Dacă Paul Celan ar fi în fața mea l-aș întreba despre ceea ce-i spune acesta lui Ruth Lackner într-o zi. Ruth Lackner, actriță la teatrul idiș din Cernăuți și prietena poetului, care, de altfel, dacă memoria nu mă înșală, l-a ajutat să scape de deportarea în lagărul nazist, amintește următoarea frază pe care Celan i-ar fi spus-o:
„Doar în limba maternă poate cineva să spună propriul adevăr, într-o limbă străină poetul minte”.
Afirmația ar fi o simplă anectodă, dacă nu s-ar sprijini pe opera poetului. Celan a optat, într-adevăr, pentru limba mamei lui. Mama, Friederike Antschel, a preferat prestigiul european al Hochdeutsch-ului celorlalte patru limbi vorbite în Cernăuți. Fiul a urmat-o în lirică.
L-aș întreba, de aceea, pe Paul Celan, dacă monolingvismul absolut, pe care-l proclamă, nu a invitat un tiran în atelierul lui de producție poetică. Vreodată. Un tiran, un cenzor, o poliție a cuvintelor și a sensurilor acestora. Dacă nu a simțit vreodată în procesul scrierii, că circumscriind totul unei singure limbi, pierde, lasă ceva în afară, deformează, abandonează ș.a.m.d.
Îmi dau seama că așa cum a apucat limba germană oblic, și a răsucit-o, lărgindu-i expresivitatea, este felul lui de a răspunde indirect la această întrebare. Limbajul lui Celan răstoarnă acea Nazi Verwaltungssprache, limba administrativă, prin mijlocirea căreia naziștii au dus la îndeplinire crimele. Ingineriei politice a limbajului nazist Celan îi opune ingineria poetică, limbajul unic al ființei individuale. Este o mișcare de apropriere lingvistică, bineînțeles. S-a vorbit mult despre asta. Totuși, nu știu dacă lui Celan i s-a pus vreodată întrebarea de unde-i vine credința în legătura indivizibilă a poetului cu limba maternă, de unde această inevitabilă monoamorie între poet și limbă la el, care crescuse cu mai multe limbi într-o lume în care idișul se amesteca cu Hochdeutsch, cu româna, cu ucraineana și cu rusa. Implicit, nu știu nici dacă a răspuns undeva la această întrebare care mie mi se pare centrală pentru poezia lui sau dacă a scris despre lucrurile acestea din proprie inițiativă. De aceea i-aș pune această întrebare.
Nu am nicio părere despre cum ar putea să răspundă la ea.
În schimb, eu cred că fiecare din noi poartă mai multe limbi în noi. Iar granițele dintre ele sunt permeabile. Chiar și atunci când, dpv. al gramaticii, vorbim o singură limbă, registrele în care o facem sunt multiple. Nu avem o limbă „maternă”, ci nenumărate moașe de limbă. De fapt, infrastructuri de limbă (ca să ieșim din mediul familiei). Poezia se inspiră tocmai din aceste registre diverse care, aranjate, dozate, supuse regulilor de compoziție, ajung la acel „adevăr propriu” despre care vorbea Celan. Celan, desigur, a desprins limba poetică germană de socializare, în același timp, a deposedat-o și a eliberat-o de moștenirea nazistă. Dintr-o singură mișcare, poezia germană a fost scăpată și de bagajul romantic care o mai ținea legată de teritoriu (Boden) și de Deutschtum și de alte reziduuri ale procesului de formare a identității germane moderne. Prin Celan Dichtung ajunge să fie, poate din nou, o răfuială a individului cu existența – prin limbaj.
Totuși, Celan îngăduie o singură limbă în laboratorul poetic. Și în felul acesta, tacit, el prelungește paradigma modernismului care delimitează limbile, le face domenii de sine stătătoare, înzestrate cu reguli proprii (cu gramatici), cu voci de experți care emană din ele (poeți, scriitori), cunoscându-le intim. Poetul lui Celan, mi se pare, este un astfel de expert al limbii proprii, pe care o sondează așa cum un prospector sondează după zăcăminte în adâncul pământului, este singurul stăpân al unui domeniu existențial ale cărui granițe le trece ca să ne aducă înapoi, transpuse, cuvintele. Dar cuvintele pot fi transpuse doar în logica unei limbi sferice, o limbă care face mereu trimitere la ea însăși, chiar și când se înnoiește și se extinde, ea rămâne o monadă. Într-un fel, din motivul acesta, opera lui Celan, (ca și cea a lui Beckett, de altfel, dar e o altă discuție), este un punct terminus în epoca globalizării. Ea închide un drum la frontariile modernismului european. La capătul său stă, ca o ușă zidită, monolingvismul poetic. Paradoxal, de fapt! Nu întâmplător, cred, Celan e citit și citat de adepții marii literaturi și de establishmentul cultural. În literatura postcolonială se fac puține referiri la Celan. La fel, dacă nu mă-nșel, și autorii_autoarele migrante, puținii care ajung la notorietate, vin pe alte genealogii literare. Probabil că poezia globalizării va îmbrățișa tot mai mult paradigma multilingvismului, atât de puternică în literatura postcolonială, unde schimbul dintre engleză, de exemplu, și fostele limbi colonizate este viu. O să scriem tot mai mult poezii ca poeții și poetele la curtea mogulilor hindustani care alternau persana cu araba și cu urdu și cu alte limbi, furând din fiecare. În contextul acesta, bogăția limbii lui Celan, imaginile lui suprinzătoare și dense, pot să fie o sursă de inspirație, dar nu monolingvismul lui programatic.
