Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
| © arhiva autorului

Murmur

Noul roman al lui Mircea Pricăjan a apărut zilele acestea la editura Humanitas. Vă invităm să citiți un scurt fragment.

 

Silvio n-a apucat să publice mare lucru din ancheta pe care o avea în derulare. Insista să dea în ziar doar informațiile pe care le verifica și răsverifica de o sută de ori. Nu intra în speculații – nu în scris, cel puțin. „Să-ți spun ce cred eu, Matei“, m-a tras el aproape într-o seară, când tocmai mă pregăteam să iau ultima gură de bere ca să o șterg odată acasă – curios cum apartamentul ăla din Berceni în care stăteam cu chirie, și în care stau și acum, singur cuc, luase locul adevăratei mele case, aia unde mă aștepta familia mea, Fanny și Tavi. Am înțeles imediat că nu avea de gând să îmi dea drumul așa ușor. Silvio locuia singur și el, numai că apartamentul lui gol, găsit tot de Sandu, ca și al meu, ca să avem unde sta provizoriu, până ne obișnuiam cu Bucureștiul și ne găseam singuri ceva mai bun, era adevărata lui casă. În Clujul natal nu-l mai aștepta nimeni, nici măcar părinții, care muriseră la scurt timp unul după celălalt, amândoi măcinați de cancer. De aceea, Silvio se agăța deseori de unul dintre noi, colegii lui, mai ales cei aduși din provincie, și uneori, dacă bea mai multe beri, intra totuși în speculații cu privire la subiectele la care lucra. O făcea, mi-am dat seama și în seara de care vorbesc, ca să ne stârnească interesul, ca să mai prelungim preț de câteva beri mica noastră întâlnire tovărășească. Asta era, cu adevărat, singura concesie pe care Silvio o făcea cancanului. „Stați numa’ să vă zic…“ „N-o să vă vină să credeți…“ „E de-a dreptul scandalos…“ „Eu de când trăiesc n-am mai auzit așa ceva…“ „Oamenii ăștia-s pur și simplu ne-oameni…“ „Stați numa’ să vă zic…“ Silvio făcea cu ocaziile alea, la taifas, exact ceea ce în scris nu și-a permis niciodată să facă. „Să-ți spun ce cred eu, Matei“, m-a luat el mai ușor în seara aia și, în pauza care a urmat, a ridicat două degete în aer, semn că mai voia un rând de bere la masă. „Cred“, continuase, „că povestea asta nu numai că n-are culoare politică, nu miră pe nimeni asta, ci că se întinde cel puțin până în Anglia, la politica de acolo, cu toate culorile ei. Poate, și aici speculez la greu, poate are legătură inclusiv cu Brexitul, măi Matei. Tu-ți dai seama ce înseamnă asta?“

Cum ne-am întors de la Oktoberfest, mi-am luat laptopul și am ieșit pe terasa minunăției de casă nemțească pe care Fanny o găsise pe Home Away. M-am conectat la WiFi-ul locuinței și am intrat pe site-ul ziarului nostru. Tremuram de nervi, de abia nimeream tastele. Nici foarte limpede nu gândeam. Imediat ce văzusem mesajul lui Sandu și mă grăbisem să îl sun și mă ambalasem și mai tare auzindu-i spaima din glas, revenisem la masă și răsesem încă două halbe din acelea uriașe, fără să scot o vorbă. Până să ne întoarcem la cazare, mai golisem câteva pahare la diverse standuri în drum spre ieșire, așa că mi se învârtea capul bine de tot acolo, pe terasă, cu laptopul în față. Deși știam că nu voi putea, că nu voi înțelege nimic, mi se părea extrem de important să recitesc ultimele articole ale lui Silvio. Și le-am recitit, și am plâns ca prostul în noaptea răcoroasă, departe de țară, și mi-am tras palme ca să mă trezesc și să pricep ce scria, de fapt, acolo. Pe ecran, ochii mei vedeau sub semnătura lui Silvio doar aceleași cuvinte: „uite-așa vă taie macaroana un pârlit de jurnalist, uite-așa vă taie macaroana un pârlit de jurnalist, uite-așa vă taie macaroana un pârlit de jurnalist…“, iar și iar și iar și iar, deși știam că era imposibil, știam că mintea mea orbită de durere și furie fără margini îmi arăta doar ce avea ea nevoie ca să se învelească într-o pâclă și mai groasă de durere și furie fără margini.

