Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Ilustrație de Roman Tolici

„Nu există nimic mai sfîşietor decît dragostea faţă de peisajul industrial”, fragment dintr-un roman de Vasile Ernu

Anii ’80. Patru prieteni se întîlnesc în gara din Chişinău. Vor pleca împreună în vacanţă în Crimeea, la mare.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Sînt lipsiţi de griji, nu au de unde să ştie că fac parte din generaţia ultimilor copii sovietici. Ştiu doar că au acelaşi program în fiecare an: şcoală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al ţării pentru a descoperi locuri extraordinare şi populaţii ciudate. Brusc însă toată această rutină melancolică e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov şi a altor comunişti de la vîrf, vin Gorbaciov, glasnostul şi perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA şi afirmarea contraculturilor sovietice.
Debusolaţi, văzînd cum lumea pe care o ştiau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru şi refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski şi în piesele formaţiei Kino. Şi, fără să vrea, se maturizează, descoperă alte identităţi şi învaţă să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor şi părinţilor lor, iar ceea ce contează e să cîştigi cît mai mult. O lume în care a avea este mai important decît a fi.

Nume: Vasile Ernu
Data nașterii: 1.02.1971
Locul nașterii: URSS
Domiciliu actual: UE

Cărți publicate: Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013, 2020), Ultimii eretici ai Imperiului (Polirom, 2009), Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom, 2010), Intelighenţia rusă azi (Cartier, 2012); Sînt un om de stînga (Cartier, 2013); Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii (Polirom, 2015, 2017, 2020); Intelighenţia basarabeană azi. Interviuri, discuţii, polemici despre Basarabia de ieri şi de azi (Cartier, 2016); Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii (Polirom, 2016, 2017, 2021); Jurnal la sfîrşitul lumii (Cartier, 2019); Războiul pisicilor (Cartier, 2019; cu ilustraţii de Veronica Neacşu); Mică trilogie a marginalilor. Izgoniţii (Polirom, 2019); Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021).
A coordonat: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (împreună cu Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, Cartier, 2008); Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (împreună cu Florin Poenaru, Tact, 2014); Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanţ (împreună cu Petru Negură şi Vitalie Sprînceană, Cartier, 2016).

Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.


MELANCOLIA INDUSTRIALĂ – SĂRUT PE RUINE

Toamna a fost inventată de Dumnezeu pentru Chişinău. Cum arată Chişinăul toamna nu arată nici un alt oraş. Oraşul verde – cum era supranumit acest oraş provincial al URSS, fostă capitală de gubernie şi devenit capitală de republică – se transformă încet într‑un amestec de culori care rupe inima şi tulbură sentimentele. Toată fiinţa ta devine parte a acestei transformări.

Doamne, cum arată dealurile dinspre Poşta Veche! Pădurea rusească de mesteceni îmblînzită de meleagurile basarabene capătă un colorit cum numai în poeziile lui Esenin mai găseşti: pe tulpina alb‑neagră o coamă galben‑roşiatică unduie în bătaia vîntului şi în strălucirea soarelui încă puternic. Dacă eşti aproape, îi auzi foşnetul. Parcă plînge, parcă rîde – acest amestec de tristeţe rusească şi veselie tomnatică, cheflie moldovenească.

Dinspre Telecentru spre Schinoasa vezi în depărtare faimoasele vii moldoveneşti. În jurul Chişinăului au fost mereu sate. Multe sate. Unele au devenit parte a oraşului, altele încă se uită la el cu jind: îl iubesc şi îl dispreţuiesc în egală măsură. Aceste sate au fost ca nişte cetăţi de apărare a oraşului; s‑au ţinut la distanţă, căci un ţăran adevărat urăşte oraşul.

În ciuda acestui fapt, satele au fost cele care au furnizat oraşului cei mai buni tineri. Ei au cedat încet‑încet puterii de atracţie a Chişinăului. Şi el a avut ce să le ofere în dar. Nimeni nu a iubit mai pătimaş Chişinăul decît copiii acestor ţărani moldoveni convertiţi în orăşeni.

