© sterling lanier @unsplash

Nu avem o limbă „maternă”, ci nenumărate moașe de limbă

„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însuți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu scriitorul Ovid Pop.

Dacă Paul Celan ar fi în fața mea l-aș întreba despre ceea ce-i spune acesta lui Ruth Lackner într-o zi. Ruth Lackner, actriță la teatrul idiș din Cernăuți și prietena poetului, care, de altfel, dacă memoria nu mă înșală, l-a ajutat să scape de deportarea în lagărul nazist, amintește următoarea frază pe care Celan i-ar fi spus-o:

„Doar în limba maternă poate cineva să spună propriul adevăr, într-o limbă străină poetul minte”.

Afirmația ar fi o simplă anectodă, dacă nu s-ar sprijini pe opera poetului. Celan a optat, într-adevăr, pentru limba mamei lui. Mama, Friederike Antschel, a preferat prestigiul european al Hochdeutsch-ului celorlalte patru limbi vorbite în Cernăuți. Fiul a urmat-o în lirică.

L-aș întreba, de aceea, pe Paul Celan, dacă monolingvismul absolut, pe care-l proclamă, nu a invitat un tiran în atelierul lui de producție poetică. Vreodată. Un tiran, un cenzor, o poliție a cuvintelor și a sensurilor acestora. Dacă nu a simțit vreodată în procesul scrierii, că circumscriind totul unei singure limbi, pierde, lasă ceva în afară, deformează, abandonează ș.a.m.d.

Îmi dau seama că așa cum a apucat limba germană oblic, și a răsucit-o, lărgindu-i expresivitatea, este felul lui de a răspunde indirect la această întrebare. Limbajul lui Celan răstoarnă acea Nazi Verwaltungssprache, limba administrativă, prin mijlocirea căreia naziștii au dus la îndeplinire crimele. Ingineriei politice a limbajului nazist Celan îi opune ingineria poetică, limbajul unic al ființei individuale. Este o mișcare de apropriere lingvistică, bineînțeles. S-a vorbit mult despre asta. Totuși, nu știu dacă lui Celan i s-a pus vreodată întrebarea de unde-i vine credința în legătura indivizibilă a poetului cu limba maternă, de unde această inevitabilă monoamorie între poet și limbă la el, care crescuse cu mai multe limbi într-o lume în care idișul se amesteca cu Hochdeutsch, cu româna, cu ucraineana și cu rusa. Implicit, nu știu nici dacă a răspuns undeva la această întrebare care mie mi se pare centrală pentru poezia lui sau dacă a scris despre lucrurile acestea din proprie inițiativă. De aceea i-aș pune această întrebare.

Nu am nicio părere despre cum ar putea să răspundă la ea.

În schimb, eu cred că fiecare din noi poartă mai multe limbi în noi. Iar granițele dintre ele sunt permeabile. Chiar și atunci când, dpv. al gramaticii, vorbim o singură limbă, registrele în care o facem sunt multiple. Nu avem o limbă „maternă”, ci nenumărate moașe de limbă. De fapt, infrastructuri de limbă (ca să ieșim din mediul familiei). Poezia se inspiră tocmai din aceste registre diverse care, aranjate, dozate, supuse regulilor de compoziție, ajung la acel „adevăr propriu” despre care vorbea Celan. Celan, desigur, a desprins limba poetică germană de socializare, în același timp, a deposedat-o și a eliberat-o de moștenirea nazistă. Dintr-o singură mișcare, poezia germană a fost scăpată și de bagajul romantic care o mai ținea legată de teritoriu (Boden) și de Deutschtum și de alte reziduuri ale procesului de formare a identității germane moderne. Prin Celan Dichtung ajunge să fie, poate din nou, o răfuială a individului cu existența – prin limbaj.

Totuși, Celan îngăduie o singură limbă în laboratorul poetic. Și în felul acesta, tacit, el prelungește paradigma modernismului care delimitează limbile, le face domenii de sine stătătoare, înzestrate cu reguli proprii (cu gramatici), cu voci de experți care emană din ele (poeți, scriitori), cunoscându-le intim. Poetul lui Celan, mi se pare, este un astfel de expert al limbii proprii, pe care o sondează așa cum un prospector sondează după zăcăminte în adâncul pământului, este singurul stăpân al unui domeniu existențial ale cărui granițe le trece ca să ne aducă înapoi, transpuse, cuvintele. Dar cuvintele pot fi transpuse doar în logica unei limbi sferice, o limbă care face mereu trimitere la ea însăși, chiar și când se înnoiește și se extinde, ea rămâne o monadă. Într-un fel, din motivul acesta, opera lui Celan, (ca și cea a lui Beckett, de altfel, dar e o altă discuție), este un punct terminus în epoca globalizării. Ea închide un drum la frontariile modernismului european. La capătul său stă, ca o ușă zidită, monolingvismul poetic. Paradoxal, de fapt! Nu întâmplător, cred, Celan e citit și citat de adepții marii literaturi și de establishmentul cultural. În literatura postcolonială se fac puține referiri la Celan. La fel, dacă nu mă-nșel, și autorii_autoarele migrante, puținii care ajung la notorietate, vin pe alte genealogii literare. Probabil că poezia globalizării va îmbrățișa tot mai mult paradigma multilingvismului, atât de puternică în literatura postcolonială, unde schimbul dintre engleză, de exemplu, și fostele limbi colonizate este viu. O să scriem tot mai mult poezii ca poeții și poetele la curtea mogulilor hindustani care alternau persana cu araba și cu urdu și cu alte limbi, furând din fiecare. În contextul acesta, bogăția limbii lui Celan, imaginile lui suprinzătoare și dense, pot să fie o sursă de inspirație, dar nu monolingvismul lui programatic.

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.

Citește mai mult:

Ce le-aș lua copiilor de Iepuraș în 2021

Dacă aveți copii în clasele primare și nu știți cu ce să-i surprindeți de Paști, vă amintim cu bucurie că Editura Arthur a publicat anul trecut două cărți de povești ale celebrului Otfried Preußler, ambele reproducând fidel edițiile originale, ilustrate în România anilor ’80 – ceea ce vă va face fără îndoială să le răsfoiți și voi cu nostalgie

Mara-Daria Cojocaru: Îndreptar pentru ultimul om

Mara-Daria Cojocaru s-a născut în 1980 la Hamburg. Este scriitoare și predă filosofia la universitate. Abordează în tradiția pragmatismului tematica eticii animale și politice. Scrie în compania animalelor. Personal gândește mai puțin în termeni de activism și potențialism – motiv pentru care câinii ei o consideră dubiosă. Cu toate acestea încă se joacă cu ea.

Valentina Șcerbani: Visele sunt ca niște articulații pentru corpul romanului

Valentina Șcerbani a debutat în 2019 cu romanul Orașul promis, la Editura Tracus Arte. Dumitru Crudu scrie despre acesta: „Situat între Carlos Fuentes și Ovidiu Nimigean, romanul Valentinei Șcerbani redă, într-un limbaj îmbibat de poezie, povestea unei pierderi. Un roman pur și simplu răscolitor.” Am dialogat cu autoarea unuia dintre cele mai frumoase romane din ultimii ani.

Jurnal de pustă

Borco Ilin (1975, Timișoara) scrie poezii atât în română, cât și în sârbă; a publicat mai multe volume de povestiri, iar cel mai recent roman al său a apărut anul trecut la editura Humanitas. Citiți mai jos un fragment din „Jurnal de pustă”.