Când m-am trezit a doua zi, în zori, primul din casă, am coborât la bucătărie, am făcut o cafea tare și, controlându-mi mișcările ca nu cumva cioburile din cap să zornăie prea tare, am ridicat din nou clapeta laptopului.

Browserul rămăsese deschis pe site-ul nostru, la ultimul articol pe care îl semnase Silvestru Ghibu. L-aș fi recunoscut, acum, că eram treaz, chiar dacă nu i-aș fi văzut numele. Stilul lui era inconfundabil. Fraze scurte, fără echivoc, percutante, reci ca judecata unei ultime instanțe, având în spate greutatea documentării făcute la sânge. Unii ar fi spus că din cauza asta nu aveau succes anchetele lui, erau lipsite de emoție, nu stârneau în cititor acea revoltă primară, instinctuală – pentru a ajunge la ea trebuia să urmezi cu maximă atenție firul logicii și abia la urmă, privind întreaga imagine, înțelegând dimensiunea și gravitatea problemei, să te umpli de furie cumva conștient, să iei singur decizia de a avea reacția asta, ca un fel de datorie cetățenească și, în definitiv, omenească. În acel articol, abia al doilea din serie, Silvio prezenta ramificațiile unei afaceri de trafic cu carne vie în care erau implicați, așa cum știam chiar din gura lui, oficiali români de rang foarte înalt, dar și străini, ajungându-se până la unii din Regatul Unit. În text erau pomenite doar câteva nume, printre care și al ministrului de externe în exercițiu, și abia în încheiere se spunea, ca o promisiune, că în episoadele următoare vor fi prezentate tentaculele externe ale acestei filiere. Era clar acum că promisiunea fusese înțeleasă ca atare de cei care se simțeau cu musca pe căciulă.

Totul pornise de la un pont pe care Silvio îl primise în cutia poștală, un bilețel nesemnat în care o mână sigură scrisese perfect caligrafic: „Domnule jurnalist, vă informez că cele două minore dispărute săptămâna trecută din localitatea Bucium, județul Teleorman, au fost vândute pentru plăceri sexuale în străinătate de oamenii lui Giurgeanu, actualul ministru de externe. Vă rog să investigați.“ Mesajul anonim avea și un post-scriptum: „Puteți începe cercetările cu cei de la Protecția Copilului Teleorman.“ Am văzut biletul cu ochii mei. Aș fi putut să jur că fusese scris de o profesoară de română de modă veche. Silvio a zis că e un tertip, că cineva se chinuise să scrie așa, nu vedeam și eu cât de tremurate erau liniile, cât de nesigure, legăturile dintre litere? „Probabil, a mai zis, unul dintre aceiași «oameni ai lui Giurgeanu» nu și-a primit tainul la timp sau s-a săturat de toată povestea sau, cine știe, i s-a făcut frică de îndrăzneala tot mai mare a complicilor săi, că s-a decis să-i dea în gât. N-ai văzut că, de când sunt la putere, ăștia se cred dumnezeii dumnezeilor? Oricum, nu că pe mine m-ar interesa motivul“, a continuat. „Bogdaproste, să fie primit!“ A râs și s-a apucat de treabă, suflecându-și mânecile la propriu.

