Raluca Nagy | © Neil Maclean

„Nu e recomandabil să te întorci într-un loc în care ți-a fost (foarte) bine”

Raluca Nagy în dialog cu Bogdan Coșa

BC: „Există un moment, un gest simplu, infim, lipsit de importanță, unul singur care decide totul”, zice naratoarea volumului tău de debut, Un cal într-o mare de lebede (Nemira, 2018). Ai putea să izolezi un astfel de moment, de gest și când vine vorba de viața ta?

RN: Poate un prim gest de acest fel de care-mi aduc aminte, fără să aibă gravitatea citatului, e de prin clasa a cincea. Profesoara de fizică mi-a strigat numele, m-am ridicat în picioare și m-a rugat ceva, nu mai țin minte ce. Nici n-am apucat să răspund, că mi-a spus mulțumesc, stai jos. După care a devenit un zid în relația cu mine. Ani de zile n-am înțeles ce s-a întâmplat. Prin clasa a opta, în urma unui alt incident, am aflat (parcă de la mama, via o ședință cu părinții sau o întâlnire la școală) că mi-aș fi dat ochii peste cap când m-am ridicat în picioare. Nu știu dacă am făcut-o, dacă da, n-am o explicație, dar ce țin minte este că mi s-a părut atât de disproporționat… Patru ani de „suferință” pentru un gest pe care, și dacă l-am făcut, a fost inconștient, neintenționat. Cât de simplu s-ar fi putut rezolva totul.

BC: OK, dar în ceea ce privește devenirea ta ca scriitoare?

RN: La fel, nu cred că există unul singur cu o astfel de gravitate. Dar știu unul posibil, sau primul moment pe care mi-l amintesc în care mi-am spus gata, scriu o carte (care nu e de antropologie). La vreo două luni de la întoarcerea mea din primul an în Japonia, în 2013, m-am văzut cu un prieten. M-a întrebat cum e acolo și i-am povestit și explicat vreo două ore, încă năucă și în reverse cultural shock. M-a ascultat atent, iar concluzia lui a fost: „Deci sunt niște roboți japonezii ăștia”. Am rămas interzisă, n-am înțeles cum de lunga mea explicație a putut avea acest efect total invers față de ceea ce voiam să transmit. Și mi-am zis nu mai, gata, scriu o carte.

BC: Și uite că ai debutat cu un roman excelent, captivant și foarte amuzant pe de-o parte, complex articulat și destul de neobișnuit în peisajul literar românesc, pe de alta; cu miză și fără miză, ca să zic așa, cu pretenții și fără pretenții totodată. De unde ai furat meserie?

RN: Îți mulțumesc, mă bucur dacă asta crezi, înseamnă mult pentru mine. Dar mi se pare că primul roman pe care l-am scris e mai mult o eliberare, așa că mai degrabă poate fi vorba de uitat meserie decât de furat… A se lua un antropolog constrâns să scrie (aproape numai) academic vreo zece ani și a i se da un an sabatic în care să scrie fix, dar fix ce și cum are chef, fără niciun fel de canoane sau alte obligații. Cam asta a ieșit. Evident că acumulasem învățături/învățări de tot felul (am debutat literar la 38 de ani), dar procesul în sine cam ăsta a fost.

BC: Când ai știut că asta vrei să faci, să devii scriitoare?

RN: Am știut dintotdeauna că vreau să scriu și asta am și făcut încă de mică, cel mai mult și în toate formele, pentru că multă vreme n-am știut ce vreau să scriu. Cum spuneam, vreun deceniu am fost convinsă că vreau să scriu antropologie, că asta e treaba mea. Apoi am aflat că nu asta vreau/pot să scriu, dar nu neapărat și ce urmează. De fapt, nici acum nu sunt convinsă că știu, dar nu mi se mai pare atât de important.

BC: Cum îți amintești viața ta de dinainte să te fi pus pe picioare?

RN: Îmi amintesc viața mea ca fiind stabilă, cu părinți care mi-au oferit totul, au crezut în mine și m-au susținut în absolut orice am vrut să fac (sau să nu mai fac – la fel de important). Nu mi-a lipsit nimic și de tot ce am avut nevoie sau mi-am dorit s-a materializat aproape imediat, lucru pentru care nici nu am cum să le mulțumesc suficient vreodată. Pot doar să sper că nu i-am dezamăgit.

Urăsc să vorbesc despre bani, aș prefera să nu existe. Tata mi-a spus odată că vorbesc despre bani doar cei cărora le lipsesc sau care au prea mulți și că în viață e bine să ai atâția bani cât să nu fie nevoie să vorbești despre ei. (Raluca Nagy, Un cal într-o mare de lebede, Nemira)

BC: Mi-a plăcut mult ce zice eroina ta aici. Sunt curios, e posibil să-ți fi spus chiar tatăl tău asta?

