Florian Iaru © Foto: Cosmin Bumbuț

„Negru”, de Florin Iaru (fragment)

La editura danube books Verlag apărea în 2020 volumul de povestiri Sînii verzi / Die grünen Brüste, de Florin Iaru, în traducerea în limba germană a Manuelei Klenke. În 2019, Florin Iaru publica volumul de poezie Jos realitatea!, iar astăzi, dacă ne întrebăm ce mai scrie, vom afla răspunsul: un volum cu titlul Negru, din care vă prezentăm un fragment:

Numai că nu e așa ușor. Deși ies pe unde am venit, peisajul s-a schimbat. Holul e acum altul. Plin de moloz, de ustensile de zidari, găleți, saci de ciment, scări de lemn, e mult mai lung, mai întortocheat. Hainele au intrat în saci, iar sacii scot aburi pe gură. Bucătăria a fost închisă cu cărămizi și cineva a aruncat pe ele un pospai de tencuială. Am aceeași senzație de păcăleală. Cineva mă pune la încercare. Sînt hotărît să nu dau înapoi. Am să urmez sfatul șobolanului și am să plec… Numai că nu e chiar așa de ușor. Mă pomenesc din nou în dormitor. Ies, strîngînd din dinți și intru – tot în dormitor. Sacii cu haine s-au înălțăt pînă la tavan. Bona oligofrenă doarme în pat, printre resturi, descheiată la piept, de țîța ei trage copilul cel dolofan. Mă aduce cineva în același loc. Decid să am răbdare și inspectez. Copilul se oprește din supt și belește ochii la mine. Deschid ușile dulapului, el mă urmărește rotindu-și privirile ca niște bile de jucărie. Rafturi, mărunțișuri, ruginituri. Cuțite ciobite, un binoclu spart, furculițe știrbe, de argint, cîrpe, frînghii. Într-un colț, o pereche de mănuși cu degetele îmbîrligate. Cînd le întorc, văd că sînt pătate. Cu galben. Întorc capul. Sînt mănușile lui. E aici. Copilul se uită fix la mine. Începe un zîmbet știrb, dar fețișoara lui îmi aduce aminte, straniu, figura odioasă a maestrului. Dau și de un pantof de lac. Un gînd și mai ciudat îmi trece prin minte. E chiar el! Ar trebui să rîd de o asemenea prostie, dar înaintez ușor și pun mîna pe creștetul copilului.
— Aiaaaa! Iiiiii! țipă bebelușul. În aceeași clipă, bona, care se prefăcea adormită, își înfige ghearele în mîna mea, urlînd mai dihai:
— Aiaaaa, iiiii, ghiiii! Parcă s-a trezit din morți o mașină de țipat. Răcnește ca toți dracii, contorsionîndu-se. Porci înjunghiați din gura ei. Mă mușcă. Apoi își înșfacă pachetul viu și se dă pe spate, tumba și dispare. Da, exact, dispare, înghițită de pat. Cîrpele fac valuri. Sîngele răsare încet din mușcătură. Mă arunc după ei, dar patul elastic mă respinge. Pipăi stofa, cîrpele, lemnăria pe unde s-au scufundat. Încerc să-l mut din loc, dau cu picioarele. Au fugit, dar nu știu pe unde. Ies în fugă din dormitor și intru direct în baie. Pe jos, apă cu clăbuci. Ies din baie și dau în hol. Hainele au murit în cuiere, nu mai scot aburi. Put a transpirație și a stătut. Bucătăria s-a mutat, în locul ei e o ușă cu glasvand. O deschid și surpriză: doi muncitori în salopete se uită la mine ca la o arătare.
— Domnu’?
— Ce? zic eu.
— Ce căutați aici? E șantier, nu-i voie!
— Ia lăsați-mă, nene! Da’ voi de unde ați apărut?
Au răzuit totul, au montat scările, și-au întins sculele.
— Domnu’, aici nu e voie! Vă rog să ieșiți! zice cel mai politicos. Iar celălalt înaintează înarmat cu bidineaua.
Dau înapoi foarte repede. E mai înalt și mult mai solid decît mine. Dau direct în camera de petrecere. Curată, neîncepută. Cîteva fete cu șorțuleț aduc farfurii cu sandvișuri, altele, niște sticle. Recunosc sticla triunghiulară din care am să beau nu peste mult timp. Fetele mă ignoră, dar asta nu mă miră, nici moșneguții n-au făcut altfel. Apoi se retrag cu spatele. Camera e pregătită pentru oaspeți. Urmăresc fetele care s-au retras după una din perdele. E o chicinetă. E cel puțin ciudat, pentru că toate s-au înghesuit în locul acela îngust și-și scot în același timp, ca la comandă bluzele negre, șorțurile albe. Nu e aer deloc, mișcările trec de la una la alta, sînii lor se ciocnesc – ele sînt absente și preocupate totodată. Cînd ajung în pielea goală, cînd să-și tragă măștile pe cap, brusc, toate se opresc în aceeași clipă și mă fixează:
— Fred, te mai holbezi mult?
Mi se face rușine. Trag perdeaua și aștept. Număr în gînd. Cînd întorc capul, mesele sînt goale iar camera pare părăsită de mult. Într-un colț, o mătură ponosită și o găleată. Aud din chicinetă chicoteli, apoi răcnetul copilului ăluia dement. Trag din nou perdeaua. Chicineta e goală, miroase a transpirație și parfum. Acum pot vedea mai bine. Există o trapă mică, de jumătate de metru, care dă undeva. Lumina e chioară, de-abia pot desluși ceva. Dar mă luminez. Pot să scap din clădirea asta dementă. Cobor repede treptele vechi și tocite într-o spirală foarte strînsă, sînt pe scara de serviciu și, cu cît cobor mai mult, dau de tot felul de resturi. Ezit o clipă cînd văd alt picior de scaun, ca al meu, dar lîngă el văd ceva mult mai eficient: mă înarmez cu un retevei și o iau tpt în jos. Cobor sărind cîte două trepte – ce ciudat – frica mi-a dispărut. Abia aștept să pocnesc pe cineva, maestrul sau omul de tinichea. În capul meu chiar mă văd ridicînd pumnul necruțător. Maestrul se va tîrîi implorînd și pișîndu-se pe el. Nici o milă! Și ridic brațul înarmat pentru lovitura de grație.
