Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
| © Mihai Surdu

O poveste extraordinară – cu o postfață de Thomas Mann

„Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl” este una dintre cele mai fermecătoare scrieri de tinerețe pe care literatura germană ni le oferă spre lectură. - Thomas Mann
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

E greu să o recomand mai mult decât o face deja Thomas Mann în postfața ediției apărute anul acesta la Polirom, dar extraordinara nuvelă a lui Adelbert von Chamisso, atât prin calitatea alegoriei, cât și prin frumusețea și limpezimea frazei propuse cititorului român de către traducătorul Petru Manoliu, face parte dintr-un top 3 al preferințelor mele în materie de literatură germană. E, nu știu cum să zic altfel, o bijuterie! O recomand cu două mâini. Citiți mai jos un fragment.


M-am hotărât să mă retrag nebăgat în seamă, lucru care mi se părea destul de ușor, ținând seama de rolul neînsemnat pe care-l jucam. Voiam să mă întorc în oraș și să viu într-o altă zi să-mi încerc norocul la domnul John și, dacă nu m-ar fi părăsit curajul, chiar să întreb despre omul straniu, îmbrăcat în gri. Numai de-aș avea norocul să scap!

Tocmai izbutisem să mă strecor pe lângă boschetul de trandafiri, în jos, spre vale, și mă aflam pe o pajiște neîmprejmuită când, de teama de a nu fi văzut călcând iarba, mi-am aruncat privirea în jur. Închipuiește-ți spaima care m-a cuprins când l-am zărit îndărătul meu pe omul în gri care se apropia de mine. Își scoase îndată pălăria și făcu o plecăciune adâncă, așa cum nimeni nu-mi mai făcuse până atunci. Era în afară de orice îndoială că omul dorea să-mi vorbească și eu nu puteam să-l împiedic, dacă nu voiam să par lipsit de educație. M-am descoperit și eu, am făcut o plecăciune și am rămas așa, cu capul gol în soare și încremenit de parcă aș fi prins rădăcini. Îl priveam țintă, înspăimântat ca o pasăre fascinată de un șarpe. El însuși părea stingherit; nu-și ridica privirea din pământ, mă mai salută de câteva ori, se apropie și îmi vorbi cu o voce înceată, nesigură, ca un cerșetor:

– Rog pe domnul să-mi ierte îndrăzneala că îmi permit să-i vorbesc în modul acesta neobișnuit. Aș vrea să vă fac o rugăminte. Îngăduiți-mi, vă rog…

– Pentru numele lui Dumnezeu, domnul meu! izbucnii eu, ce pot face eu pentru un om care…

Șovăiam amândoi și mi se pare că ne înroșiserăm. După o clipă de tăcere, el reluă:

– În scurtul timp cât am avut norocul să mă aflu în preajma domniei voastre, am putut admira de câteva ori, îngăduiți-mi să vă declar, domnul meu, prea frumoasa umbră pe care o aruncați în lumina soarelui cu un nobil dispreț vădit – această superbă umbră care se găsește aici, la picioarele dumneavoastră. Iertați-mi, vă rog, propunerea oarecum îndrăzneață. Oare nu ați fi dispus să-mi cedați umbra?

Omul în gri tăcu, iar eu simțeam cum îmi vâjâie capul. Ce trebuie să cred despre cererea aceasta atât de stranie, de a mi se cumpăra umbra? Trebuie să fie nebun, mi-am spus eu; și, pe un ton blajin, care se potrivea întru totul cu glasul său smerit, i-am răspuns:

– Ei bine! Bunul meu prieten, oare nu vă este de ajuns propria dumneavoastră umbră? Târgul pe care mi-l propuneți mi se pare foarte straniu.

El mă întrerupse imediat:

– Am în buzunar unele lucruri ce nu vor părea tocmai fără valoare în ochii domniei voastre; pentru această neprețuită umbră, nu m-aș dat în lături de la suma cea mai ridicată.

Mi-am amintit de buzunarul lui și am simțit că mă trec fiorii. Nu înțelegeam cum de-am putut să-l numesc prieten! I-am vorbit din nou și am încercat, pe cât mi-a fost în putință, să-mi repar greșeala printr-o politețe desăvârșită.

– Dar, domnul meu, vă rog să iertați pe prea supusul dumneavoastră servitor; însă nu înțeleg ce vreți să spuneți: cum e posibil ca umbra mea…

El mă întrerupse:

– Vă cer numai încuviințarea de-a ridica chiar acum această nobilă umbră, ca s-o iau cu mine; cum voi face, aceasta este treaba mea. În schimb, ca dovadă a recunoștinței pe care v-o port, las la aprecierea domniei voastre să alegeți ce doriți din micile comori pe care le port în buzunar: iarba-fiarelor, rădăcină de mătrăgună, bănuțul fermecat, talerul hoților, batista pajului lui Roland, un pitic năzdrăvan, toate la prețul care vă place; totuși, cred că acestea nu-nseamnă nimic pentru domnia voastră: luați mai bine pălăria lui Fortunatus refăcută de curând și pentru totdeauna sau, uite, punga lui care nu se golește niciodată.

– Punga lui Fortunatus? îi luai eu vorba din gură, căci, oricât de mare mi-ar fi fost frica, el izbutise să mă amețească cu un singur cuvânt.

Simțeam cum se învârtește pământul cu mine și vedeam în fața ochilor numai ducați de aur.

– Rog pe domnul să binevoiască a aprecia și controla acest săculeț.

Băgă o mână în buzunar și scoase o pungă măricică, din piele tare de Cordoba, legată cu două șireturi de piele, pe care mi-o înmână. O luai și scosei zece monede de aur; apoi alte zece și încă zece; îi apucai mâna repede:

– Fie! Încheiem târgul; îmi dați punga și vă dau umbra.

Bătu palma cu mine, îngenunche fără zăbavă în fața mea și-l văzui cum, încet, cu o îndemânare demnă de admirat, desprinse umbra de pe iarbă, cât era de lungă, o ridică, o înfășură și în fine o băgă în buzunar.

Se sculă, îmi făcu o nouă plecăciune și porni spre boschetul de trandafiri. Avui impresia că râdea în barbă. Eu însă strângeam tare punga în mână; de jur împrejur pământul strălucea în soare, dar eu încă nu reușeam să-mi vin în fire.


Pe bune, dacă n-ați citit-o, trebuie neapărat s-o căutați.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Trei poezii de Ion Buzu

„Realist și egal” e titlul celui mai recent volum de poezie al lui Ion Buzu – și, realist vorbind, deși inegal, vârfurile lui îți taie respirația.

6 poeme de Daniela Hendea

„H₂X” a apărut zilele acestea la Editura frACTalia și este al doilea volum de poeme al Danielei Hendea – o voce cu totul inedită în peisajul literar autohton.

Ann Cotten: E foarte greu să fii om, dacă n-ai înnebunit încă.

Ann Cotten, scriitoare și traducătoare germană, s-a născut în 1982 în Ames, Iowa, USA. Activitatea ei este apreciată nu doar pe scena literară, ci și în domeniul artelor vizuale și al teoriei. A obținut numeroase premii literare dintre care amintim Premiul „Klopstock” (2015), Premiul „Hugo Ball” (2017) și Premiul International Pentru Literatură – Haus der Kulturen der Welt (2020), împreună cu autoarea Isabel Waidner, pentru traducerea romanului Decorațiuni teribile. În 2021 a obținut Premiul pentru Poezie „Gert Jonke”. Locuiește în Viena și Berlin.