă cu aproape șase decenii? 

Se poate spune că trăim într-o epocă norocoasă. De multe ori suntem la distanță de un clic de capodopere ale cinematografiei de altă dată. Până să apară internetul de mare viteză, eram dependenți de programele televiziunilor și ale cinematografelor. Acum căutăm recomandări și putem urmări producții vechi în orice moment.

Am văzut recent Un film cu o fată fermecătoare din 1966, cu Margareta Pâslaru și Ștefan Iordache, și am aflat, printre altele, cum arăta atunci zona de la intersecția dintre Bd. Dimitrie Cantemir și Bd. Mărășești, dar și ce însemnau feminitatea și feminismul acelor ani, susținute de regizori ca Lucian Bratu. În pandemie am urmărit mai multe filme românești vechi pentru un proiect personal: o cercetare despre imaginea primarului de la Mitru Moț până la Stelian Manole.

Ce te atrage la filmele vechi?

Sunt mai multe motive. Mai întâi, e dorința de a călători în timp, fie pentru a evada din prezent, fie pentru a căpăta o perspectivă istorică. Pe urmă, vizualizarea altor spații, concepții despre viață și artă din alte perioade sau alte tipuri de fizionomii, arhitectură și peisaje nu au cum să nu lase amprente: creează noi dorințe, speranțe, idei. Și mai e ceva. Filmul alb-negru nu e doar un film din care lipsesc culorile, ci a devenit un stil în sine. Dacă până nu demult un astfel de film însemna o producție din trecut, azi este și o abordare estetică. Să ne amintim că pelicula Artistul a primit Oscar în 2011. În fine, acum multe decenii nu erau atâtea efecte speciale, producătorii se concentrau mai mult pe dialog și expresie facială, iar personajele vorbeau aproape de cameră. Dacă ai un nivel de limbă foarte bun, azi poți înțelege destul de ușor ce spun, filmele vechi străine fiind în majoritate nesubtitrate.

Trăim într-o epocă în care granițele deschise ne condiționează să învățăm limbi străine, ceea ce nu e un lucru rău, atâta vreme cât le stăpânim cel puțin la nivelul la care putem înțelege un film în original. Este o senzație plăcută să prinzi posturi de pe mai multe frecvențe culturale.

The Visit este o ecranizare după comedia tragică Der Besuch der alten Dame, de Friedrich Dürrenmatt, în regia lui Bernhard Wicki. Filmul îi are protagoniști pe Ingrid Bergman și Anthony Quinn. Au existat numeroase adaptări după opera lui Dürrenmatt – pentru televiziune, operă, musicals, teatru radiofonic, telenovele etc. Ecranizarea din 1964 a lui Wicki nu este fidelă piesei, apar numeroase „alterări“. Cum ți s-a părut ție filmul, care au fost momentele forte?

Regizorul austriac Bernhard Wicki ne-a lăsat un film memorabil, cu doi actori principali extraordinari și o temă de meditație și de discuție substanțială.

Intriga este una simplă. Karla Zachanassian, o femeie foarte bogată, se întoarce în mica localitate unde s-a născut și de unde a fost nevoită să plece în tinerețe. A avut un copil cu tânărul Serge Miller, care a preferat să-și nege în instanță paternitatea, momind martori mincinoși, și să se însoare cu o altă fată, dintr-o familie mai înstărită. Karla le propune orășenilor din localitatea aflată în declin un târg pe care aceștia nu-l pot refuza.

Momente de vârf sunt mai multe. Aș selecta patru. Banchetul de bun venit, în care Karla le aruncă mănușa, prezentându-le adevărul despre trecut și propunerea de a finanța orașul, cu prețul vieții lui Serge. Apoi e scena aceea formidabilă, în care o vizitează profesorul în camera de hotel, iar Karla, fosta lui elevă, hrănește pantera din cușcă pe muzică de Brahms. Dar și fragmentul tensionat cu trenul sosind în gară și un Serge năucit, care nu se mai urcă în el: se arată limpede cum voința personală este influențată de voința celorlalți. Și ultima scenă, magistrală, în care Wicki își ia libertatea de a propune un alt sfârșit decât cel din piesa lui Dürrenmatt: în loc să avem de-a face cu un țap ispășitor mort, audiența, inclusiv noi, care urmărim filmul azi, suntem întrebați dacă nu cumva condamnarea la moarte este nedreaptă.

