Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Irina-Roxana Georgescu

„Nu sînt gropi suficient de adînci din care să nu poţi evada”

Ștefan MANASIA în dialog cu Bogdan Coșa
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

B.C.: Acum câteva săptămâni, când pleca spre librării cea de-a treia ediție a volumului tău de debut, îmi spuneai că mereu ai fost convins că nu ai terminat, de fapt, nici o carte; „abia Amazon & co, acum.” M-am tot gândit: să fie atunci ăsta debutul tău? La 17 ani de la debutul oficial?

Ștefan Manasia: Mici imperfecţiuni editoriale mă fac să revăd, în principal, un manuscris. Pe urmă un poem poate fi polizat la infinit, fiecare soluţie, fiecare variantă comunicînd diferit. Amazon 3 este cel din mintea mea (de acum 17-18 ani): n-am mai găsit documentul electronic, a trebuit să culeg vers cu vers şi titlu cu titlu, pînă mi-am dat seama că ştiu cartea pe de rost, că am activat-o mental, cu întreaga arhivă de invarianţi şi versuri alternative, sinonime ş.a.m.d. Pot spune cînd am optat pentru o formă sau pentru alta, cînd am hotărît că nu voi intra – de bună voie – în turma celor care scriu cu î din a şi respectă soluţiile execrabile ale academiei…

B.C.: În aceeași ordine de idei… Ce se întâmplă cu celelalte cinci volume publicate între timp? Faptul că ai reușit să aduci Amazon și alte poeme la forma finală le corectează și lor traiectoria sau nu neapărat? Când le citești, simți că mai există bruiaje, simți că va trebui să intervii și asupra lor la un moment dat, să le termini? Eu, de exemplu, am reușit, în sfârșit, să le citesc pe toate în ordinea publicării – fără rest, fără să pierd priza.

Ștefan Manasia: Da, Bogdan. Bruiaje, asperităţi, prepoziţii, conjuncţii, adjective. Pentru că am preferat totdeauna să spun totul, chiar brut & hardcore, lăsînd retuşurile pentru vîrsta de cearcăne & burtă, chelie & ochelari. La fiecare dintre cărţile astea aş remodela, pe ici pe colo, substanţa. N-am să sufăr prea tare dacă nu am să găsesc timpul & editorul, pentru că în cele cinci volume publicate după Amazon am destule poeme puternice, gata să deschidă FOC.

 

B.C.: Îți propun să o luăm de la-nceput. Al doilea poem din volum e semnalizat ca fiind scris în 1996. Îți mai amintești, cum era viața ta la 18-19 ani?

Ștefan Manasia: Exact cum am descris acolo. Sărăcie lucie, literatură.

B.C.: Pe cine citeai? La cine priveai cu admirație ca poet?

Ștefan Manasia: În aproape fiecare săptămînă din 1996-1997 descopeream poeţi şi prozatori şi cineaşti. Le ridic aici un memorial.

B.C.: „ca să fii scriitor gîndea manasia trebuie să ai oase tari. iar ca să trăieşti, oasele sufletului trebuie să-ţi fie tari, ca la fotbalişti, ca la vite.” Ce gândește Manasia astăzi, ce-ți trebuie ca să fii scriitor? Ce ți-a trebuit ție?

Ștefan Manasia: Manasia astăzi e de acord cu Manasia atunci.

 

un taur cu ascendent în taur se ataşează pe lumea asta

de cîteva lucruri şi de cîteva femei:

primele, cu cît se-nvechesc, cu atît mai mult îi convin

(averea: o pereche de blugi franjuraţi, evazaţii din velur, cărţile,

tricoul mov-cenuşiu, pipa de os, altceva ce?)

lor, care se îndreaptă primejdios dinspre fiinţă către uitare

el cere timpului ca măcar dulceaţa salivei să le rămînă aceeaşi.

 

un taur cu ascendent în taur este de modă veche

un vulpoi, un conservator: viciile şi le descoperă înainte de zece ani

iar calităţile pe la trei sau patru (lumina primelor amintiri).

viaţa îi va fi parazitată de vise şi lene, de venin şi orgoliu,

de puritate şi nepăsare.

