Tyll | © Pandora M

MUST-READ Bookfest 2022: Tyll, de Daniel Kehlmann

Din 2017 până azi, „Tyll” a vândut peste jumătate de milion de exemplare în Germania, unde a fost publicat prima oară. În timpul ăsta a ajuns să fie lăudat de o lume întreagă – de la Salman Rushdie până la James Wood sau Ian McEwan. Și nouă ne-a plăcut foarte mult, iar traducerea Mariei Irod, după cum se poate vedea în continuare, i-a făcut cinste.

„Nu știa că există mâncare așa de bună. În viața lui nu i-a fost dat să aibă parte de așa ceva: mai întâi o supă de găină, consistentă, cu pâine proaspătă, de grâu, apoi o pulpă de batal, bine condimentată cu sare și chiar cu piper, apoi o bucată de friptură de porc, grarsă, cu sos și, în sfârșit, o plăcintă bună, cu cireșe, abia scoasă din cuptor. La toate astea, un vin roșu și tare, care ți se urcă la cap, de te bagă în ceață. Pesemne că au adus de undeva un bucătar. În timp ce mănâncă la măsuța din grajd și simte cum stomacul i se umple cu lucruri calde și gustoase, Claus se gândește că, în fond, chiar merită să mori pentru o asemenea masă.

A crezut că ultima masă înainte de execuție e doar așa, o vorbă, nu și-a închipuit că într-adevăr ți se aduce un bucătar, care-ți pregătește o mâncare atât de bună, cum n-ai mâncat în viața ta. Cu mâinile legate e greu să apuci carnea, fierul se freacă de încheieturi, care și așa sunt rană deschisă, dar pe moment nimic nu mai contează, așa de bună e mâncarea. Și de fapt chiar nu-l mai dor mâinile atât de rău, ca în urmă cu o săptămână. Meșterul Tilman e și mare meșter la vindecat. Claus a trebuit să recunoască fără invidie că gâdele știe ierburi de leac de care el nici n-a auzit. Totuși nu și-a recăpătat încă sensibilitatea în degetele strivite și de aceea carnea îi cade mereu pe jos. Închide ochii. Aude găinile din cotețul de alături scurmând, aude sforăitul bărbatului cu haine scumpe care a vrut să-i fie apărător și care acum zace legat în fân. În timp ce mestecă minunata carne de porc, se gândește că el nu va afla niciodată cum se va termina procesul acestui bărbat.

Va fi deja mort. Nu va afla nici cum o să fie vremea poimâine. O să fie mort atunci. Sau dacă o să plouă mâine noapte. Dar, la urma urmei, nici nu contează, pe cine interesează ploaia?

Totuși, e foarte ciudat. Acum încă stai aici și poți să reciți pe de rost numerele de la unu la o mie, dar poimâine vei fi ori o ființă de aer, ori un suflet care va veni iar pe lume sub forma unui om sau a unui animal și care nu-și va mai aminti aproape deloc de morarul care ești acum. Dar, dacă ești o nevăstuică, sau o găină, sau o vrabie în copac și habar n-ai măcar că ai fost cândva un morar preocupat de orbita lunii, așadar, dacă sari din creangă în creangă și te gândești doar la grăunțe și, bineînțeles, la ulii de care trebuie să te ferești, atunci ce importanță mai are că ai fost cândva un morar de care nu-și mai amintește nimeni?

Își aduce aminte că meșterul Tilman i-a spus că poate cere oricând mai mult. Strigă, pur și simplu, și spune că mai vrei, poți să primești acum tot ce dorești, fiindcă apoi nu mai e nimic.

Așa că încearcă. Strigă. Strigă cu gura plină, pentru că mai are carne pe farfurie și nici plăcinta nu s-a terminat, dar, dacă poți avea mai mult, de ce să aștepți până ai mâncat tot și până ce oamenii de afară poate că se răzgândesc. Mai strigă o dată, și ușa se deschide.

– Îmi mai pui?
– Din toate?
– Da, te rog, din toate.

Meșterul Tilman iese tăcut și Claus se aruncă la plăcintă. Și, în timp ce mestecă aluatul moale, dulce și cald, își dă seama că dintotdeauna i-a fost foame: zi și noapte, seara și dimineața. Numai că n-a știut că e foame – această senzație de insatisfacție, de gol, slăbiciunea permanentă a corpului, care face genunchii să se înmoaie, mâinile să tremure și capul să amețească. N-ar fi fost necesar, ar fi putut fi altfel, toate astea nu erau decât foame!

Ușa se deschide scârțâind și meșterul Tilman aduce o tavă de castroane. Claus oftează de bucurie. Meșterul Tilman, care înțelege greșit oftatul, lasă tava pe masă și-i pune o mână pe umăr.

– O să treacă.
– Știu, spune Claus.
– Merge totul foarte repede. Mă pricep. Îți promit.
– Mulțumesc, răspunde Claus.
– Uneori mă supără condamnații la moarte. Atunci nu merge repede. Poți să mă crezi. Dar tu nu m-ai supărat.

Claus dă din cap recunoscător.

– Acum sunt vremuri mai bune. Înainte, vă ardeau de vii. Asta durează și nu-i frumos deloc. Dar spânzurătoarea e un fleac. Merge repede. Te urci pe eșafod și, până să te dezmeticești, te și afli în fața creatorului. Te ard abia după aceea, dar atunci ești deja mort și nu te mai deranjează, o să vezi.
– Bine, zice Claus.

Se privesc în ochi. Meșterul Tilman pare să nu se mai dea dus. Ai zice că-i place în grajd.