RN: Nu mi-a spus-o așa cum o citezi pe eroina din roman, dar într-un mod foarte discret cam asta mi-a(u) transmis (părinții mei). Am copilărit și crescut în anii ’80-’90, care știm că n-au fost simpli. N-am auzit niciodată în casă vreo discuție despre bani, ai noștri, ai altora. Nu știu cum erau lucrurile între ei doi, dar și dacă au existat probleme financiare, pe mine m-au protejat. Asta a venit și cu o responsabilitate – sau cel puțin o dorință a mea de a le urma exemplul.
În plus, e un lucru pe care l-am regăsit când am locuit în Anglia – cel puțin în cazul oamenilor cu care am avut de a face: banii erau foarte rar pomeniți. Am simțit nevoia să-l îngroș în portretul eroinei – o tânără de 24 de ani din clasa de mijloc engleză. Mi s-a părut important, știind că publicul cărții va fi unul român, dar mai ales pentru că odată ajunsă în Japonia, eroina se trezește săracă pentru prima dată în existența ei.

BC: „Poate tocmai pentru că eu sunt aia care ține minte tot, memoria nu mi se pare o afacere cinstită.” Sunt curios, ție ce ți-ar plăcea să fi uitat ? Ce îți aduci aminte mai des decât ți-ai dori ? Ce îți aduci aminte în fiecare zi, chiar dacă ai prefera să nu o faci ?

RN: Acum, că mă gândesc la întrebarea ta, îmi dau seama că eroina din prima carte pe care am scris-o ține minte tot, iar cea din a doua, mai nimic. (Iar în următoarea carte, pe care tocmai o termin de scris, compar două experiențe similare la treizeci de ani una de alta.) E clar că mă preocupă memoria, sub toate aspectele ei. Mi-ar plăcea să fie ca un hard, de pe care să ștergi ce și cum ai chef. Deși uneori îmi apar în minte fotografii pe care le-am șters demult de pe hard… Pe-astea mi-ar conveni să le fi uitat, că de-asta le-am șters.
Îmi aduc aminte aproape în fiecare zi că n-am ajuns la înmormântările a trei bunici din cei patru.

BC: Naratoarea asta a ta – deosebit de atașantă – mai spune ceva bun de tatuat pe gât, și anume că „e impudic şi egoist să-ți descarci mereu sacul peste oamenii care îți sunt cei mai dragi sau cu care îți împarți viața”. Tu unde crezi că ar trebui să ne deșertăm rumegușul emoțional? Unde o faci tu?

RN: Te-ai alege cu o grămadă de tatuaje pe gât, uite un efect al cărții la care nu m-am gândit! Mi-a spus cineva, cândva, sau am citit, sau cine mai știe (apropo de memorie), poate era o memă: că dacă spui ce ai de spus cu voce tare sau chiar în gând, imaginându-ți persoana respectivă în fața ta, pentru tine e ca și cum i-ai fi spus direct, respectiv te-ai descărcat, în timp ce ea, persoana, nu primește în față o explozie nedeterminată de „rumeguș emoțional”, cum îi zici tu. Încerc să practic asta. Când nu mă satisface efectul, scriu. Uneori și trimit ce-am scris.

BC: „Mă săturasem de atâta post-lux,” zice englezoaica de 24 de ani din romanul de debut. Ție ce ți-e indispensabil din post-luxul lumii în care trăim? De ce nu te-ai săturat – și crezi că n-o să te saturi prea curând?

RN: Trăiesc, din nou, în Japonia, de mai bine de un an, și post-luxul local e ceva de care eu NU mă satur și cred că n-o să mă satur prea curând. Dimpotrivă, mă gândesc serios la cum mă voi putea dezvăța de el pe restul Planetei. E aici un nivel de servicii, de exemplu, foarte greu de descris sau explicat cuiva care nu l-a experimentat. Sper să nu-mi devină indispensabil, pentru că-mi va fi greu/a în/o viața/ă post-Japonia.

BC: Guilty pleasure-ul tău?

RN: Coca-Cola light/zero. O băutură care mă remontează fantastic, cel mai bine dintre toate. Refuz să o am în casă, nu sunt atât de puternică.

BC: Că tot (nu) vorbim despre bani, tu ce crezi, muncim prea mult – muncești prea mult?