S-a dus în satul Bucium din Teleorman și a stat de vorbă cu bunicii fetelor. Una dintre ele, Smaranda, nu avea părinți deloc, iar ai celeilalte, Călina, erau plecați din țară, munceau fără acte când în Franța, când în Spania, când în Italia; dacă erau prinși într-un loc, își luau catrafusele și se mutau în altul. Familii de oameni sărmani. Era plin județul de ele. Oameni ținuți în sărăcie și lipsă de educație în mod intenționat, pentru a fi mai ușor de cumpărat. De parcă nu cunoșteam cu toții povestea asta! De parcă nu ne ardeau pe toți obrajii că tocmai din lumea aceea se ridicaseră actualii conducători ai țării! Amândouă fetele se aflau, măcar teoretic, în atenția Agenției de Protecție a Copilului. Din cauza condițiilor precare de trai, dacă nu din altă cauză. Agenții trebuiau să le facă vizite regulate, să se asigure că nu le lipseau cele de strictă necesitate, să verifice dacă fetele se țineau de școală și așa mai departe. Majoritatea minorilor din zonă aveau parte de acest tratament, căci majoritatea minorilor erau în situația fetelor dispărute. De aceea, Agenția de Protecție a Copilului avea cea mai clară evidență a acestor cazuri sociale, angajații de acolo îi cunoșteau pe cei defavorizați și vulnerabili mai bine decât oricine. Și n-a fost nevoie ca Silvio să facă multe săpături ca să descopere că agenții acestui organ al Statului se transformaseră în adevărați intermediari, furnizori bine informați ai rețelelor de trafic cu persoane despre care tot mapamondul știa că își aveau originea în România. De când la butoane ajunseseră feudalii Teleormanului, lucrurile o luaseră razna cu totul. Dispăreau minori pe bandă rulantă. Fete, dar și băieți. Iar disparițiile nici măcar nu mai erau anunțate oficial; dimpotrivă, li se găseau explicații numai bune de trecut în acte (fuga la părinți, peste graniță, era cea mai des întâlnită, fiind și cel mai greu de demontat), iar impactul în presă era limitat cât de mult se putea – oricum, în județ, presa era toată cumpărată de partidul aflat acolo la conducere parcă de-o veșnicie. Cazul celor două fete dispărute recent, Smaranda și Călina, răzbătuse numai fiindcă bunicii lor refuzaseră să-și vândă tăcerea. Când Silvio le-a bătut la poartă, parcă atât așteptau. Bunicii Smarandei l-au luat de mână și l-au dus la bunicii Călinei și s-au așezat toți în jurul lui, în curte, și i-au spus tot ce știau și, mai ales, tot ce bănuiau. „Mi s-a frânt inima, măi Matei“, mi-a zis la întoarcere, când am ieșit din nou la bere. „Durerea pierderii și durerea neputinței picura din fiecare vorbă a oamenilor ălora simpli. S-au agățat de mine ca de-o ultimă speranță. Nu pot, pur și simplu nu pot să nu fac lumină în cazul lor. Bătrânii aceia nedreptățiți merită să cunoască adevărul, să-l vadă scris negru pe alb. Și jur că o s-o fac, Matei, chiar dacă asta va însemna să merg până în pânzele albe.“

Primul articol l-a scris abia peste o săptămână. „Ca să mă pot extrage emoțional“, mi-a explicat. L-a scris despre mult prea multele cazuri de minori dispăruți în Teleorman și zonele dimprejur și despre faptul că Protecția Copilului se face că plouă, la fel ca și Poliția Locală. A dat nume și funcții, a prezentat în stilul lui sec și precis procedura care ar fi trebuit urmată în cazul fiecărei dispariții în parte. Și a conchis că, în urma cercetărilor sale preliminare, a reieșit ca sigur faptul că pasivitatea organelor locale se poate explica doar ca manevră de mușamalizare a unei operațiuni de-o amploare mult mai mare. În al doilea articol dădea deja numele ministrului de externe, originar „întâmplător“ din același județ, și demonstra cu logica lui brici modul în care acesta era implicat în poveste. „Țara ai cărei conducători au făcut tot ce le-a stat în puteri să-și alunge tinerii a ajuns, iată, să-și vândă copiii, la contrabandă, celor mai inumani prădători: pedofilii“, era ultima frază din al doilea articol, una care țin minte că m-a cutremurat când am citit-o în șpalt și pe care Silvio a ales s-o elimine din forma finală, tipărită, din exact acest motiv: puternica ei încărcătură emoțională.

