Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Vlad Roman

„Nu mă vede nimeni. Asta îmi place la mine cel mai mult.” – Lavinia Braniște experimentează

Șase oameni așteaptă de mult timp, în locuințele lor, un viitor în care se vor putea întâlni și vor fi împreună. Singurătatea se adâncește și scoate la iveală nostalgii, anxietăți, frici. Însingurarea îi forțează să descopere noi moduri de exprimare, la care apoi vor fi nevoiți să renunțe. Citiți mai jos fragmente din textul spectacolului Exeunt, pe care îl puteți urmări online, marți, 9 iunie, începând cu ora 20.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Exeunt (lat. exeo – ei/ele ies, folosit frecvent ca indicație pentru ieșirea din scenă a unui grup de actori) va fi pentru ei ieșirea din intimitate. Drumul către un viitor împreună e o redescoperire a lumii, o călătorie de la o minte prăbușită în sine la o minte colectivă, un traseu la capătul căruia, într-un spațiu comun, componentele unui același organism se vor lega, rând pe rând, una de cealaltă.

 

EXEUNT

Regia: Bobi Pricop
Texte: Lavinia Braniște
Video: Dan Basu
Muzica: Eduard Gabia
Programare și suport tehnic: Mizdan
Cu: Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Hodade,
Lucia Mărneanu, Lucian Teodor Rus, Adonis Tanța

 

 

[…]

E simplu să te trezești. Un zgomot, un mic cutremur, o senzație apăsătoare în interiorul tău. O durere discretă și gata, ai deschis ochii, s-a declanșat ziua.

Ce este o dimineață?

O dimineață e clipa aia până întinzi mâna după ochelari, secunda în care scoți un picior din plapumă și simți alt anotimp, minutul în care mai păstrezi în corp căldura somnului. Și apoi începe o zi pe care o vei avea numai și numai pentru tine, o zi care va fi numai și numai a ta. Ce poți să vrei mai mult?

E frumos să fii singur. Faci ce vrei. Nu trebuie să dai socoteală nimănui.

Îți faci meticulos micul dejun. Tu ești singurul care știe cât de subțire trebuie unsă pâinea cu unt. Tu ești singurul care știe ce înseamnă o linguriță cu vârf de cafea și singurul care știe că a doua linguriță cu vârf va fi mai puțin plină decât prima. Tu știi exact cum trebuie adulmecată gura cutiei de lapte ca să verifici dacă mai e bun.

Îți pui micul dejun pe măsuța pliantă și te urci cu ea în pat, îți pui măsuța pe burtă. Ce dimineață perfectă! Doar să nu te miști și să verși tot fiindcă atunci când verși lucruri ți se pare întotdeauna că e sfârșitul lumii. Când te pui în genunchi să aduni e sfârșitul lumii, când te murdărești pe hainele tocmai schimbate e sfârșitul lumii.

Sfârșitul lumii e foarte aproape de tine. E dincolo de pereții ăștia, imediat, e acolo în gaura aceea mică prin care răzbate lumina. Misiunea ta e să te ții departe de el. Misiunea ta e ca vestibulul din urechea internă să dea numai semnale corecte către creier. Să-i spună că încă nu te-ai dezechilibrat.

Câte lucruri sunt de știut despre tine! Cine o să aibă pentru tine atâta spațiu de stocare în cap? Unde se află această persoană? Cât o să șteargă din mintea ei ca să-ți facă ție loc?

Îți spui, iar și iar, că vârful linguriței de cafea e o culme greu de cucerit. Înțelegi de ce e greu. Ești un maestru al acceptării.

Iar când începe ziua știi deja că începe o zi care va fi acceptată.

Nu e musai să-ți faci patul. Poți să te întorci îl el diseară și când tragi plapuma, o să continui pur și simplu un gest de azi-dimineață.

E simplu să te trezești, dar e greu să adormi.

O zi în care ai făcut un milion de lucruri poate să fie o zi foarte goală. Și golul ăsta îl iei cu tine în plapumă când îți continui gestul de azi-dimineață. Nu mai e nimeni, ești doar tu, dar golul e foarte concret și rece, îl simți în coșul pieptului, chiar acolo de unde ar trebui să-ți generezi căldura somnului. Poate să dureze foarte, foarte mult până conjuri căldura în piept, până când căldura dizolvă golul, până când acest sistem termodinamic care ești ajunge în echilibru.

E frumos să fii singur. Faci ce vrei. Poți să te întorci de pe o parte pe alta la nesfârșit, că nu deranjezi pe nimeni. Poți să te zvârcolești în continuu.

Poate dacă ai avea pe cineva lângă tine, ai dormi ca o mumie.

Poate dacă ai avea pe cineva lângă tine, te-ai curăța încontinuu, maniacal. Ai vrea să-ți pierzi mirosul.

În tabloul din perete ești tu pictat de tine, din memorie. Nu te-ai privit în oglindă când te-ai pictat, ai pus acolo o variantă dezirabilă a ta, cea cu care ai venit din fabricație, cum s-ar spune. Doar că arată atât de diferit de tine. Atât de infantil. Și tot infantilă ți se pare și nevoia de a fi atașat. N-o să spui despre tine că simți această nevoie.

De sub patul tău de-o persoană poți să scoți oricând o saltea gonflabilă, la o adică. Ești pregătit, ai și pompă, sunt toate sub pat. Dar e un lucru pe care te străduiești să-l uiți. Că ai acolo o saltea dezumflată, în așteptare.

Toate zgomotele serii te împiedică să adormi, cu toate că te-ai vârât în cutia perfectă a singurătății tale. În liniștea deplină, tu începi să auzi un hârâit, un șuvoi, o cascadă, mici trosnete din circuite electrice, neuroni care încarcă și descarcă impulsuri peste tot în corp.