în comparaţie cu el, ceilalţi par nişte boi surîzători,

nişte boi candizi şi fără complicaţii, cu ochii umezi,

cei mai frumoşi şi mai umezi ochi de pe lume.

ochii unui taur cu ascendent în taur vor căpăta doar

lucirea aia a gheţii surprinse de o zi primăvăratică.

cum spuneam: Vise Lene Venin                     Orgoliu

Puritate şi Nepăsare

o pojghiţă îndeajuns de sigură

şi totodată fragilă.

(din Amazon și alte poeme © Tracus Arte)

 

B.C.: În ce măsură poți spune că te mai definește autoportretul acesta?

Ștefan Manasia: Nu ştiu dacă astrograma actualizată vine mănuşă peste autoportretul ăsta care mă lichefiază la relectură. Şi mă defineşte – categoric.

B.C.: Am mai găsit unul, în oglindă, spre sfârșitul volumului: „Totdeauna am încercat să trăiesc la margine / m-am ferit cum am putut de remuşcări de căinţă / Totdeauna m-am privit ca pe un străin / am deschis ochii prin pleoapele prin genele altuia.” Mă interesează îndeosebi verbul folosit, a încerca, care indică asupra unui efort conștient. În ce fel ai încercat? Te-ai trezit (gol, flămând și) la margine, dar ai opus rezistență trendului? Te-ai apropiat din proprie inițiativă de margine? E o informație care apare și în nota biografică de pe clapeta următorului volum publicat: „Ștefan Manasia s-a născut pe 18 mai 1977, la Pitești. (…) Scrie despre margin(al)i, dinspre margine.”

Ștefan Manasia: De cîte ori văd pe cineva arcuind şi rotindu-şi inutila coadă de păun, de cîte ori văd – în cîmpul artei – pe unele şi pe unii – ocupînd centrul, făcînd – cu cît sînt mai proşti, cu atît mai eficient – prozelitism, prezidînd nonstop cîte ceva, mă apucă scîrba şi îl invidiez pe paingul retras printre sîrmele din baie, pe viezurele care iese legănat din vizuină abia la asfinţit, pe veterinarul dezabuzat care a măsurat ziua întreagă, de unul singur, malul rîului şi se întoarce acasă fără să fi prins nici un peşte. Marginea fortifică (fizic & psihic & artistic), phărerea mea! În vreme ce goana după centru – care se mută, odată cu moda – duce la prostituţie, ineficienţă, la stilul gomos & anost.

B.C.: Am notat undeva: Amazon și alte poeme – foarte dens; tonul – vezi naratorii programelor Nat Geo. În paranteză: decorul nu e exotic. Mai departe, tot în paranteză: nici domestic. Aș putea spune, oare, că poezia ta iese la suprafață în punctul în care marginea unui decor încalecă cealaltă margine?

Ștefan Manasia: Te rog foarte important, aşa să spui.

B.C.: Acum zece ani, în seara în care te-am cunoscut, povesteai la o masă că reziști mahmurelii citind cu voce tare volume de poezie – ore întregi, dacă e nevoie; cât e nevoie. Chiar făceai asta? (Dacă e adevărat, o mai faci, mai funcționează? Ai observat în timp, există un poet anume, o perioadă care-ți face viața mai ușoară din acest punct de vedere?)

Ștefan Manasia: Ion Barbu, Matei Caragiale, Brumaru, Dimov, Naum, Mircea Ivănescu sau Şerban Foarţă sînt excelenţi (nu numai) citiţi la mahmureală. Pe de o parte. Pe de alta, la mahmureală eşti, de regulă, mai intransigent şi puţine texte stau în picioare. Iar ălea care stau, stau cu adevărat.

B.C.: Care sunt domeniile tale de interes, dincolo de poezie?

Ștefan Manasia: Tot ce citesc, văd sau decopăr. Împins de curiozitatea de puşti, de pubertatea repetată la infinit. De tandreţe şi milă. Biologie, arte vizuale, muzică, cinema, locuri la marginea apelor şi apa cu fantasmele ei.

 

B.C.: „la 26 de ani inima este un scoruș încărcat de fructe roșii / spre care-naintează turma dipnoilor spurcați // ai văzut totul / ai încercat să înțelegi totul”. Cum era viața ta la 26 de ani? În ce fel erau zilele tale diferite față de ce mi-ai povestit mai sus (când aveai 18-19)? În ce fel sunt diferite față de viața ta de acum? (Ce este inima la 43 de ani?)

