| © Humanitas

Mozart, despre sfinți și despre cum se poartă bogații cu săracii

Scrisorile lui Mozart sunt celebre, dar și foarte frumoase - ne bucurăm nespus că Humanitas le-a reeditat. Descoperă și tu realitatea compozitorului austriac la 14, 22, respectiv 34 de ani. Traducerea îi aparține lui Cristian Ghenea.

CĂTRE MAMA ŞI SORA SA

Bologna, 21 august 1770

 

Mai trăiesc şi sunt chiar foarte vesel. Azi m‑am gândit să călăresc pe măgar. Se obişnuieşte asta în Italia, aşa că m‑am gândit că ar trebui să încerc şi eu.

Am avut onoarea să frecventăm un dominican considerat sfânt. Eu nu prea cred să fie adevărat, căci lua aproape întotdeauna la gustarea de dimineaţă câte o ceaşcă cu ciocolată, iar, după aceea, numaidecât, şi un pahar cu vin tare de Spania. Am avut cinstea şi noi să luăm masa cu acest sfânt, care a băut vin destul de serios, iar la desert a mai băut un pahar cu vin tare, a mâncat două felii bune de pepene, pere, a băut cinci ceşti de cafea, a mâncat o farfurie plină de cuişoare şi două farfurii pline de lapte cu lămâie. E adevărat că asta ar putea s‑o facă pentru regim, dar eu nu cred; căci ar fi prea mult şi, în afară de aceasta, el mănâncă destul şi la gustarea de după‑amiază.

 

CĂTRE TATĂL SĂU

Paris, 1 mai 1778

 

… Domnul Grimm mi‑a dat o scrisoare pentru ducesa de Chabot şi m‑am dus la ea. Prin cele scrise acolo urmăream să fiu recomandat ducesei de Bourbon (care era atunci la mânăstire). Doream să mă recunoască şi să‑şi reamintească de mine. De atunci au trecut 8 zile fără nici cea mai neînsemnată ştire. Deoarece contesa Chabot mă invitase la ea acum 8 zile, m‑am ţinut de cuvânt şi m‑am dus.

Am fost nevoit să aştept acolo o jumătate de oră într‑o cameră mare, rece ca gheaţa, neîncălzită şi fără sobă. În sfârşit apare ducesa Chabot şi mă roagă, cu drăgălăşenie, să mă mulţumesc cu pianul de acolo din încăpere şi să‑l încerc, celelalte nefiind utilizabile. I‑am răspuns atunci că aş fi cântat cu dragă inimă, numai că pentru moment mi‑era imposibil (nu‑mi mai simţeam degetele de frig), şi am rugat‑o să permită să fiu condus într‑o cameră unde să fie cel puţin o sobă încălzită. Singurul ei răspuns a fost: — Oh, oui Monsieur, vous avez raison (Ah, da domnule, aveţi dreptate). După aceea se aşeză şi o oră întreagă a desenat împreună cu nişte domni care stăteau în jurul unei mese mari, rotunde.

Astfel avui onoarea să mai aştept o oră întreagă. Ferestrele şi uşile erau deschise, iar mie îmi îngheţaseră mâinile, tot corpul, picioarele şi nu mult după aceea începuse să mă doară şi capul. Şi apoi era altum silentium (o tăcere profundă), şi nu ştiam ce să mai fac atâta timp, de frig, din cauza durerii de cap, dar şi de plictiseală. Îmi spuneam atunci, în sinea mea, că de nu mi‑ar fi de domnul Grimm aş pleca imediat înapoi. Până la urmă, pe scurt, am cântat la pianul acela jalnic şi mizer. Dar cel mai jignitor era că Madame şi toţi domnii ei nu şi‑au întrerupt desenatul nici o clipă, ci continuau mereu, aşa că eu am cântat pentru scaune, masă şi pereţi. În asemenea condiţii inadmisibile mi‑am pierdut răbdarea. Începusem variaţiunile de Fischer, le‑am cântat pe jumătate şi m‑am ridicat.

Izbucniră atunci o mulţime de elogii. Eu însă le‑am spus‑o de la obraz, că nu se putea cânta la un astfel de pian şi că aş fi fost încântat să se aleagă o altă zi, când aş fi putut cânta la altul mai bun. Ducesa însă nu mă lăsă să plec. A trebuit astfel să mai aştept o jumătate de oră până ce sosi soţul ei. Acesta se aşeză alături de mine şi mă ascultă cu toată atenţia, iar eu uitai de toate, de frig, de durere de cap, şi, în ciuda pianului mizerabil, am cântat aşa cum cânt eu când sunt în bună dispoziţie. Daţi‑mi cel mai bun pian din Europa, dar cu ascultători care nu pricep nimic sau nu vor să priceapă nimic, cu ascultători care nu simt împreună cu mine ceea ce cânt, şi voi pierde orice dispoziţie de a cânta…