Știi că ai auzul foarte fin și asta ți-ar fi fost de mare folos în savană, dar acum nu ți-e de folos decât ca să auzi sunetul agasant al propriei tale funcționări. Auzul tău e o relicvă a evoluției, la fel ca sâmburele de avocado, pe care nu-l mai plimbă în stomacul lui niciun mamut, la fel ca arborele ginko biloba, atât de vechi că nu mai are prădători și boli.

Tot din savană e și singurătatea ta. La fel de nesfârșită și pustie.

Tot curajul tău și toată forța pe care o poți aduna gândindu-te la curajul tău (sigur ți-au dat și ție ceva din fabricație) se pot aduna în vârful unui deget. Mai precis în vârful unei unghii cu care începi să răzui peretele până-l subțiezi, până când prin el începe să răzbată lumina.

Ți se face pielea de găină, ți se strepezește corpul când răzui peretele cu unghia, dar ceva din tine îți spune să continui, iar asta înseamnă că ești programat să supraviețuiești.

Speli farfuriile, le ștergi, le pui la loc, te speli pe tine, te ștergi, te îmbraci frumos. O să ieși afară. O să împingi prima ușă cu șoldul, a doua ușă cu pumnul, a treia ușă cu fruntea, și după aceea o să pui piciorul în stradă.

Piticul din satelit o să-ți trimită coordonatele drumului. Fiecare ființă de pe lumea asta care are un drum de făcut are un pitic în satelit care o veghează. O să ai organe noi de simț, cu care o să receptezi informația necesară deplasării.

Mai întâi ți se dezvăluie lumea nevăzută a spiritelor poznașe. Ai numi-o „placentă”, dacă nu ți s-ar părea infantil să folosești simboluri. Din ea te hrănești și tot ea te protejează să nu te lovești cu capul de colțuri când cazi. O ai din fabricație, așa ești tu.

Agață-te bine de orice te poți agăța. Contactul cu orice obiect concret e esențial, pentru că și tu ești un obiect concret și nu ai voie să uiți asta. Ești un munte mic de cafea, care-și întinde semeț vârful spre soare. Ești măsuța pliabilă plină de belșugul dimineții. Ești unghia care poate răzui orice, până ajunge la lumină.

[…]

*

N-aș călca pe o pată de ulei de motor în care se vede curcubeul.

Nici pe un pui de vrabie zdrobit.

N-aș pune piciorul pe cioburi de sticlă de când i s-a spart ghinionul cuiva.

N-aș călca pe o urmă de cauciuc de când cineva s-a speriat și a frânat brusc.

Nici pe o urmă de cafea în care s-ar desluși viitorul cuiva anume.

Dar aș coborî ca o șopârlă de pe stâlp, din cuibul meu de cabluri. Aș sta pitit după coșul de gunoi un minut sau două, până se face verde și semaforul țârâie și atunci aș traversa, aș tropăi cu picioarele mele mici pe lângă picioarele mari, aș chiui de bucurie ca un claxon de autobuz.

Nu mă vede nimeni. Asta îmi place la mine cel mai mult.

În cuibul meu de cabluri, cineva ar aștepta să revin cu insecte lipite de corp. Și eu l-aș lăsa s-aștepte, fiindcă îmi place nespus când am treabă în oraș.

Aș ajunge pe partea cealaltă a străzii exact când se oprește din țârâit semaforul, fiindcă domnul cu joben de la primărie a măsurat exact pentru mine cât trebuie să țină culoarea verde. A mers cu pași mici, cam cum și-a imaginat că voi merge eu când cobor de pe stâlp.

Când aș intra pe străduță, m-aș lipi de bordură, undeva unde găsesc o păpădie crescută din ciment, și acolo m-aș rostogoli de trei ori și m-aș face un șarpe și aș sta o vreme așa, cu burta la nori, cât sunt de lung.

Cel mai mult îmi place că nu mă vede nimeni.

Și când mă uit peste cap, lumea e răsturnată, cerul e în praful de lângă bordură, roțile sunt tornade nesfârșite de cauciuc. Zgomotul mașinilor e muzică și-mi induce o vibrație în corp, toată durerea se adună și urcă în oasele capului și de la durerea asta m-apucă râsul, ca un claxon de autobuz. Râd cu gura mea cu maxilare elastice, cu care pot înghiți oricând o pradă mult mai mare decât capul meu.

Nu departe se vede la rigolă canalizarea în care locuiesc. Acolo nu m-așteaptă nimeni. Am toată ziua numai pentru mine!

M-aș târî într-o pată de ulei de motor în care se vede curcubeul.

Într-o urmă neagră de când cineva s-a speriat și a frânat brusc.

La semaforul următor m-aș încolăci ca un börek cu spanac, ca să mă fac mic de tot, aș spera că nu mă vede nimeni.

Unde sunt oamenii străzii?

Pe străduța cealaltă aș fi cineva cu pene.

La două străduțe mai încolo, aș fi un peștișor sufocat într-o pungă, în mâna unui copil. Într-un univers atât de transparent, că n-aș fi niciodată singur. Dacă ar alerga când trece strada, aș ameți atât de tare încât până dincolo aș deveni o ființă moale, cu un schelet extern, dacă am noroc.

Cine e la butoane, acolo sus, în fața cui se unduiesc mulțimile? Opriți-l. Vreau în ureche un sigur canal. Prin pavilion și timpan și cohleea ca un börek cu spanac, vreau s-aud ceva ce înțeleg.

Să deschid o poartă, să dau peste un cuib de cabluri, să intru glorios plin de insecte lipite pe corp, ca un vânător.


Pagina evenimentului: https://www.facebook.com/events/197246874709998/

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.