Karla pare să-l fi pregătit pe Serge pentru cariera de primar, pe care acesta și-o dorește. Îl vrea un lider liber, în cele din urmă, viu și activ printre cei care, la o adică, l-ar fi linșat. În același timp, ea reprezintă glasul conștiinței, care pune sub semnul întrebării valorile și moralitatea din mica localitate și promovează adevărul și liberul arbitru. Te întrebi: ce preț mai are conștiința?

Este un film care te pune pe gânduri, lasă loc speranței și face loc iubirii, așa că mi l-am trecut pe lista celor pe care le comentăm la ore.

Am observat o recurență în opera sa: apariția felinelor exotice, care trăiesc ca animale de companie (pantere, gheparzi) sau a mamiferelor carnivore nocturne.

La o primă lectură a piesei Vizita…, animalele sălbatice personifică instinctele, greu de controlat cu mintea. Pantera care o însoțește pe Claire este o imagine în oglindă a fostului logodnic, care în carte se numește Alfred Ill. Ea încă îi mai spune lui „pantera mea“, iar el o alintă încă spunându-i „mică vrăjitoare“. Încă se mai iubesc. Claire îi aduce trecutul în fața ochilor. Faptul că soția acestuia este cea care împușcă pantera scăpată pe străzile orașului poate reflecta efectele psihologice ale unei căsătorii din interes, care poate reprima instinctele.

Pantera din Vizita… simbolizează și orașul captiv, căzut pradă în mâinile miliardarei, care a închis fabricile și vinde localnicilor pe credit tot felul de produse moderne. După pantera scăpată prin oraș aleargă mai mulți orășeni. Lumea lor mică devine brusc o junglă, un purgatoriu. Din acest punct de vedere, pantera exprimă pericolele capitalismului, iar uciderea ei anticipează încercarea de a trece peste ele, nu însă fără riscuri morale și mutații de conștiință.

În carte, după ce Alfred Ill moare, Claire spune despre el că a devenit cum era odinioară, o panteră. Deci felina semnifică și moartea. Dacă în artă moartea poate fi controlată, în realitate nu avem acest privilegiu. Chiar dacă încercăm să o amânăm, ea tot vine în vizită mai devreme sau mai târziu. Titlul poate fi înțeles și ca o întâlnire cu spectrul morții. Așa arată moartea, ca o miliardară răzbunătoare.

În Hienele, adaptarea cinematografică din 1992 a aceleiași piese, în regia lui Djibril Diop Mambéty, Claire este o negresă „mai bogată ca Banca Mondială“, revenită în satul ei natal din Senegal, să se răzbune pe iubitul din tinerețe, din cauza căruia a fost nevoită să plece și să ajungă să se prostitueze. Pentru cultura senegaleză, e posibil ca hienele să fie mai relevante decât pantera.

Mă întreb dacă animalele sunt de acord să joace în filme roluri care simbolizează ce își închipuie oamenii.

În poezia ta sau în cele pe care le traduci apar animale sălbatice?

Mă gândesc întâi la Tigrul lui William Blake și la Pantera lui R. M. Rilke. La autorii caraibi am întâlnit poeme cu păianjenul Anansi, o personificare a înțelepciunii africane, alături de alte animale. Prezența animalelor în literatură și în artă, în general, activează ceva din cruzimea ancestrală și nuditatea paradisiacă specifice și omului.

În ce scriu eu apar șerpi, crocodili, balauri, tigri, lupi, ursoaice și altele. În primăvara anului trecut, mulți dintre noi am înțeles ce înseamnă să stai închis – fie și în propriul cămin – din motive de lockdown. Prin mai, când am ieșit din case, mi s-a părut potrivit poemul „Timpul prezent și câteva imperative“ din volumul bilingv Brasília, alcătuit împreună cu poetul Neil Leadbeater:

Jaguarul doarme în cușcă.