Ștefan Manasia: La 26, postadolescent. Tot ce vedeam, vedeam ca acum, poate mă repet, cleios şi umed, nu fixat şi uscat, înfometat şi curios şi furios că timpul nu îmi ajunge niciodată pentru scris şi citit, sex şi călătorii, prieteni etc., etc. În fine, blestemul bărbatului european alb.

cum trece apa peste stăvilar ca să se piardă

în noaptea cea clară

așa să treacă – în tangaj etern –

și viața ta. ori să încremenească

deodată cu tumultul cascadei

în pastelul kitsch,

între arinii prin care se strecoară

luminile de licurici. lumile

mici laolaltă cu golul major

al existenței de aici și

din viețile tale fictive

să se unească pentru totdeauna

în tabloul kitsch. iar informațiile inutile

să se disipe în aerul cu sclipici.

aerul umed și sulfuros. tu

 

să rămâi cu pacea arinilor,

în sandale, pe pod, deasupra

stăvilarului și luminițelor

oliv. să-ncremenești

peste fărîma de plajă,

peste stîncăriile de săpun. salivînd

și cu nările invadate

de izmă și cimbrișor,

experimentînd, alternînd,

punînd la lucru papilele

pînă ce vei afla,

în clipa aceea solemnă și atică,

aroma golului major din viața ta.

(din Cartea micilor invazii © Cartea Românească)

 

B.C.: Care este „aroma golului major din viața ta”?

Ștefan Manasia: Cred că am haşurat-o în răspunsul de mai sus. Altfel, e şi aroma golului major din viaţa TA, cititorule/intervievatorule/prietene. LOL.

B.C.: „De fapt, ce mai am de scris? Înainte să deschid agenda m-am întrebat asta. Virtual, văd fețele cunoscuților mei, ale celor care vor să se scoată cu literatura și mi se face scîrbă. Aș vrea să fiu agricultor sau delincvent sau toxicoman sau predicator și să mi se rupă. Azi am (pre)simțit de cîteva ori poemul, dar l-am lăsat să scîncească-n creieri, întîrziind, la crîșmă, cu prietenii.” De ce te afecta atât de tare ce făceau alții cu literatura, la ce o folosea lumea în 2008?

Ștefan Manasia: Pentru că se scria – ca şi azi – mult şi oricum, fără priză la spiritual, la experienţă. Asta mă scotea din minţi. Asta mă îndepărtează adesea de poezie, ducîndu-mă, mai degrabă, spre cinema, spre roman.

 

îi înțeleg i-am înțeles totdeauna pe aceia care

cu inima curată și înăuntrul propriei limbi

își detestă poeții

 

după cum îi înțeleg i-am înțeles

pe poeții care văzînd pe net mutilarea statuilor lui Siddharta

și femeile molestate de preoții ortodocși

au alergat, mai întîi, la frigider să-și astîmpere setea

 

au umplut paharul cu Cola, farfurioara cu alune sărate

lăsînd scrierea poemului pe altădată

 

i-am înțeles pe cei care resping & disprețuiesc emfaza poeților

luîndu-și doza de ficțiune și vis, de abjecție și cumințenie

din romanele editate la Polirom, din filmele-abator

din muzicile – ieftină marijuana.

(din Cartea micilor invazii © Cartea Românească)

 

B.C.: În toamnă îți apare și ție un volum de povestiri la Polirom. Ținând cont că despre poezie spui undeva, pe urmele lui Pavese, că este o povestioară, bănuiesc că n-a fost vorba de o trecere hopuroasă. Oricum, sunt curios, de ce ai făcut-o? Când mută un scriitor de la poezie la (EGO) proză?

Ștefan Manasia: Cînd hotărăşte că romanul (sau colecţia de povestiri) e un vehicul la fel de bun pentru poem, pentru identificarea & scanarea zonei mentale unde mă retrag…

 

B.C.: În Motocicleta de lemn ai reluat ciclul Ostroveni, la fel cum în Cartea micilor invazii ai reluat poemele din volumul cînd TU vii. etica grunge, care a circulat mai puțin. Dan Sociu îmi zicea cândva că poeții ar trebui să facă asta – dacă vor să scoată un volum, să nu aștepte neapărat până când au îndeajuns de multe texte noi, că nu datorează cărți în întregime noi; și că, puse alături de un ciclu mai vechi, sunt suficiente câteva poezii noi, dacă-s bune.