– Nu ești băiat rău, spune meșterul Tilman.
– Mulțumesc.
– Pentru unul care a făcut pact cu dracul…

Claus dă din umeri.

Meșterul Tilman iese și încuie ușa cu mai multe lacăte.

Claus continuă să mănânce. Iar încearcă să-și imagineze: casele de-afară, păsările de pe cer, norii, pământul brun-verzui, acoperit cu iarbă și câmpurile primăvara, cu mușuroaie de cârtiță – că de cârtițe nu scapi cu nicio buruiană și cu niciun descântec – și ploaia, bineînțeles. Toate astea vor exista în continuare, dar el nu va mai fi.

Numai că asta nu-și poate imagina.

Pentru că, ori de câte ori își închipuie o lume fără Claus Ulenspiegel, imaginația lui îl strecoară acolo tocmai pe acel Claus Ulenspiegel pe care ar trebui să-l elimine – îl introduce iar, clandestin, ca ființă invizibilă, ca ochi fără corp, ca strigoi. Când reușește să facă pe de-a-ntregul abstracție de el însuși, atunci lumea, pe care ar vrea să și-o imagineze fără Claus Ulenspiegel, dispare cu totul, odată cu el. Oricât de des ar încerca, se întâmplă mereu același lucru. Poate să tragă de aici concluzia că se află în siguranță? Că e imposibil să dispară, fiindcă, la urma urmei, lumea n-are voie să piară și fiindcă ea ar trebui să piară fără el?

Carnea de porc e încă minunată, dar abia acum își dă seama că meșterul Tilman n-a mai adus și plăcintă. Și, pentru că plăcinta era cea mai bună dintre toate, Claus mai face o încercare și strigă din nou.

Gâdele intră.

– Pot să mai mănânc niște plăcintă?

Meșterul Tilman nu răspunde și iese. Claus mestecă liniștit carnea de porc. Abia acum, după ce și-a potolit foamea, își dă seama cât e de gustoasă, ce fină e și consistentă, ce caldă și sărată, și un pic dulce. Se uită la peretele grajdului. Dacă puțin înainte de miezul nopții desenezi pe el un pătrat și mai trasezi, cu un pic de sânge, și două cercuri duble pe pământ, la care rostești de trei ori al treilea nume ascuns al atotputernicului, atunci se deschide o ușă și poți să te cari. Singura problemă ar fi lanțurile. Ca să scapi de ele ai avea nevoie de un decoct de coada calului. Așadar, ar trebui să fugă cu tot cu lanțuri și să se găsească undeva pe drum coada calului. Dar Claus e obosit și-l doare tot corpul, iar acum nici nu e vremea la care să găsești coada calului.

Și mai e și greu s-o iei de la capăt în altă parte. Pe vremuri, ar fi mers, dar acum a îmbătrânit și nu mai are puterea să fie iar un hoinar, pe care nu-l respectă nimeni, un zilier disprețuit, undeva, la marginea unui sat, un străin evitat de toată lumea. N-ar putea să lucreze nici măcar ca vindecător, fiindcă asta ar da de bănuit.

Nu, e mai simplu să te spânzure. Și dacă e adevărat că după moarte îți amintești de tot ce a fost înainte, atunci asta te-ar împinge pe calea cunoașterii mai departe decât ar putea s-o facă zece ani de căutări și cercetări pe pământ. Poate că atunci o să înțeleagă și el cum vine treaba cu orbita lunii, poate o să priceapă și la al câtelea bob de grâu grămada încetează să mai fie grămadă, ba chiar e posibil să vadă atunci și prin ce se deosebesc două frunze, între care nu e nicio diferență, în afară de faptul că sunt două, în loc de una. Poate că vinul și senzația de bine și de cald, care-l cuprinde pe Claus pentru prima dată în viață sunt de vină, în orice caz nu mai vrea să plece de-aici. Peretele n-are decât să rămână așa cum este.

Zăvorul se dă la o parte și intră meșterul Tilman cu plăcinta.
– Și cu asta, gata, nu mai vin de-acum.”


Daniel Kehlmann împletește cu măiestrie poveștile unor figuri istorice reale, într-un roman ce urmărește aventurile celebrului bufon Till Eulenspiegel (în text, Tyll Ulenspiegel) prin Europa devastată de Războiul de Treizeci de Ani. Printre regi blestemați, regine ce complotează neobosit, iezuiți care vânează vrăjitori și blasfematori, printre obuze ucigătoare și țărani-alchimiști, Tyll dansează și păcălește moartea, aducând la lumină nebunia regilor și înțelepciunea nebunilor. Exploatând legendele medievale germane, Daniel Kehlmann realizează portretul plin de umor macabru al unui personaj aflat în căutarea libertății absolute, un spirit rebel.

„Cel mai mare scriitor german în viață.” Maxim Biller (Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung)

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Un poem de Daniela Chana

Daniela Chana s-a născut în 1985 la Viena, a absolvit Facultatea de Litere – Comparatistică din cadrul Univerisității din Viena. A publicat proză scurtă și poeme în diverse reviste literare (Lichtungen, kolik, entwürfe, etcetera, Am Erker, …). Volumul Sagt die Dame (editura Limbus, 2018) a fost pe lista recomandărilor lirice din anul 2019, realizată de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung. În februarie 2021 a publicat în cadrul aceleiași edituri volumul de proză scurtă Neun seltsame Frauen.

Dacă Paul Celan ar fi în fața mea, l-aș invita să ne plimbăm prin Tübingen

„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însăți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu scriitoarea Krista Szöcs.