Lui Silvio îi plăcea să meargă pe jos. O lua la picior ori- când în loc să urce într-un tramvai sau în metrou. Prefera să pornească mai repede spre locul unde trebuia să ajungă decât să se înghesuie într-un mijloc de transport în comun. Spunea că îi place să facă mișcare, și zâmbea în felul acela forțat al lui. Eu bănuiam că pur și simplu disprețuiește contactul cu străinii. Disprețuia… Ca jurnaliști, eram invitați la destule chermeze și uneori chiar nu te puteai eschiva. Când se întâmpla asta, Silvio rămânea mai mult pe lângă mine. Își căuta o cale de scăpare, mă angaja în tot felul de discuții, numai să nu fie nevoie să se amestece printre invitați. Gălăgia și buna dispoziție generală îl deranjau. Era ceva aproape vizibil. Ca o mâncărime într-un loc unde nu te poți scărpina în public. Strângea din dinți și aștepta să treacă. Paradoxal, cred că jurnalistul de investigații Silvestru Ghibu suferea de mizantropie. Îi plăcea cel mai mult propria sa tovărășie, iar dacă totuși nu avea de ales, prefera tovărășia cunoscuților apropiați. Asta era altă dovadă a reticenței lui sociale – chestia cu apropiații. Deși ne înțelegeam cel mai bine dintre toți colegii, niciodată n-am avut sentimentul că am fi fost cu adevărat prieteni. Silvio nu avea așa ceva. Avea cunoștințe apropiate, o specie cu totul aparte, alături de care petrecea uneori timpul la o bere și cărora li se confesa numai atunci când nivelul alcoolemiei depășea o anumită limită. Când se întâmpla asta, destul de rar, nu mă îndoiesc că-l năpădea un sentiment puternic de rușine odată ajuns acasă; rușine și regret. Poate chiar își promitea solemn că nu o va mai face niciodată.

O mai făcea, însă. Țin minte foarte clar ultima dată când o făcuse. Silvio era evident afectat de ceva. Toată seara fusese tăcut și băuse mai mult decât de obicei. Ieșiserăm la o bere mai mulți din redacție. Făcea cinste Sandu. Îi ieșise schema cu un contract de publicitate bănos și simțea nevoia să fie mărinimos. În vremurile astea căcăcioase, nu m-ar mira să aflu că tocmai contractul ăla ne-a permis să ne luăm salariile în continuare sau chiar să mai ieșim pe piață. Sandu s-a și scăpat, la un moment dat, și ne-a spus că e tare bucuros că s-a decis acum un an să dezvolte site-ul ziarului, că uite acum chiar el ne scoate din rahat.

— Dacă-mi zicea cineva cu zece ani în urmă că un site va salva ediția tipărită a unui ziar, i-aș fi râs în nas, ne-a zis el și a ridicat halba, așteptând să facem la fel, să ciocnim în cinstea acestei improbabile și, totuși, foarte reale salvări. Hai, Silvestrule, hai noroc! a făcut Sandu și Silvio a părut că se trezește dintr-o transă profundă. Lasă toate grijile deoparte și-n seara asta hai să ne veselim, a mai zis șeful, ciocnind cu toți deasupra mesei, apoi dând pe gât aproape toată halba.

Silvio, în schimb, chiar a golit-o pe-a lui.

— Asta-i, fratele meu alb! l-a felicitat Sandu. Luați aminte, dragilor, de la colegul vostru. Hai, încă o dată, toată lumea să sece halba!

Și le-am secat toți sub privirea absentă a lui Silvio.