Ștefan Manasia: În primele trei cărţi m-am jucat cu texte mai vechi. Pentru că trecerea de la o carte la alta mi-a permis asta, în fond ce fac eu e un jurnal (extrem de) intim, cu ferestre fără draperii. Încastrînd un poem vechi în corpul noului volum e ca şi cum i-aş testa rezistenţa, ca şi cum mi-aş reaminti de mizele autoimpuse. Şi cred că are dreptate Dan Sociu. Poţi recontextualiza, redesena cărţi & poeme mai vechi în prezenţa unui mănunchi nou.

B.C.: Tot legat de Ostroveni – de data asta, cartierul. Într-un an, invitat la un festival de literatură care avea loc în București, te-ai nimerit în autobuzul cu care prietenul meu Andrei Dósa se întorcea de la Cluj. Țin minte că mi-a povestit cu mare încântare că i-ai arătat (nu mai știu, din mers?, ați făcut o pauză mai lungă în Râmnicu Vâlcea?) locurile în care ai copilărit – îl vrăjiseși, părea că avusese loc un soi de pelerinaj. De fiecare dată când citesc „Ostroveni, sub înțelepciunea ovariană a numelui tău / oasele mi-au pocnit m-am făcut mare / am privit printr-un fund de borcan cum strîngi ghem / teii și blocurile dreptunghiulare”, îmi revine în minte entuziasmul lui Andrei – ce să-i fi arătat, mai ții minte?

Ștefan Manasia: Cred că i-am povestit micile istorii ale zonei. Eu şi puştii din generaţia mea am crescut odată cu cartierul ăla, i-am forjat – inocent – mitologia. Poemul meu e o mantră, la care, iată, şi în anul coronavirusului, am revenit. Am revenit ca să-i pun punct. Piatra tombală după 17 ani.

 

Mi-a fost teamă că m-aș putea

simți bine-n Antwerpen

citind cronici de cinema & savurînd

salate cu o tonă de maioneză

Mi-a fost teamă să mă îndrăgostesc de

burka &

să nu rămîn impotent

Aș fi sunat la ușa clubului BLITZ

(neoane verzi & albastre)

la intrarea căruia

șerpuiesc lujeri

suprafertilizați

(din Motocicleta de lemn © Charmides)

 

B.C.: Dacă pe Andrei l-ai cucerit cu Ostroveniul copilăriei tale, mie, care nu călătorisem până atunci în afara granițelor țării, mi-a atras atenția grupajul de poeme Antwerpen. Drept urmare, prima țară străină pe care am vrut să o văd a fost Belgia (s-a-ntâmplat în martie, 2012). Ce-ți mai amintești din perioada rezidenței artistice în Flandra?

Ștefan Manasia: De fapt Antwerpen-ul l-am gîndit ca pe un poem stroboscopic, atomizat, mai puţin secvenţa finală (motocicleta de lemn/tchukudu) unde am scris/explorat „clasic” ca un doomiist. Textul e scris la prima mînă, pe carneţel, dintr-un sejur belgian din 2010. L-am finisat abia în 2011, la Cluj şi am specificat asta la finalul poemului. Detaliile te-au păcălit: eu am participat la rezidenţe scriitoriceşti occidentale (doar) prin reprezentanţi legitim aleşi: optzecişti, doomiişti sau postdoo. Am scris, în Occident, ca şi aici… pe banii mei, în concediile mele.

B.C.: „O Indie a minții,-n culoarea șofranului, / e tot ce, de la o vreme, mai visez.” În general, textele tale par a fi ieșite din mintea cuiva strămutat în Occident, un asiatic trăind tensiunea zdrobitoare a acestei nostalgii – consumator critic, dar consumat de vinovăție; intelect conștient de deșertăciunea propriilor proiecții, uneori îngăduite, alteori tratate cu violență.

Ștefan Manasia: Pactizez cu umanii deşeificaţi – chiar şi în timpul ăsta cînd poezia îşi scoate caninii şi-şi pune brăţară dentară colorată.

 

B.C.: Dacă în primele volume semnalasem o tensiune datorată glisării pe axa Orient-Occident, în Bonobo sau cucerirea spațiului aș zice că am găsit indicii ale unei forțe reconciliante: axa Pământ-spațiu cosmic ca axă trecut-viitor.

