„Pana de automobil” are două părți; prima, pe care o redăm în întregime mai jos, e o trambulină narativă deghizată într-un monolog morocănos și cinic – și e perfectă pentru puținul timp care rămâne după pauza de prânz. Lectura celei de-a doua părți, a „poveștii încă posibile” din subtitlu, săritura propriu-zisă, o treabă de vreo oră și ceva, poate fi amânată până la sfârșitul programului, deși e greu de lăsat din mână. Vă recomand să-l căutați (a fost re-editat în 2019 în colecția de buzunar a editurii Polirom), pe mine m-a surprins și m-a distrat.
Traducerea din limba germană îi aparține lui Radu Lupan (și e frumușică).
PRIMA PARTE
Mai există oare întâmplări interesante, întâmplări care să-l atragă pe scriitor? Să presupunem că scriitorul nu vrea să se prezinte într-o lumină romantică și n-are nici intenția de a vorbi despre propriul său eu – nu se simte deloc îndemnat să discute cu sinceritate despre speranțele și înfrângerile lui, despre felul cum iubește, ca și cum toate acestea s-ar putea transpune pe plan general și n-ar ține mai degrabă de medicină sau în cel mai bun caz de psihologie; să presupunem că preferă să fie mai reținut și dorește să păstreze o rezervă decentă față de viața sa personală, mulțumindu-se să lucreze asupra materialului, așa cum sculptorul își dăltuiește piatra, încercând în același timp, ca vechii clasici, să păstreze o detașare senină față de un rezultat adeseori derizoriu. Dacă e într-adevăr țelul său, atunci profesia de scriitor devine din ce în ce mai dificilă și mai izolată; ea se transformă într-o activitate lipsită de sens și scop. Distincțiile și premiile literare nu au importanță. Nu sunt oare de ajuns de mulți scriitori care să fi primit asemenea premii – și care cârpaci n-a primit încă un premiu? Mai importante sunt problemele de fiecare zi. Dar și aici e greu de găsit o ieșire din impas și de determinat o schimbare a cererii pieței, deoarece viața, cinematograful și ziarele oferă publicului distracții mult mai modeste, însă când distracția costă mai mult, chiar numai cu puțin mai mult, publicul vrea sentimente profunde, mărturisiri, adevăruri. Trebuie să-i oferi valori reale, principii morale, sentințe folositoare, negarea sau afirmarea unui crez oarecare: ba atitudine creștină, ba disperare ieftină. Pe scurt, publicul vrea Literatură. Dar să presupunem că scriitorul refuză cu încăpățânare să producă asemenea marfă, fiind convins că motivația artei lui este în chip categoric personală, că ea își are rădăcinile în conștientul și subconștientul său, într-o anumită măsură, dozată de la caz la caz, în credința și în îndoielile lui, dar în același timp e de părere că tocmai aceste aspecte îl privesc numai pe el și că publicul trebuie să se mulțumească doar cu ceea ce scrie, creionează, prezentând în mod apetisant suprafața lucrurilor și doar pe aceasta? Că în rest scriitorul trebuie să-și țină gura, nici să comenteze, nici să flecărească. Odată ajuns aici, se va afla într-un impas pe care nu-l poate evita în nici un fel. Își închipuie că nu i-a mai rămas nimic de scris și că viața nu-i mai oferă, ca artist, nici un țel. În acest caz, e mai bine să renunțe. Firește, scriitorul poate să aștearnă pe hârtie unele fraze, altminteri însă nu-i rămâne decât domeniul biologiei, pentru a putea însoți măcar cu gândul creșterea explozivă a omenirii, miliardele de ființe care merg înainte, matricele care produc fără încetare, sau domeniul fizicii, astronomiei, ca să se lămurească asupra sistemului în care pendulăm. Restul e material pentru diversele reviste ilustrate, pentru Life, Match, Quick și pentru Sie und Er: istorioare despre Președintele aflat la secția de reanimare, despre cumătrul Bulganin în grădina casei sale, despre prințese și căpitani de aviație, vedete de cinema și milionari, care, de îndată ce le-ai scris, s-au și demodat. Deosebindu-se de toate acestea e viața de fiecare zi a omului – în cazul meu un om din Occident, un elvețian, ca să fiu mai precis – o viață mijlocie, supusă schimbărilor climatice și fluctuației cursurilor la bursă, copleșită de necazuri și tribulații mărunte, zguduită de emoții iscate de crize personale, dar fără nici o legătură cu lumea în întregul ei, cu mersul planetar al realităților și rătăcirilor, cu desfășurarea inexorabilă a evenimentelor majore. Destinul a părăsit scena pe care se joacă acțiunea și pândește nerăbdător în culise, în vreme ce în avanscenă li se acordă acum rolul principal accidentelor, bolilor sau catastrofelor. Până și războiul depinde azi de rentabilitatea sa calculată în prealabil de creierul electronic, ceea ce – presupunând că mașinile de calcul funcționează – nu va fi niciodată cazul, deoarece din calculul matematic nu rezultă decât înfrângeri; un pericol ar fi aici denaturările sau intervențiile inadmisibile în funcționarea creierilor artificiali, dar acest fapt e mai puțin neliniștitor decât să te gândești că un șurub poate să joace, o bobină să se desfacă, un mecanism să nu funcționeze și întreaga noastră civilizație să fie distrusă de un scurtcircuit sau de un racord defectuos.
Nu mai știm ce-i teama de Dumnezeu, nu ne mai pasă de dreptate, de atotprezentul Destin din Simfonia a cincea. Locul lor l-au luat accidentele de circulație, digurile care se prăbușesc din cauza greșelilor de construcție, exploziile uzinelor unde se fabrică bomba atomică, explozii cauzate de neglijența vreunui tehnician, de vreun generator prost reglat. Goana noastră precipitată aici ne duce, în această lume plină de defecțiuni, pe acest drum de unde, de pe marginile sale colbuite și înțesate cu panouri publicitare pentru pantofi Bally, mașini Studebaker și înghețată de ciocolată, sau străjuite de pietrele funerare ale celor pieriți în accidente de circulație, încă se mai ițesc niscai istorioare posibile, povești în care omenia mai poate fi surprinsă pe fața unui om obișnuit, în care vreun ghinion ajunge în mod neintenționat să capete o semnificație universală și în care judecata, dreptatea și chiar iertarea sunt încă prezente, oglindite întâmplător, o trecătoare clipă, în monoclul unui bătrân bețiv.