RN: Cred că muncim prea mult mai ales în formele astea neoliberale de furt de timp, cu lucruri pe care n-ar trebui să le facem noi, fie că nu sunt în fișa postului, fie că ne sunt impuse mișelește de provider. Dacă vorbim, însă, de muncă „fundamentală”, de fiecare dată când am simțit că muncesc prea mult, am plecat, fiindcă îmi era clar că n-o (mai) fac cu pasiune. Chiar n-am alt clișeu aici: atunci când mi-a plăcut ceva, n-am simțit că muncesc. Dar asta e și cea mai frecventă formă de cruel optimism (în lumea academică, de exemplu), ceea ce nu e ok. Munca e muncă, trebuie plătită corect, banii sunt bani, e necesar să vorbim deschis despre toate astea – doar că nu cu oricine și tot timpul, asta chiar nu rezolvă mai nimic.

BC: Dacă ar fi să schimbi un singur lucru în viața ta, ce-ai schimba? Ce știi că nu faci bine și o să te coste, că o să-ți pară rău mai încolo?

RN: Nu mă pot specializa. Mă gândesc chiar și la posibilitatea că într-o zi „mi se va lua” (și) de literatură. Sau, ca să lărgim contextul, încă nu am suficientă răbdare. Nici măcar cu oamenii. E paradoxal, pentru că meseria mea e să-i ascult, și pare că am răbdare. În realitate, n-am, în primul rând cu mine însămi.

BC: Auzi… ? Dar de ce ți-e rușine când ți-e rușine?

RN: Hm, grea întrebare, dar oarecum legată de cea de dinainte, și astfel și răspunsul. Nu pot să nu fiu pantofarul care umblă cu saboții stâlciți sau chiar desculț. Consider că nu aplic suficient de mult din experiența profesională în propria-mi viață, and this is a real shame, dar cu accent pe „ce păcat…” mai degrabă decât pe „ce rușine!”, de-asta am și ales cuvântul în engleză. Adică sunt resemnată, știu că asta e.

(c) Eli Bădică

BC: Al doilea tău roman, Teo de la 16 la 18 (Nemira, 2021), e dedicat lui Vintilă (Mihăilescu), căruia nu ai apucat să i-l mai trimiți. Sunt curios, când scrii ficțiune, ai în minte un cititor anume? O voce critică, o cititoare ideală?

RN: Sunt încă în faza în care mă preocupă doar ca ceea ce scriu să ajungă la cititori cât mai diverși. Asta vine, poate, tot dintr-o „frustrare” anterioară, anume că scrierile academice ajung la foarte puțini cititori, specializați. E o muncă uriașă acolo și este foarte demoralizant să vezi că ajunge doar la câțiva oameni. Deci încă am în minte un „public larg” în opoziție cu unul „specializat”. O fi bine, o fi rău… Dar are legătură și directă, și indirectă cu profesorul și mentorul meu, Vintilă Mihăilescu, care a știut să(-mi) transmită preocuparea sa predilectă pentru popularizare (științifică).

BC: Teo e antropoloagă, tu ești antropoloagă. La ce lucrezi acum? Ce te interesează, în general, să cercetezi?

RN: Teo e antropoloagă doar de fațadă – dar, cine știe?, poate că și eu. Sunt un antropolog care practică, dar nu mai scrie antropologie. E ca și cum ai zice sunt un medic ce consultă, dar nu mai pune diagnostic.
Până acum, cel mai mult am lucrat pe două tematici mari și late, care apar destul de mult și în literatura pe care o scriu: mobilities și healthcare; adică tot spectrul de forme în care oamenii se mișcă dintr-un loc în altul, de la turism la migrație, și cam tot așa legat de sănătate (uneori în legătură cu această mobilitate). În ultimii ani m-am reîntors la mobilitatea în zona Asia-Pacific, cu focus pe Japonia și Vietnam.

Din afară, viața mea se vedea OK, normal, construită din chestii mărunte, dovezi ale faptului că încă existam. În interior, însă, creștea un hău, iar viața nu mai era decât efortul continuu să-l ascund. Nu voiam să trăiesc înainte, dar nici înapoi n-aș fi trăit, două maluri, unul mai real ca altul, iar între ele hăul ăla în care căzusem, care mă înghițea – măcar nu mai aveam nevoie de nicio anestezie; când te înghite ceva, nu simți durere, nu simți nimic. (Raluca Nagy, Teo de la 16 la 18, Nemira)

BC: Spune-ne despre tine ceva ce nu știe lumea.

RN: Într-o viață paralelă, aș fi frizeriță, tund majoritatea bărbaților și copiilor din jurul meu (la femei e mai complex…). Am făcut și un curs profesionist la Londra, primit cadou de ziua mea acum ceva ani, când locuiam în Anglia. E clar o „missed vocation”, dar e și felul meu de a-mi goli complet mintea, mă relaxează incredibil.

BC: „Și uite-așa m-am învățat minte că nimic nu e floare la ureche, să nu mai judec oamenii după oraș, să-mi bag mințile în cap și să nu mă mai ocup cu activități extrașcolare,” zice Teo. Sunt curios, îți amintești vreo prejudecată cu care ai pornit pe teren ca antropoloagă, pe care terenul să ți-o fi spulberat?

