Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
© Mihai Surdu

Nu te-nvață nimeni să fii părinte, dar există o carte bună pentru tați (0-3 ani)

Când eram foarte tânăr, mă gândeam la ceea ce implică să fii părinte așa cum mă gândeam și la pensie – puțin spre deloc și când idealizând ceea ce va urma, când cu groază. Abia după ce am aflat că o să avem o fetiță mi-am suflecat mânecile și am început să mă documentez.

La început a fost extrem de frustrant. Majoritatea cărților peste care dădeam erau scrise cu picioarele, pline de informații contradictorii, repetitive; colac peste pupăză, aproape toate se adresau mamelor – cum e și normal. Sarcina avansa conform planului, eram bucuroși, dar se-ntâmpla tot mai des să mă trezesc noaptea și să nu pot adormi la loc, stresat că a mai trecut o lună și că eu tot nu știu – concret – ce și cum va trebui să fac.

Oricât aș fi susținut-o pe soția mea, oricât aș fi muncit la casa în care ne-am mutat în trimestrul al treilea, simțeam că nu m-am pregătit suficient și că, prin urmare, o s-o dau de gard.

Dat fiind că eram în criză de timp, am trecut la filmulețe pe youtube și discuții cu oameni care deveniseră proaspăt părinți. „O să vezi, o să fie bine” nu funcționa, nu mă liniștea.

Tot mergând în sus și-n jos, social media mi-a scos în cale un titlu de carte care părea să rezume impresia pe care mi-o lăsaseră lecturile din ultimele luni: Ein Papa ist keine Mama. Un tătic nu-i un mămic, cum îi zic și acum. În fine, am aflat de pe Google că autoarea, Josephine Schwarz-Gerö nu numai că e o cercetătoare de încredere, specialistă în psihosomatica sugarilor, ci și că fusese tradusă la noi – de Ioana Briglela noi, la Editura Trei.

 

© Editura Trei

Am citit-o o dată, flămând, înainte să se nască fiica noastră, dar pentru că mi s-a părut că n-am reținut suficient, am mai citit-o o dată în prima ei săptămână de viață, în paralel cu soția mea. Acum, la trei luni distanță, am simțit nevoia s-o citesc și a treia oară – o lectură de control, aș zice.

Las aici câteva tăieturi din ea, poate dă peste ele un viitor tată care simte că ar avea nevoie de un ghid simplu, coerent, decent argumentat (argumentele o să le găsiți în carte, aici spun doar că se bazează într-un mod elegant și credibil pe teorii interesante, Bowlby, Piaget, Winnicott ș.a., adaptate și rafinate de autoare în urma unei experiențe îndelungate într-o clinică de copii din Viena).

Ce-am reținut, așa, la modul general:

  • Din perspectiva dezvoltării, în primele șase luni de viață bebelușii sunt încă „prematuri din punct de vedere fiziologic”, unde „fiziologic” înseamnă natural, adică normal. (…) Din perspectiva dezvoltării, locul bebelușului până la vârsta de șase luni este, din multe puncte de vedere, în continuare în burta mamei. (…) Ei formează o diadă, în care așa cum se simte unul, tot așa se va simți și celălalt.
  • Specific acestei afecțiuni – depresia post-partum – este faptul că nu este vorba despre un singur pacient, mama, ci despre doi: și bebelușul este direct afectat. Depresia se transmite.
  • Nou-născuții pot vedea totul clar pe o distanță de 20 de centimetri. Acest lucru are sens, întrucât la 20 de centimetri este distanța până la fața unei persoane care îl ține în brațe. Dincolo de această distanță, nou-născuții văd încă difuz. Și acest lucru are logica lui, deoarece el este o formă de protecție în fața stimulilor senzoriali. Multe dintre lucrurile care ar putea să trezească anxietate la această vârstă sunt estompate și își pierd astfel din semnificație. Lumea este micșorată și redusă la ceea ce este important pentru bebeluș. La început, bebelușilor le plac contrastele. Sunt foarte atrași de tiparele în alb-negru. (…) Le place să privească conturul părului sau ramele negre de ochelari. (…) La vârsta de șase luni pot vedea tot atât de bine ca adulții. (…) A vedea lucruri în plan îndepărtat îi motivează să-și dorească să le atingă. Bebelușul vrea să atingă tot ceea ce vede și, foarte curând, să-l vâre și în gură. A vedea bine devine astfel un motor pentru dezvoltarea capacităților motrice.
  • Bebelușii privesc ceea ce îi interesează, de exemplu, un lucru nou. Ceea ce nu-i interesează va fi trecut cu vederea. (…) Ceea ce este nou pare să îi intereseze mai mult decât ceea ce văd în permanență. Petrec mai mult timp privind ceva nou decât ceea ce le este familiar. Deci fac diferența între lucruri. (…) Ceea ce este interesant este privit. (…) Par să-și dorească în mod activ să ignore lucrurile neinteresante.
  • Bebelușilor le plac oamenii. Dacă sunt lăsați să aleagă între imagini cu chipuri sau cu lucruri, aleg surprinzător de des imaginile cu fețe. Dacă sunt lăsați să aleagă între imagini înfățișând un străin sau mama, le aleg pe cele cu mama. Pentru bebelușii mici nu există nimic mai interesant decât mama lor. Cel mai mult le place să-și miroasă mama, iar nou-născuții pot recunoaște mirosul „corect” al laptelui de mamă. Lăsați să aleagă între diverse voci, vor alege, bineînțeles, vocea mamei.
  • Și printre bebeluși există potențiali vorbăreți sau taciturni autosuficienți. (…) În special bebelușii care percep foarte intens ceea ce se întâmplă în jurul lor și sunt foarte atenți la lumea lor înconjurătoare au nevoie de multe pauze.
  • Dacă mama vorbește despre ceva apăsător pentru ea, bebelușul începe să plângă. Timbrul și sonoritatea vocii sunt pentru bebeluși o importantă sursă de informație. Se relaxează la pălăvrăgeala lipsită de griji a părinților, le place să fie înconjurați în viața de zi cu zi de un nor sonor și uneori adorm în mijlocul unei învălmășeli de voci familiare. Dacă receptează în imediata lor apropiere stres, frică sau mânie, devin la rândul lor neliniștiți și încep uneori chiar să plângă. Ei par să aibă capacitatea de a auzi emoțiile. (…) În secția noastră, noi recomandăm adesea să nu se vorbească în fața copilului despre grijile și problemele părinților. (…) În cazul copiilor de peste șapte luni, această recomandare a devenit cuvânt de ordine, pentru că la această vârstă copiii pot înțelege deja părți din conținutul discuției.