— Ah!
În fața mea, un grup de fetișcane, urcînd în grup compact, fiecare înarmată cu un săculeț colorat. Încremenesc toate, cu ochii mari.
Stăm așa cîteva secunde privindu-ne surprinși.
— Scuze, mă încurc eu în explicații, eram în, ăă, unde mergeți?
— La cinci. La petrecere.
Lidera lor, cea mai fîșneață, mă privește în ochi.
— De ce?
— Avem un contract pentru noaptea asta. Domnul…
Către alta:
— Cum îi zice, dragă?
Îmi ascund mîna înarmată la spate.
— Păi… (strîmbături și chicoteli) păi…
— Nu știm. Dumneavoastră ne-ați angajat? Nu știu cum îl cheamă… Am uitat (rîd toate, ușurate). Și dumneavoastră?
— Eu tocmai am plecat… Dar…
Mă lipesc de perete. Ele urcă vesele și, cînd trec prin dreptul meu, întorc, fiecare, capul spre mine, privindu-mă în ochi. Cred că roșesc. Le număr: douăsprezece. Și-mi vine să le zic „nu vă duceți“, dar nu-mi mai pasă. Sînt niște puștoaice care nu știu ce vor.
Cobor mai departe, de data asta îmi opresc gîndurile s-o ia razna. Iar m-am făcut de rîs. Și chiar cînd îmi trece gîndul ăsta prin cap, aud niște hohote de rîs strașnice. Fetele or fi făcînd mișto de mine. Las’ c-or să vadă ele!
În sfîrșit, am ajuns jos. Aici situația e jalnică. Din perete cad cărămizile. Becul e spart. Ușa de la ieșire e legată cu sîrmă. Întrerupătorul inutil a fost smuls și cineva a scris dedesubt… mă chiorăsc să văd… PUPAȚIMĂÎNCUR. Tot ce-mi trece prin cap e că, aici, locatarii – care or fi ăia – n-au apucat încă să corecteze. Afară, aud mișcare. E unul care tropăie. Îl aud:
— Pleacă, pleacă! Fugi repede de aici!
Apoi aud o plesnitură, ca o palmă dată pe ceafă. Mut reteveiul în mîna stîngă și încep să deznod sîrmele. Apoi o bufnitură. Altă voce:
— Ai prins-o? Unde-ți sînt ochii, mîini de cîrpă!?
Sîrmele se descîlcesc greu. Prin sticla spartă nu se vede nimic. Trag exasperat de clanță, clanța se desface și-mi rămîne în mînă.
— Hai Fred! Te așteptăm, s-a deschis, urcă!
Izbutesc să desfac ușa. Năvălesc afară. Sînt la loc, sus, în balconul de la începutul serii. Mă uit în stradă, ținîndu-mă cu mîinile de balustradă. Poarta veche, masivă se închide în urma cuiva. Mă ghemuiesc și privesc jos cu disperare. Casa asta e un labirint. Ba e o porcărie, o cursă. Și nu vreau să accept că sînt prins deși mi-e clar că așa e! Jos, de după un copac, se ivește o umbră. Umbra aleargă repede, încercînd să mai prindă poarta deschisă. Se agață de clanță. Trage furios în sus și-n jos.
— Băă! Deschideți!
Apoi bate cu pumnii mai tare.
— Băă, deschide! Deschide, Fred, lua-te-ar dracu!
Acum știu, știu ce va urma și, ghemuit, mă răsucesc pe călcîie. Nu vreau să accept. Am să găsesc o ieșire. Mă ridic ușor și privesc pe fereastră. Douăsprezece yolande și doisprezece băieți stau nemișcați în mijlocul camerei mari. Nimeni nu clipește. Maestrul trece printre ei dînd din mîini. Vociferează. Prin geamul gros nu trece nici un sunet. Acum mi-e frică și nu mi-e frică. Yolanda aurie iese din rînd și o ia spre hol. Ceilalți se răspîndesc ca potîrnichile prin cameră, alcătuind grupuri, exact cum i-am văzut aseară. Merg de-a bușilea prin balcon, să nu mă vadă careva. Balconul e foarte lung și strîmt și cotește după colț. Încerc să gîndesc repede, nu am timp de întrebări. Întotdeauna există o ieșire dacă a existat o intrare. Am depășit colțul. Balconul e și mai lung, ca un brîu al apartamentului. Și e și mai strîmt, mă frec cu umerii de zidărie, dar n-am curajul să mă ridic în picioare. Am ajuns la capăt. Aici nu străbate nici un zgomot. Mă ridic cu băgare de seamă. Exact sub nasul meu, îmi sare inima din piept, exact sub nasul meu, dau de ochii bătrînelului șahist. Privește în continuare prin mine și lovește cu regele alb în geam. Acum se aude mai bine. Lemn lovit de beton și înfundat. El rămîne așa, cu ochii duși. Îi răspund la lovitură. Ating țeava de geam. La mine, sună ca sticla. Lovesc mai tare. Zang! Mă emoționez ca în fața unei descoperiri. Lovesc cît de tare pot. Crapă! Dar crapă greu. Dau cît pot de tare. Sparg gogoașa. Chipul bătrînelului se ciobește. Cad bucăți din el. Cade și regele alb, o dată cu pumnul. Lovesc cu o viteză nebună. Sare sudoarea din mine. Primul lucru pe care-l prind este un alt fel de zgomot. Foșnet, țîrîit de greieri, un picamer departe, cineva care strigă de la mare depărtare: Caadee! Fereastra cade. Și acum văd limpede. Am ajuns din nou pe strada unde pe unde am venit. Mă curăț de cioburi, de moloz și văd – dar nu mă mir – că toate păstrează, lipite, bucăți mici din imaginea bucătăriei în care doi bătrînei își dau șah etern. Ies prin zidărie fără nici un efort. Blocul nu mai are nici o lumină, dar văd limpede pe unde calc. Tot ce pot spune e în gaura asta neagră. Mă întorc de afară, dar înăuntru nu mai e nimic. Numai negru.