Îmi scrieţi că este cuminte din parte‑mi să fac vizite, pentru a‑mi forma noi cunoştinţe şi să le reînnoiesc pe cele vechi. Din păcate este imposibil. De mers pe jos nu se poate; distanţele sunt prea mari, drumul prea murdar, încât nu pot descrie noroiul din Paris. De mergi cu trăsura, ai cinstea să cheltuieşti, fără nici un folos, 4–5 livre pe zi, căci oamenii îţi fac doar complimente şi atâta tot. Dacă mă invită cineva într‑o zi, atunci trebuie să cânt, şi se spune: Oh, c’est un prodige, c’est inconcevable, c’est étonnant! (Ah, e o minune, e nemaipomenit, e uimitor!) Şi cu asta adio. Aşa am cheltuit la început destui bani, şi adesea degeaba, fără să găsesc pe cine căutam. Cine nu cunoaşte oraşul nu‑şi poate da seama cât este de greu. Francezii nu mai sunt la fel de politicoşi ca acum 15 ani. Par foarte grosolani. Şi, în special, sunt îngrozitor de îngâmfaţi!…

Cu Simfonia concertantă am din nou un hop. Dar aici cred că este ceva la mijloc. Am şi aici duşmanii mei. Dar unde nu i‑am avut? Consider însă că este un semn bun. Am fost nevoit să fac simfonia în mare grabă, mi‑am dat multă osteneală şi cei 4 concertişti au îndrăgit‑o. Le Gros a luat‑o s‑o copieze de 4 zile. Dar eu am observat că n‑o mişcase din loc. În sfârşit, alaltăieri, văzând că nu o mai găsesc, o caut între manuscrise şi o găsesc ascunsă. Mă fac

că nu ştiu nimic, dar îl întreb pe Le Gros: — Apropos, aţi dat să se copieze simfonia concertantă? — Nu, am uitat‑o!

Pentru că, desigur, nu pot să‑i ordon s‑o dea la copiat, şi ca să se facă nu i‑am spus nimic. În cele două zile în care ar fi trebuit să se cânte, m‑am dus la concert. Acolo au venit foarte agitaţi la mine Ramm şi Punto şi m‑au întrebat de ce nu s‑a cântat simfonia mea concertantă. Am răspuns că nu ştiu. Acesta e primul cuvânt pe care‑l aud. N‑am aflat nimic. Ramm s‑a înfuriat teribil şi l‑a ocărât franţuzeşte, în sala de muzică, pe Le Gros, spunând că nu‑i frumos din partea lui etc. Ceea ce m‑a supărat cel mai mult din toată povestea aceasta a fost că Le Gros nu mi‑a suflat nici o vorbă; am rămas fără explicaţii. Dacă cel puţin s‑ar fi scuzat că n‑a avut timp, sau ceva asemănător, dar n‑a spus nimic.

Cred că motivul trebuie căutat în legătură cu Cambini, un „maestro“ italian de aici, pe care, cu totul fără vina mea, l‑am eclipsat de la prima întâlnire la Le Gros. La Mannheim am ascultat unul din cvartetele compuse de el şi‑mi plăcuse. Atunci l‑am lăudat şi i‑am cântat ceva din compoziţii. La Le Gros erau însă Ritter, Ramm şi Punto, şi nu mi‑au dat pace, punându‑mă să cânt, cu riscul de a improviza acolo unde nu cunoşteam partitura. Ceea ce aşa am şi făcut. Dar Cambini şi‑a ieşit din sărite, nu s‑a putut opri să spună: Questa è una gran testa! (Ăsta e un deştept!). Cred că aşa ceva nu putea să‑i fie pe plac.

Dacă s‑ar fi întâmplat ca oamenii de aici să aibă ureche, inimă sensibilă sau măcar să înţeleagă ceva din muzică, dacă ar avea gust, atunci aş fi râs din toată inima de toate aceste lucruri. Dar mă aflu aici între animale şi bestii (din punct de vedere muzical, se înţelege), şi cum ar putea ca ei să fie altfel, când se comportă aşa şi în viaţă, în pasiunile lor… Nu există în lume un alt loc cum e Parisul.