Ștefan Manasia: Bonobo e şi o ghicitoare ştiinţifică, şi o carte de poeme. Dacă ne-am ales strămoşii greşiţi? Dacă putem îndrepta asta? Dacă Armata Roşie a maimuţelor-mutant a cucerit, de fapt, lumea? Cam în acelaşi timp cu mine, un olandez, Frans de Waal, scria Bonobo şi ateul şi astăzi cele două cărţi pot fi citite în tandem. Dar cînd scriam Bonobo sau cucerirea spaţiului nu-l citisem pe olandez, citisem Originile animale ale culturii a lui Dominique Lestel şi despre experimentele savanţilor sovietici, procesasem o mulţime de distopii animaliere. Şi ele mi-au colonizat mintea: 60% dintre poemele de aici sînt, de fapt, transcrieri ale viselor din acea epocă finally postgrunge!

B.C.: Aceasta este cartea Esterei, citim pe prima pagină. În ce fel este Bonobo sau cucerirea spațiului cartea fiicei tale?

Ștefan Manasia: Se născuse ea în 2011, aşa am simţit, să-i dedic autoficţiunea asta din 2013 Esterei, ca să vadă ce complicat scrie, gîndeşte şi simte în anii ăia tatăl ei.

 

Culeg lămîi și grepfruit de pe rafturi

în supermarket.

Patronul și vînzătorii lipsesc –

razia milițiilor afro-n cartierele coreene.

Singur în hangarul fluorescent,

citricele-s ultimele alimente rămase,

las cîteva și celorlalți. Locuiesc într-o vilă

unde înserează deja, mă grăbesc. Pe drum,

recuperez fetele de pe terenul de fotbal

al vechiului club. Gazonul mărunt,

dunele peste care portarul plonja.

(din Bonobo sau cucerirea spațiului © Charmides)

 

 

Am căzut din Paradis ca să inventăm laserul

și pasta de dinți. V-urile deasupra Londrei. Penicilina.

și sîntem mai vechi decît Egiptul Antic. M-am

trezit cu fraza asta în minte. Mamifere perfecte

acoperite de paraziți, nevăzute-n frunzarele

Grădinii. Ne-am dereglat inventînd ochelarii

și bicicleta. Vă mulțumesc că mi-ați dat bună seara.

Sînt surdă și oarbă. Eu, mamă, am aproape 89.

Greu de numărat, nu doar de purtat. Sînt mai veche

decît Egiptul Antic. Pașii mecanici sub ochii

apoși, intră-n apartamentul cu ușă verde.

Miroase a petrosin și melancolie.

(din Bonobo sau cucerirea spațiului © Charmides)

 

 

B.C.: „ceață afară, abur, broboane pe geam: / adevărul e cerul senin, / cum zice Nino Stratan.” Cu acest terțet începi și sfârșești cel de-al cincilea volum de poezii. În următorul poem apare, pe lângă Stratan, și poetul Ion Mureșan. Cine e optzecistul tău preferat? În general, dacă ar fi să alegi, care ai zice că e poetul cel mai drag inimii tale, român sau străin?

Ștefan Manasia: Nu pot răspunde cinstit la întrebarea asta, pentru că mereu (re)descopăr cîte un alt poet. În avantaj ies, dintre români, autorii eliptici, neatinşi de grafomanie, de la Mazilescu şi Paul Grigore la Mariana Marin.

B.C.: Am observat un motiv care se repetă în toate volumele discutate până acum – înserarea. Înserează, notezi adesea. Ai o relație specială cu momentul acesta? Scrii mai degrabă seara? E mai mult sfârșit în textele tale, mai puțină dimineață, mai puțină speranță. „Suntem generația extincției” este versul care dă titlul unui poem.

Ștefan Manasia: Dimineaţa e pentru sport şi epifanie, pentru călătorii. Şi lumina nu e niciodată de ajuns şi peisajele niciodată atent fotoşopate de Dumnezeu. Seara abia poţi scrie. Şi, da, sîntem generaţia extincţiei şi nu se mai poate face nimic oricîte hăinuţe de postumani am arunca peste noi.

B.C.: „Copii mici sunt ca vinul.” Asta spune în deschidere fiecare poem din ciclul Fetița lui Darth Vader. Cum a fost pentru tine să ai un copil mic, pe Estera? Cum e să devii tată?