Jaguarul stă întins în cușcă.

Jaguarul se plimbă prin cușcă.

Jaguarul respiră în cușcă.

Jaguarul se cațără în copaci.

Jaguarul se enervează.

Jaguarul împinge plasa.

Jaguarul se liniștește și cască.

Jaguarul atrage lumea ca un magnet.

Jaguarul se holbează la fotograf.

Jaguarul clipește.

Bieții jaguari!

Nu le mai spuneți leoparzi.

Lăsați-i în pace pe jaguari.

Eliberați jaguarii.

Când ai auzit pentru prima dată de Friedrich Dürrenmatt? În 2021, se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui.

Îmi place să ascult teatru radiofonic și îmi amintesc că mai demult a fost transmisă piesa Vizita bătrânei doamne la Radio România, cu Irina Răchiţeanu-Şirianu și Toma Caragiu. Acum câțiva ani am văzut și punerea în scenă de la Teatrul Național din București, cu Maia Morgenstern și Mircea Rusu. Am văzut pe net că s-a jucat și la Iași. E o piesă captivantă despre condiția umană. Nici nu simți când trece timpul.

După vizionarea filmului The Visit, ai cumpăra și cartea? Volumul Vizita bătrânei doamne a fost publicat la Polirom, în traducerea lui H. R. Radian. Sau Pana de automobil, în traducerea lui Radu Lupan.

Adaptările diferă mai mult sau mai puțin față de romanul sau piesa după care au fost create, ceea ce poate crea confuzie și chiar nemulțumire, am observat. Când am timp, pentru mine sau în scop educativ, îmi place să explorez aceste diferențe, să compar și să înțeleg mai bine de ce un regizor optează într-un fel sau altul. Deci da, mi-ar plăcea să am acasă operele lui Dürrenmatt, care abordează frecvent tema dreptății, un subiect despre care cred că ar trebui să discutăm mai detaliat și în cât mai multe contexte.

Ce alte filme adaptate după cărți te-au impresionat în această perioadă de pandemie, când cu toții am petrecut, poate, mai mult timp uitându-ne la filme? 

Cu un an înainte de pandemie, am avut un curs de adaptare cinematografică la Masteratul de Studii Hispanice, oferit de Universitatea din București, unde am apelat la o serie de concepte, ca să analizăm adaptări. La ore am comentat, printre altele, El beso de la mujer araña (1985), regizat de Héctor Eduardo Babenco, după romanul cu același titlu al scriitorului argentinian Manuel Puig, în care personajele vorbesc despre mai multe filme. Așa am aflat și de Cat People din 1942, un film horror de Jacque Tourner, unde apare o panteră neagră. Îmi amintesc că m-am gândit la efectele psihologice ale conflictelor, mici sau mari, inclusiv războaie. Ca temă, am propus analiza a două adaptări ale romanului El camino (1950) de Miguel Delibes, ecranizat o dată în 1964, regizat de Ana Mariscal, și apoi în 1978 de Josefina Molina. Este vorba nu numai de copilăria tragicomică a unor personaje din Cantabria, ci se poate observa foarte clar perspectiva regizoarelor și evoluția unor teme feministe de la un deceniu la altul.

Anul trecut am urmărit Duios Anastasia trecea din 1980, în regia lui Alexandru Tatos, după o nuvelă a lui Dumitru Radu Popescu, o rescriere a piesei Antigona de Sofocle, și am revăzut la cinema Balanța din 1992, de Lucian Pintilie, după romanul lui Ion Băieșu – asta fiindcă mă interesau cum sunt reprezentați primarii și autoritatea locală în general.