— Încă un rând pe cavalerii mei! a strigat Sandu de s-a auzit în tot pubul.

Cheful s-a spart după miezul nopții. Toți erau chercheliți bine. Veselia învăluia grupul nostru ca un roi de albine zumzăitoare. Intuind direcția în care ne îndreptam, eu o lăsasem mai ușor cu berea de pe la ora unsprezece. Într-un fel, eu și Silvio aveam în comun mizantropia, deși cazul meu este mai ușor. L-am tratat cu timpul… Totuși, când simt că grupul în care mă aflu urmează s-o ia pe arătură, prefer să mă trag deoparte. Mi se pare mai înțelept așa. Atunci mi s-a părut cu atât mai important cu cât vedeam că Silvio nu numai că ținea pasul cu ceilalți, dar le-o și lua bine de tot înainte. Starea mea de relativă trezie mi-a permis să-i urmăresc comportamentul. Abandonul lui era mai mult decât evident unui ochi atent. Iar în seara aceea, la masa noastră eu am fost singurul căruia i se potrivea la limită acest atribut.

Imediat ce am rămas doar noi, i-am pus întrebarea la care aveam mari îndoieli că-mi va răspunde:

— De ce ți s-au înecat corăbiile, Silvio?

A încercat și atunci, probabil dintr-un reflex, să râdă și să spună că nu-i adevărat, nu i s-a înecat nici o corabie, să fiu serios. Dar la mijlocul propoziției oricum abia bălmăjite, un zăgaz s-a rupt în el și a început să plângă, sughițând. Mi-am tras scaunul mai aproape de el și l-am luat stângaci în brațe. Ca pe un copil neconsolat, i-am făcut șșș! și l-am bătut ușor pe spate. Rămăseserăm singuri în pub și probabil că se apropia ora închiderii. Chelnerița care ne servise aștepta pe un scaun la bar și se chinuia să nu se uite la noi, deși era clar după postura ei că și-ar fi dorit să vină să ne spună că ar cam fi cazul să plecăm la casele noastre.

— Gata, șșș, hai, Silviule! i-am șoptit la ureche.

Când am simțit că s-a mai liniștit, m-am îndepărtat și l-am privit atent în ochi. El nu era în stare să facă la fel. Se uita parcă în mai multe direcții deodată. Acum, abia acum îmi dau seama cu adevărat de spaima care trebuie că-l stăpânea în clipele alea.

— Haide, vrei să te conduc acasă? Te duc eu, i-am zis și el a dat din cap.

— Da’ numai dacă mergem pe jos, a bâiguit în timp ce se ridica.

— Sigur, sigur, l-am liniștit, deși acum puteam cel mult să chem un Uber. O plimbare și puțin aer curat îți vor face oricum bine.

În același timp mă gândeam că așa voi avea ocazia să-l descos nițel.

N-a fost nevoie nici măcar să încerc. Am ieșit din pub și l-am văzut imediat cum se chinuiește să analizeze împrejurimile. Avea însă ochii prea încețoșați – atât de la plâns, cât și de la băutură – și a început să se frece cu disperare la ei. Stătea lipit de mine. După câteva încercări și mai mulți pași, s-a dat bătut. S-a întins spre urechea mea, ținându-mă în loc, și a șoptit:

— Fii tu cu ochii în patru pentru mine.

— De ce? l-am întrebat.

— Pentru că… a început și l-a oprit un sughiț puternic.

Pentru că sunt urmărit, s-a grăbit să spună până nu-l apuca iar sughițul.

M-a speriat, îmi amintesc clar că în clipa aceea am simțit că-mi îngheață sângele în vene. Adia un vânticel doar puțin răcoros, însă eu l-am simțit atunci ca pe un vifor din crucea celei mai crâncene ierni. M-am uitat în jur cu ochii cât cepele, deodată perfect treaz.