  • În timp ce în primele șase luni sunt valabile aceleași reguli de joc ca în timpul sarcinii, iar recomandarea în ceea ce-i privește este să se orienteze după principiul „Soția mea este cea care ia toate deciziile în privința copilului”, acest lucru se schimbă în a doua jumătate de an. La șase luni începe să se profileze următoarea etapă fundamentală de dezvoltare. Începe o nouă fază de evoluție, care se va întinde până în al treilea an de viață. Sentimentul fundamental al unor tați – „Nu se poate ca mama să decidă totul!” – își poate găsi acum locul potrivit. (…) Medicii pediatri recomandă, de exemplu, ca exact la această vârstă să se realizeze pasul important în vederea schimbării alimentației. Aproximativ tot acum ies primii dinți, la care se mai adaugă înțărcatul și introducerea alimentelor solide. (…) Organele bebelușului sunt acum mature și au nevoie de o schimbare. Ceea ce pare doar o etapizare foarte aproximativă indică de fapt o modificare fundamentală de sistem. Perioada sugarului ia acum sfârșit și începe perioada copilului mic. (…) Chiar și progresele motrice, care sunt în sine îmbucurătoare, își arată acum reversul. (…) În jurul acestei vârste, bebelușii își lărgesc raza de acțiune. Vor să învețe să stea în fund și încep să se miște. Cantitatea de anticorpi, provenită de la mamă și aflată în continuă scădere începând cu momentul nașterii, se apropie și ea de sfârșit. Ca atare, și din punct de vedere imunologic, copilul începe să stea pe propriile lui picioare, lucru ce poate fi uneori remarcat la primele infecții.
  • Sistemul de atașament din faza copilăriei timpurii este caracterizat de o ierarhie clară a figurilor de atașament. Acest lucru se va schimba mai târziu. Dar în camera celor mai mici dintre copii stăpânește deocamdată o ordine ierarhică foarte strictă. Cea mai importantă și cea mai „sigură” persoană este cea care s-a ocupat cu preponderență până acum de îngrijirea bebelușului mic. De obicei, aceasta este mama. Figurile subordonate ei sunt toate celelalte persoane familiare copilului – tatăl, bunica, mătușa, bunicul, frații etc. În cazul unei urgențe, al unei dureri sau al unei sperieturi, copilul o caută în această ordine pe următoarea persoană disponibilă. Dacă mama nu este acolo, atunci copilul se va duce la tată. Dacă nici tata nu este acolo, atunci o va căuta pe bunică și așa mai departe. Dacă urgența este foarte mare sau dacă timpul scurs este deja prea lung, această substituire nu mai funcționează, iar mama trebuie să apară din nou. (…) Cuplurile care și-au propus de la bun început o relație parentală egalitară pot fi intimidate de acest principiu. Cum poate fi realizat un echilibru dacă copilul face diferențe atât de evidente între părinți? Nu trebuie să vă faceți griji! Scopul copilului este identic cu cel al părinților: el vrea să stabilească cu ambii părinți o relație apropiată, echivalentă valoric. Doar că acest lucru se întâmplă pas cu pas, întâi cu un părinte, apoi cu celălalt.
  • Copiii par să aibă două sisteme de siguranță care funcționează după mecanisme diferite. Sistemul conectat la mamă este legat de atașamentul sigur față de ea. Sistemul de siguranță provenind de la tată este legat de jocul lui plin de empatie.
  • Diferențele dintre tați și mame nu sunt legate de diferențele de gen. (…) Prin „figură maternă”, specialiștii din domeniul psihologiei dezvoltării înțeleg acea persoană care are cu preponderență grijă de la început de ființa mică, încă neputincioasă, și care, din acest motiv, trebuie să dezvolte o sensibilitate aparte și să dea dovadă de capacitate empatică. Respectiva persoană va deveni specialist în nevoile bebelușului neajutorat. (…) Dacă tații sunt de la bun început singurii responsabili de îngrijirea unui bebeluș mic, ei învață să se descurce în acest rol într-un mod foarte asemănător mamelor. Ei dezvoltă aceleași abilități, dar și aceleași nevoi ca mamele. În munca mea am întâlnit deseori tață „mămoși”. (…) Începând cu a doua jumătate de an a copilului, acești tați, care dezvoltă competențe materne speciale, se lovesc și ei, exact ca mamele, de anumite limite. În această etapă, rezolvarea problemelor după modele exclusiv materne devine insuficientă. Și în astfel de cazuri se pune întrebarea: Unde este „celălalt”, polul opus? Dacă a trecut și a doua jumătate de an în care copilul a fost doar bebelușit și nu au intervenit schimbări influențate de perspectiva paternă, ar putea apărea noi