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

„Sărutul Sfântului Baracuda”, de Gabriela Anton

La finalul anului 2020 a avut loc cursul de creative writing AdLitteram, care i-a avut traineri pe traducătoarea Manuela Klenke și pe scriitorul Florin Iaru. Vă prezentăm un text scris de Gabriela Anton:

Claudiu Komartin: poeme inedite

Vă propunem astăzi câteva poeme scrise de Claudiu Komartin, care au avut drept sursă de inspirație elemente din spațiul cultural german. De asemenea, acestea au putut fi urmărite în versiunea video, în cadrul proiectului DLITE Essential Mix – Ziua Internațională a Poeziei.

Andrei Velea: „Literatura e un mare integrator”

În curând, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană a editurii Litera va apărea romanul a. normal, de Andrei Velea. Un roman care aduce în prim-plan vulnerabilitățile și labilitățile relațiilor, pasiunilor sau căsniciilor din zilele noastre.

Ana Săndulescu: „Scriind înțelegem cu toții mai bine viața”

Ana Săndulescu a publicat volumul de poezie „La topirea ghețarilor”, la Casa de Pariuri Literare, o carte „sub presiunea ororii de a nu pierde controlul asupra realității”, în care „umanul încă tresare, încă reacționează, încă se împotrivește propriei topiri”.