RN: Pe primele terenuri am pornit cu multe prejudecăți, deși aveam impresia că nu; doctoratul, bunăoară, a fost calcat pe un stereotip național, aș putea spune, total spulberat de teren: Maramureș(ul). Abia în Japonia am plecat pentru prima oară, acum zece ani, cu zero prejudecăți și așteptări. Nu-mi dau seama dacă mi-a mai ieșit treaba asta de atunci încoace, dar în orice caz am încercat/încerc.
Mai e ceva, adesea am senzația că în viață mi s-au cam întâmplat toate lucrurile de care m-am mirat, parcă pentru ca să le înțeleg, și să nu mă mai mir. Așa că deviza mea este fără așteptări și fără mirări.

BC: Despre Cartonați, în care Teo alege să studieze, ea zice că era „întruchiparea hăului”, cel mai oribil oraș. Tu ai călătorit mult, care loc vizitat a fost întruchiparea hăului și care ți-a plăcut cel mai tare? Unde te simți acum acasă?

RN: Atât de rău precum i-a fost lui Teo la Cartonați nu mi-a fost nicăieri unde am plecat, din fericire. De fapt, oriunde am ajuns să trăiesc mi-a plăcut atunci, fiecare oraș/țară a fost locul potrivit la momentul potrivit. Asta nu ca să-mi vând mie gogoși, dar ori a fost o șansă, ori am procedat ca și cu munca, atunci când n-a mai fost locul potrivit, l-am părăsit. Apropo de prejudecăți, am învățat că nu e recomandabil să te întorci într-un loc în care ți-a fost (foarte) bine, pentru că ai așteptări mari, e ușor să nu-ți fie egalate. Deci, dacă ar fi să o parafrazez pe Teo, îmi place să trăiesc înainte.
Am zis mult timp că Tokio este orașUL, de departe, nu vedeam cum ar putea altul să-i ia fața; până am locuit doi ani la Saigon/Ho Și Min. Planeta asta este suficient de mare ca să-mi răstoarne orice aroganțe și să-mi tragă covorul de sub picioare cu câte un alt oraș de fiecare dată când mi se pare că l-am găsit pe cel perfect.
Iar acasă e acolo unde locuiește omul cu care îmi împart viața. Chiar așa e, alt răspuns n-am. Acasă s-a minimalizat foarte mult cu atâtea mutări (număr doar țările, nu și localitățile, în care am locuit până acum, adică șapte): am devenit o Marie Kondo a propriei mele vieți.

BC: Ce scrii acum?

RN: Eseu. Am sperat să termin volumul în iunie 2022, în timpul rezidenței Cărturești de la Țibănești, dar abia acum în ianuarie-februarie am să-i pun punct, să sperăm că iese undeva în primăvară-vară, la fel ca primele două. E o carte în care, așa cum spuneam, compar două experiențe: copilăria mea în comunism cu trăitul în același regim, dar în Vietnam, treizeci de ani mai târziu.

BC: Raluca, avem foarte mulți cititori tineri și foarte tineri care ne trimit poeziile și povestirile lor. În încheiere, te-aș mai ruga doar să le dai un sfat.

RN: Să nu renunțe ușor. E singurul sfat pe care pot să-l dau, pentru că un lucru pe care l-am făcut și a meritat din plin a fost să editez, transform și trimit cu încăpățânare primul roman, chiar și după multe refuzuri sau tăceri din partea unor edituri sau concursuri de debut. Să nu renunțe, și poate au șansa să le iasă în cale (o) Eli Bădică, fără care știm amândoi că nici măcar acest interviu n-ar exista.
Iar cei care au povestiri până în o mie de cuvinte, să le trimită cu încredere (și) la redactia@laconic.ro, adică înspre proiectul Laconic – o platformă de flash fiction din echipa căreia sunt bucuroasă că fac parte și despre care veți afla mai multe foarte curând, pentru că va fi lansată la sfârșitul lunii ianuarie.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

3 poezii de Diana Geacăr

„Am 3 cărți pe care le tot învârt în minte: un volum de poezie început în 2017, care e mărișor și ar putea fi gata oricând, (…) o carte de proză scurtă (…) și un roman pentru copii.”

Andrei Dósa are roman nou

„De mai mare dragul” este al doilea roman al lui Andrei Dósa, și abia așteptăm să-l recitim pe hârtie. Mai jos, un fragment.

Un poem de duminică de Laura Francisca Pavel

Laura Francisca Pavel a publicat de curând volumul de poeme „Trucuri urbane” (OMG, 2022). Are în pregătire un al doilea volum, intitulat „Acţiuni şi protocoale”, din care vă invităm să citiți un poem.