dificultăți. Deși părinții se află într-un consens armonic unul cu celălalt, unii dintre acești copii mici pot dezvolta pe neașteptate anumite probleme. Nu vor să mănânce, au probleme cu somnul sau prezintă semnele unei dezvoltări întârziate. Apariția acestor greutăți nu este totuși una misterioasă, dat fiind faptul că un copil aflat în etapa copilăriei mici trebuie să se „emancipeze” de mamă cu ajutorul tatălui. El vrea să-și demonteze dependența și să-și dezvolte propriile competențe. Dacă are însă două mame, care eventual mai sunt și de aceeași părere, și niciun tată prin preajmă care să relativizeze această părere, atunci acest pas în dezvoltare devine de două ori mai dificil pentru acești copii! Există multe căi de soluționare a situației. Una dintre ele e cea folosită de părinții familiilor monoparentale. (…) Este vorba de implicarea unor persoane apropiate care pot prelua rolul de „tată”. (…) Acest rol nu depinde de gen. „E înnebunită după bunicul ei!” sau „Când vine sora mea în vizită, nu mai are ochi decât pentru ea” – sunt semne absolut tipice, după care părintele se poate ghida. (…) Dacă privim cu atenție în perioada copilăriei mici la ce fac mai exact acești „adulți preferați” de sunt atât de iubiți, descoperim adesea în cazul lor un comportament tipic patern.
  • Pentru copiii mici, să se încumete în lume cu totul singuri și neînsoțiți de mamă reprezintă cea mai mare aventură. Ce bine când pot avea pe lângă ei un prieten puternic, care să-i însoțească! Descrierea postului prevede următoarele: el nu trebuie să fie mama, dar să fie aproape la fel de familiar ca ea! El trebuie să fie altfel decât mama și totuși să posede încrederea ei. El trebuie să fie afectuos cu mama, pentru a putea avea încredere în el.
  • În multe clinici de obstetrică există la naștere un obicei: tatălui i se cere să taie cu foarfeca cordonul ombilical care leagă copilul de mamă. Din punct de vedere simbolic, acest gest trimite la sarcina importantă pe care tatăl trebuie să o îndeplinească – și anume să-l ajute pe copil să devină independent. (…) El anticipează etapele elementare ulterioare de dezvoltare prin care va trece copilul, în care tatăl va juca un rol central de ghidare. Pentru copil, el va fi simultan punct de orientare, ideal și model de bază.
  • Există două perioade de viață în care „a deveni autonom” devine tema centrală. În aceste intervale, copilul are nevoie mai mult ca oricând de tată sau de o altă figură paternă. Aceste două faze sunt atât de tipice, încât peste tot în lume ele poartă aceleași denumiri. Una dintre ele este perioada grea a pubertății. Cealaltă este perioada opoziționismului. Ultima dintre ele debutează în momentul în care copilul începe să stea literalmente pe picioarele lui.
  • Dacă un bebeluș vrea să afle ceva despre el însuși, atunci urmărește cu atenție cum se comportă părinții lui față de el. Aha! Dacă așa mă vezi tu, înseamnă că așa sunt eu!
  • Din punctul de vedere al psihologiei dezvoltării de astăzi, menirea tatălui se poate defini ca fiind aceea de a asigura, de a înlesni și de a consolida noi abilități la copil.
  • Întâi, bebelușul are nevoie de o bază sigură de pornire. Apoi are nevoie să i se ofere siguranță, dar are nevoie și de stimă de sine și de curaj, pentru a se putea încumeta în afară. Și, în cele din urmă, are nevoie de modele și exemple care să-l ajute să-și găsească locul lui nou și potrivit în grup. Acest proiect în trei etape poate fi împărțit într-un interval al mamei (0-6 luni), un interval al tatălui (7-12 luni) și începutul unui interval de echilibru.

Recomandăm cu căldură Tata nu-i ca mama. Cum răspunde un tată nevoilor copilului mic de Josephine Schwarz-Gerö tuturor celor care sunt sau urmează să devină părinți, s-ar putea dovedi o carte extrem de utilă.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Mâine, când ne-am întâlnit

„O carte care nu se agață de prezent, nu se ascunde în trecut, ci ne captivează cu treceri fluide și regresii temporale în alte vieți, trăite sau imaginate.” (Anca Vieru)