În scurt timp ei aveau să devină filonul central al oraşului. Mai ales după anii ’50‑’60, cînd a existat o politică de deschidere către populaţia rurală şi către etnicii moldoveni. A fost o politică inteligentă dusă de sovietici, care i‑a ajutat pe moldoveni să cucerească oraşul. În acel moment Chişinăul era un oraş deja bine condus, dar era administrat ruseşte şi avea o populaţie evreiască numeroasă. Simplificînd mult, era un oraş tipic de gubernie rusă administrat de ruşi, cu o populaţie predominant vorbitoare de rusă şi controlat de evrei. Le datorăm mult acestora. Nici în perioada administraţiei româneşti acest raport nu a fost răsturnat. Schimbarea a făcut‑o războiul.

Moldovenii erau majoritari, indiscutabil, dar erau majoritari în sate. Cucerirea şi moldovenizarea oraşului au avut loc în anii ’60‑’70, în urma proiectului sovietic de dezvoltare a elitei educate, a infrastructurii, a instituţiilor şi chiar a partidului cu accent pe populaţia locală. Iar aici era mult de lucru, pentru că populaţia locală era rurală. Ea trebuia urbanizată, educată în noile condiţii tehnice şi ştiinţifice, culturale etc. Industrializarea puternică a oraşului avea să atragă valuri de tineri din sate, majoritatea moldoveni. În anii ’60‑’70 în oraş au avut loc mutaţii sociale, etnice, economice şi politice masive, fără precedent. Cea mai spectaculoasă dezvoltare a Chişinăului s‑a înregistrat în anii ’50‑’80 ai secolului trecut: de la 134.000 de locuitori a ajuns la peste 600.000. Oraşul începea să se moldovenizeze, însă moldovenii rămîneau în continuare vioara a doua. Dar asta e o altă poveste: proiectul Korenizaţia.

Să lăsăm acest subiect celor de meserie, care‑l ocolesc cu multă măiestrie. Să revenim la culorile noastre. Dinspre Telecentru spre Schinoasa, privind în depărtare spre Kutuzov, fostul şi actualul Ialoveni, vedeai vii şi iar vii. Vii vedeai şi la ieşirea dinspre Străşeni, în direcţia Ungheni, şi în direcţia Bălţi‑Orhei, spre cramele Cricova şi de‑a lungul faimoaselor autostrăzi Poltava, care tăiau Basarabia în două pentru a duce la singura ieşire în exterior, singura vamă din republică – Albiţa. Poltava lega ca un cordon ombilical Basarabia de burta imensă a Federaţiei Ruse. Peste tot vedeai aceste vii întinse care toamna deveneau arămii: galbenul şi roşul frunzelor de vie făceau concurenţă vizuală şi emoţională serioasă pădurilor de mesteceni. Moldovenilor le era mai apropiată această privelişte, cu toate că nu puteau trece cu vederea frumuseţea mestecenilor, care în timp au devenit parte intimă a peisajului local.

Eu, care veneam dinspre sud pe ruta Reni (Ucraina) – Cahul – Cantemir – Leova – Kotovsk (Hînceşti) – Chişinău, străbăteam cei 200 de kilometri ai traseului prin vii. Era un drum de patru ore. În stînga şi în dreapta erau numai vii cu oraşe mici, oraşe raionale, pierdute prin ele. Acesta era sentimentul: orăşelele moldoveneşti, de fapt nişte sate întinse ce căpătau alură de oraş, erau ca un loc de popas în vie. Loc de popas în via cu multe beciuri.

Toamna erau de o frumuseţe rară. Dar toamna în zona industrială e ceva sfîşietor. Este o imagine pe care trebuie să o vezi măcar o dată în viaţă. Dar nu ştiu dacă e din cauza anotimpului sau a industriei. Am văzut multe opere de artă. Am văzut fermecătoarele oraşe italiene şi spaniole, oraşele nordului şi sudului, cu diverse construcţii de o frumuseţe teribilă. Am văzut multe clădiri‑capodoperă.

Am bătut toate muzeele europene care‑şi arată mîndre lumii operele de o frumuseţe de nedescris. Am călătorit de la Lisabona la Vladivostok, de la Tallinn la Taşkent şi de la Marea Nordului la Marea Mediterană, am văzut toate formele de relief, înfricoşător de frumoase. Am locuit în Leningrad, Sankt‑Petersburg – bijuteria urbană a modernităţii, acest oraş perfect ridicat pe mlaştini şi cu o deschidere ameţitoare spre apele nordului. Dar absolut nimic nu se compară cu imaginea pe care o vedeam zilnic în anul 1988, dimineaţa şi seara, vara şi toamna, primăvara şi iarna.