Dintre cele străine, aș menționa două. Primul, Oedip Rege din 1967, în regia lui Pier Paolo Pasolini, adaptare modernă după piesa lui Sofocle, este unul dintre primele filme color semnificative. Tratează despre destin, libertatea alegerii, autoritate, orbire, vina tragică etc. Foarte bun. Al doilea este Spellbound din 1945, cu Ingrid Bergman și Gregory Peck, regizat de Alfred Hitchcock după romanul The House of Dr. Edwardes, un thriller psihologic publicat sub pseudonimul Francis Beeding. Este probabil unul din primele filme cu o psihanalistă în prim plan. Se poate nota cum era percepută psihanaliza la acea vreme și cum se puneau în scenă termeni precum fobie, amnezie, complex de vinovăție etc. Ne putem da seama cât de mult a evoluat între timp: dacă inițial aveau acces doar cei cu stare, astăzi controlul psihologic a devenit un pic mai accesibil. În Franța, de exemplu, terapia de bază este subvenționată de stat începând din acest an.

Ce alte ecranizări după opera lui Dürrenmatt ai recomanda cititorilor & cinefililor care urmăresc site-ul Dlite? 

Observ că la Humanitas au mai apărut Justiție și Făgăduiala. Așteptăm și alte traduceri. După primul, s-a filmat Justiz în 1993, în germană, iar după al doilea, filmul polițist The Pledge, din 2001. Ar mai fi thriller-ul End of Game din 1976. Din ce am văzut la o primă căutare, online se poate urmări și filmul Fizicienii în germană sau spaniolă, iar Vizita… este disponibil în mai multe limbi.

În afară de lectură și vizionare de filme, există și posibilitatea de a asculta teatru radiofonic. În română, se găsește online În pană din 1963 – care s-a jucat mai recent pe scenă cu titlul Pana de automobil – despre un joc de societate care simulează un proces de judecată în cazul unei presupuse crime. Tot teatru radiofonic în română este și Ceas de seară într-o toamnă târzie din 1983, o piesă despre relația dintre un scriitor de piese polițiste și un cititor împătimit ale acelor piese. Pentru cine știe o limbă străină la nivel cel puțin mediu, pe net se găsesc producții și în alte limbi, de exemplu maghiară sau poloneză.

Îmi place foarte mult să ascult programe radio. Piesele radiofonice sunt printre preferatele mele. Mi-ar plăcea să se înregistreze mai multe piese azi, cu actori noi, așa cum se înregistrau mai demult. Lipsa imaginilor și sunetele sugestive au efectul de a activa imaginația. Așadar, o plimbare, chiar și pe timp de ploaie, ar putea deveni mult mai plăcută ascultând o piesă la căști.

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

Rodica Draghincescu: „Zona roșie sau viralitatea politică” (interviu)

Rodica Draghincescu a publicat în urmă cu câteva luni volumul de poezie „Copilul cu piele de iarnă” (Editura Tracus Arte). Tradusă în numeroase limbi de circulație internațională, autoarea mărturisește că „cel mai bine, ca scriitoare, mi-a fost în Germania, atât din punct de vedere al receptării operei, cât și al drepturilor de autor, al burselor, rezidențelor și onorariilor substanțiale.” Un dialog realizat de Andra Rotaru, care pornește de la „Copilul cu piele de iarnă” și se ramifică în direcții multiple:

Dan Negară: Periferiile au libertatea, lipsurile și farmecul lor

Dan Negară a debutat la finalul anului 2019 cu volumul de poezie triphopuri (Editura Paralela 45). S-a născut în `89 în Republica Moldova, frecventează Cenaclul Republica din Chișinău și a publicat versuri în câteva reviste de limbă română și engleză. Un dialog cu Dan Negară despre Otto Dix, țări cyberpunk și alte specii raționale:

Flavius Ardelean: „Ne întâlnim pe planeta asta în multe limbi diferite, dar oamenii sunt aceiași peste tot”

Flavius Ardelean a publicat în 2020 volumul de povestiri „Câteva feluri de a dispărea“, în colecția n`autor a editurii Nemira. Bianca Burța-Cernat a scris despre acest volum: „O combinație (remarcabil orchestrată) de thriller, horror și dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, străbătut de sugestii kafkiene ori sartriene…“