Ștefan Manasia: Nu fiecare poem, 6 din 10 secvenţe, da. Capeţi nişte extensii în plus. Nişte superputeri. Uneori treaba asta vine la pachet cu divorţul, cu piederea jobului, cu depresia, cu zăngănitul cheilor trîntite pe asfalt. Dar nu sînt gropi suficient de adînci din care să nu poţi evada şi de pe buza cărora să nu poţi scrie Fetiţa lui Darth Vader sau altceva.

Esterologie. Seara, în spatele blocului, sorb din ochi luna plină, uriașă, înconjurată parcă de-un curcubeu. Are o aură formată din mai multe ape. Și nu mai știu cum să îngenunchez și cui să mă rog. Și aș îngenunchea și m-aș ruga, scrîșnind ca întotdeauna: „Numai atîta poți?”

(din Cerul senin © Charmides)

 

 

B.C.: „Poeții nu mai au viitor în ghettoul ăsta postuman, / Patetici armăsari sexuali, / Rătăciți pe cîmpul din fața abatorului.” Generația ta s-a salvat, aș zice. Ați fost înregistrați ca poeți (USR, așa cum este, v-a recunoscut și v-a premiat, Google, când scrii Ștefan Manasia, îți spune că e vorba despre un poet român, îți arată o poză cu el, îți spune ce cărți a scris, unde le poți găsi etc.). Crezi că suntem noi atât de norocoși încât să prindem ultimele zile ale poeților și ale poeziei?

Ștefan Manasia: Poate că nu ultimele zile ale poeţilor, dar primele ale prostituţiei lor definitive: la noi (şi aiurea) politicienii şi medicii şi militarii sînt bussinessmeni, poeţii devin sinecurişti, activişti (tot mai rudimentari, resentimentari), experimentalişti refuzaţi de idee, colonizaţi de gonoree mentală şi atît. Mi-e silă de veneraţionismul pe care, ca români, îl tîrîm peste tot: veneraţionismul este, de fapt, curentul literar-politic dominant aici.

B.C.: Legat de discuția de mai sus… „Tînjiți să vă uite numele”, citez tot din cel mai recent volum publicat – Gustul cireșelor, 2017. Ce crezi, e un îndemn care poate fi generalizat?

Ștefan Manasia: Da, să dispar sub granitul şi iederea poemelor mele, într-o curte interioară, într-o rezervaţie abandonată (fluturi şi miere şi năpîrci), asta ar fi ceva. Să ne uite – dacă ăsta e preţul pentru a fi fericiţi.

 

În suflet nu

Port angoasă – doar dragoste, cîntec de ukulele

(din Gustul cireșelor © Charmides)

 

B.C.: M-am lungit dincolo de orice limită și nu mai apuc să te întreb prea multe despre Gustul cireșelor. Cert e că s-a întâmplat ceva în viața ta, altfel nu văd de unde aerul acesta nou, optimist, chiar exaltat pe alocuri. În poemele de dragoste – foarte frumoase, le recomand celor care nu au citit încă volumele tale să înceapă cu ele – e un alt Ștefan Manasia.

Ștefan Manasia: Să citească mailpoemele erotizate din Gustul cireşelor, chiar dacă un SO/NN/ET sau ORGANISMUL CEASULUI ANIMAL, ca să numesc numai două titluri, nu debordează de optimism.

B.C.: În încheiere, pentru că avem foarte mulți cititori tineri și foarte tineri care ne trimit poeziile și povestirile lor, te-aș ruga să le dai un sfat.

Ștefan Manasia: Refuzaţi veneraţionismul şi moda, citiţi-i pe proscrişi, rămîneţi cît mai mult în margine; în felul ăsta, citiţi-recitiţi, scrieţi-rescrieţi, avansaţi.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Marieva Ionescu: „Cărțile astea sunt de fapt lucrări pe propria-mi piele”

Marieva Ionescu publica în 2019 volumul „Spre partea cealaltă. Proza lui Gellu Naum”, o versiune a lucrării de doctorat. În 2021 debutează în poezie cu volumul „Guest writer” (Casa de Pariuri Literare), despre care Mircea Cărtărescu a scris pe coperta a patra: „Un bun volum de debut, adevărat și emoționant.”

Trei poezii de Ion Buzu

„Realist și egal” e titlul celui mai recent volum de poezie al lui Ion Buzu – și, realist vorbind, deși inegal, vârfurile lui îți taie respirația.