Nu trebuie să credeţi că exagerez, când vorbesc astfel de muzica de aici. Interesaţi‑vă la cine vreţi – afară de un francez de sânge – şi oricine ar fi (dacă există cineva căruia i te poţi adresa) vă va spune acelaşi lucru. În sfârşit, sunt aici şi trebuie să rezist din dragoste pentru dumneata. Am să‑i mulţumesc lui Dumnezeu atotputernicul, dacă mă voi reîntoarce de la Paris cu simţul muzical intact. Mă rog lui Dumnezeu să‑mi dăruiască puterea de a le suporta nestrămutat pe toate cele de aici; să fac cinste numelui meu cât şi întregii naţiuni germane, căci totul este întru slava sa. Mă rog să am noroc şi să câştig bani mulţi, ca să fiu în stare să te ajut pe dumneata în situaţia atât de grea în care te afli. Pentru aceasta să facă să fim cu toţii cât mai uniţi şi să trăim la un loc cu fericire şi mulţumire. De altfel, facă‑se voia Lui în cer şi pe pământ! Pe dumneata, iubite tată, te rog însă să aranjezi lucrurile ca să pot vedea cât mai curând Italia. Să pot să mai trăiesc din nou acolo. Fă‑mi, te rog, această plăcere, te rog foarte mult! Şi acum n‑ai grijă, eu îmi voi croi un drum, cum voi putea. Numai de‑aş scăpa întreg de aici.

Adio. Îţi sărut de 1 000 de ori mâna şi pe sora mea o îmbrăţişez din toată inima şi sunt supusul dumitale fiu,

Wolfgang Amadé Mozart

 

CĂTRE MICHAEL PUCHBERG

Viena, 17 mai 1790

 

Preaiubite prieten şi frate de ordin!

Aţi aflat fără îndoială de la oamenii dvs. că am fost ieri la dvs. şi (conform promisiunii dvs.) intenţionam să iau, neinvitat, masa la dvs. Cunoaşteţi situaţia mea: pe scurt, deoarece nu găsesc prieteni adevăraţi, sunt nevoit să împrumut bani de la cămătari. Este însă nevoie de timp până când reuşeşti să găseşti, în această tagmă de păgâni, pe cei care tot mai au şi ceva sentimente creştineşti. Din cauza asta sunt atât de despuiat că trebuie să vă rog pentru tot ce e pe lume, pe dvs., preaiubite prietene, să mă sprijiniţi cu cele de care vă puteţi cel mai uşor lipsi. Dacă, după cum sper, voi primi în opt până în patrusprezece zile bani, atunci vă restitui îndată ceea ce‑mi veţi împrumuta acum. Cu ceea ce sunt de atât de mult timp încă în restanţă, cu regret, dar trebuie să vă rog să mai aveţi răbdare.

Dacă aţi şti câtă supărare şi griji îmi fac acestea! M‑au împiedicat în tot acest răstimp să‑mi termin cvartetele. Acum am speranţe mari la Curte. Am aflat, din sursă demnă de crezare, că Împăratul n‑a trimis jos, la arhivă, cererea mea, ca pe celelalte, cu aprobare sau  respingere, ci a reţinut‑o. Acesta e un semn bun!

Sunt dispus să cântăm sâmbăta viitoare cvartetele mele la mine, pentru care vă invit cu drag, împreună cu doamna, soţia dvs., preaiubite, preabune prietene şi frate. Nu vă retrageţi prietenia din cauza îndrăznelii mele şi ajutaţi‑mă. Mă bazez întru totul pe dvs. şi sunt în veci

al dvs. prearecunoscător,

Mozart

 

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Îndreptarul Goethe pentru admiterea la facultate

Zilele trecute am auzit din balcon discuția dintre un proaspăt absolvent de liceu și un pensionar; peste măsură de vorbăreț, acesta îi explica tânărului la ce facultate să dea dacă vrea să facă mulți bani, ce facultate e „frumoasă, dar prea grea pentru vremurile astea”, de ce să nu dea la Drept, unde și-ar găsi cu siguranță „o nevastă ca lumea” etc., și mi-am adus aminte de următoarea scenă din Faust. Traducerea îi aparține lui Mihail Nemeș și a fost îngrijită de germanistul Dan Flonta.

Florentin Popa în dialog cu 15 scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Vlad Moldovan, Ruxandra Novac, Alex Ciorogar, Teona Galgoțiu, Andrei Doboș, Teona Farmatu, Vlad Drăgoi, Veronica Ștefăneț, Alex Văsieș, Raluca Boantă, Ioan Coroamă, Maria Miruna Solomon, Mihnea Bâlici, Jesica Baciu și Bogdan Coșa.

Vântul, duhul, suflarea – un roman de Andreea Răsuceanu

„[…] există la Andreea Răsuceanu o seriozitate discretă a implicării, un dramatism al căutării de sine prin alții, motivat probabil biografic, un autenticism cu măști așadar, generator de atmosferă intensă, pe de o parte, creator de «lumi», istorii și geografii intime, pe de alta; un aliaj foarte special de M. Blecher și Gabriela Adameșteanu, într-o formulă proprie de «literatură spectrală»”. (Paul Cernat)