— Cine să te urmărească, Silvio? am întrebat, vrând de fapt să zic că era absurd – deși eram cu totul conștient că nu era. Noi înșine, toți colegii lui, îl avertizaserăm că ceea ce face este extrem de periculos.

A apropiat iarăși gura de urechea mea, a sughițat din nou tare, apoi a șuierat grăbit ceva ce n-am reușit să înțeleg. La fel de bine ar fi putut să spună „Omul Negru“. În prima clipă probabil că exact asta am auzit. M-am scuturat din tot corpul. Am continuat să mă uit în jur. Am grăbit pasul, trăgându-l pe Silvio după mine. Cine ne-ar fi văzut – și speram din suflet să nu ne vadă nimeni, nici întâmplător, nici mai ales intenționat – și-ar fi putut zice că eram doi bețivi care se grăbesc spre o destinație pe care nici unul dintre ei nu o cunoaște bine. Ca toți bețivii din lume.

Nu eram departe de blocul lui când am observat într-adevăr o mașină suspectă. Înainta înnebunitor de încet pe stradă, paralel cu noi. Din când în când, poate ca să nu dea de bănuit, deși numai un idiot ar fi putut pune botul la o asemenea manevră, oprea pe dreapta și rămânea așa, cu motorul pornit, cu farurile aprinse, până ce noi luam puțin avans. După care se punea în mișcare, ajungea în dreptul nostru, ne însoțea așa cale de câteva sute de metri, oprea pe dreapta. A continuat să facă asta de-a lungul întregului bulevard. La un moment dat mi s-a părut că a văzut-o și Silvio și atunci am trecut repede pe partea dinspre drum, încercând s-o maschez cumva cu corpul meu. Oricum, îl țineam pe Silvio de după mijloc și îl ghidam pe trotuar, iar el mergea aproape orbește, cu capul culcat pe umărul meu. Alcoolul îl anesteziase bine, mai avea puțin și urma să adoarmă în mers. Creierul lui se calmase complet. Predase povara care îl apăsa, mi-o pasase mie, și acum îi spunea lui Silvio că e-n siguranță, are grijă Matei de toate. Matei făcea ce putea și el. Deocamdată, reușisem doar să-i blochez câmpul vizual spre mașina care ne urmărea. Dacă reușeam să-l duc până în scara blocului, om eram.

— Încă puțin, Silviule, încă puțin, i-am spus la intervale regulate tot drumul și așa am reușit, într-adevăr, să ajung cu el în fața blocului în care locuia. Te descurci de aici? l-am întrebat.

L-am dezlipit de mine și l-am ținut la depărtare de-un braț, forțându-l să își revină cât de cât în simțiri.

— Am ajuns, Silvio, suntem la blocul tău. Te descurci de aici?


„Romanul lui Mircea Pricăjan pune în discuție ideea memoriei înșelătoare, a amintirii care mistifică în aceeași măsură în care pare să și explice corespondențele dintre un trecut aluvionar și un prezent continuu și haotic. Prin rememorare, totul devine poveste, iar din acest murmur al unui timp uitat și retrăit cresc, pe nesimțite, destinele mărunte ale celor nu întotdeauna dispuși să accepte istoria mare, rostogolitoare, anihilantă.“ — DAN-LIVIU BOERIU

Picture of Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Teatru de citit de acasă

„Vizita bătrînei doamne”, de Friedrich Dürrenmatt a inspirat în 1964 o celebră ecranizare, în regia lui Bernhard Wicki, cu Ingrid Bergman și Anthony Quinn în rolurile principale. Înainte să căutați filmul însă, vă propunem să citiți chiar aici două scene din această comedie tragică – re-editată de Polirom în traducerea lui H.R. Radian.

Ce cărți nemțești punem sub brad în 2022?

Ca-n fiecare vacanță de iarnă, vă încurajăm să puneți sub brad câteva titluri traduse recent din germană sau reeditate cu succes în ultimul an – să aibă de unde alege fiecare membru al familiei.

No items found

Texte proaspete, de citit:

În actualitate