La şcoală mă uitam pe geam ore în şir ca la o fotografie. Stăteam şi priveam trist, melancolic acei monştri minunaţi de la Ciocana. Mă tulburau atît de tare, că îmi venea să plîng. Nimic nu se compară cu Чеканы ТЭЦ 2 – Ciocana TĂŢ 2, centrala electrică a oraşului.

Erau trei furnale, dacă îmi amintesc bine. Imense, cilindrice, din care veşnic ieşea fum. Această imagine pe care am văzut‑o zi de zi, timp de un an, îmi provoca atîta tristeţe, atîta melancolie, încît mai mereu îmi dădeau lacrimile. Nu puteam să‑mi explic de ce. Ce mă făcea atît de sensibil? Cum de monştrii aceia industriali trezeau în sufletul meu de adolescent începător atîta emoţie? Nu cred că există pe lumea asta o poezie sau o pictură care să mă fi emoţionat la fel de mult. Îmi plîngea sufletul cînd le priveam. Durerea era atît de profundă, încît îmi afecta corpul: îmi tremura carnea, simţeam intestinele cum se frămîntă împreună cu sufletul meu. Aveam şi o senzaţie ciudată, de erotism involuntar. Acele coşuri imense, acele cazane industriale, ce‑or fi fost, aveau asupra mea o putere mistică, metafizică.

Nimic nu se compară cu tristeţea pesajului industrial. Nimic nu se compară cu emoţiile teribile pe care ţi le provoacă aceste fiare adormite care pufăie somnoros în ceaţă, în noapte, în soare, ger sau căldură. Copiii din zonele industriale sînt marcaţi de această tristeţe pe care nu o găseşti nicăieri altundeva. Noi am crescut sub privirea şi mîngîierea lor blîndă şi aspră. Le‑am iubit şi le‑am urît cu disperare.

Peisajele industriale au o forţă teribilă asupra ta. Nu există ceva mai frumos creat de om. Dacă frumuseţea va salva lumea, va fi această frumuseţe industirală. Mai ales cea în descompunere. Frumuseţea industrială care se descompune odată cu sufletul nostru. Am regăsit această tristeţe industrială la copiii din Liverpool şi la cei din anumite cartiere din Detroit sau Reşiţa, Galaţi şi Hunedoara.

Am trăit în lumi diferite, dar toţi am privit spre această „gingaşă şi tandră fiară“ industrială. Aceşti monştri ne‑au învăţat adevăratele emoţii. Ei ne‑au învăţat să fim melancolici şi duri. Copiii care au privit şi au admirat astfel de peisaje înţeleg, nu există nimic mai sfîşietor decît dragostea faţă de peisajul industrial. Dacă ar fi să refac ceva din nostalgia trecutului, aş reface pentru un minut acea scenă, acea clipă: privirea spre acele trei furnale a acelui suflet de copil care dorea să se maturizeze şi nu putea. Cei trei giganţi adormiţi pufăiau leneş în ceaţă în dimineţile din toamna lui 1988. Eu mă pregăteam să devin matur sub privirea lor. Mă uitam la ei. În acel an uriaşii au fost cu mine, m‑au protejat şi mi‑au stîrnit cele mai puternice sentimente. Cînd îi priveam mă simţeam liniştit, în siguranţă şi, treptat, a început să‑mi placă acea stare de transă dureros de plăcută. În timp ce giganţii se domesticeau sub privirile mele, Sonia mă bătea pe umăr ca să mă ducă departe de acolo. Mereu m‑am considerat un romantic industrial. Asta m‑au învăţat Ciocana şi şcoala – să fiu un melancolic industrial. Dragostea trebuie să fie industrială, puţin ruginită, vintage descompus, cu rana la vedere. Şi nu am putut să mă adaptez niciodată la dragostea şi sensibilitatea noilor tehnologii, chiar dacă am devenit dependent de ele. Am o nostalgie pur industrială, deloc new media şi new technology.
Sonia mă lăsa foarte rar să o conduc acasă…

Citiți aici un interviu cu Vasile Ernu.

foto copertă Sălbaticii copii dingo © Editura Polirom

© Polirom

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.