Sunt morţi – femeile pe care le‑am iubit, prietenii, fratele şi sora şi, oricum, părinţii, mătuşile şi unchii. Am mers la înmormântările lor, dese cu mulţi ani în urmă, fiindcă atunci murea generaţia de dinaintea mea, apoi rare şi iarăşi dese în ultimii ani, fiindcă moare generaţia mea.
Multă vreme am crezut că o înmormântare te ajută să‑ţi iei rămas‑bun de la răposat. Un rămas‑bun trebuie să fie; să ştii de moartea cuiva rămâne ceva neliniştitor până când un rămas‑bun îi îngăduie aceluia să‑şi găsească liniştea – la fel şi ţie. Dar o înmormântare nu ajută. Ea îi asigură pe urmaşi de importanţa răposatului şi le îngăduie să fie întru câtva părtaşi la importanţa lui. Pe cei veniţi la ceremonie îi asigură de demnitatea ritualului, pentru care sunt sacrificate două, trei ore, la care vezi şi eşti văzut, la care îi aduci ultimul omagiu răposatului şi le arăţi compasiune urmaşilor şi care îţi mai dă şi ţie puţin din demnitate. Dar să te ajute să‑ţi iei rămas‑bun – o înmormântare nu‑i bună de aşa ceva.
E de folos să fii de faţă în momentul morţii. Şi întâlnirea cu tata, care murise, dar era încă în pat şi nu fusese aranjat de cei de la pompe funebre, a fost de ajutor. Ochii nu îi fuseseră închişi şi nici gura, iar groaza morţii, în faţa căreia îşi căscase ochii şi îşi dezvelise dinţii înspăimântat, mi s‑a întipărit în minte. Era mort. Chiar şi când îl vezi pe unul gata dichisit, zăcând pe catafalc şi părând făcut mai curând din plastic decât din carne şi sânge, moartea ţi se transmite atât de clar, încât ştii că trebuie să‑ţi iei rămas‑bun de la el.
Însă simplul fapt că ştii n‑ajunge ca să fie un rămas‑bun. De aşa ceva e în stare doar timpul. Şi e ciudat: cu cât ai avut mai puţin de‑a face cu cineva în anii de dinaintea morţii lui, cu atât mai mult durează să‑ţi iei rămas‑bun; cu cât ai avut mai mult de‑a face cu el, cu atât merge mai repede. Mă împrietenisem oarecum cu vecinul meu; uneori ne invitam la un pahar cu vin, el pe mine, vara, pe balconul lui, şi eu pe el, iarna, la şemineul meu, şi, fiindcă dimineaţa ieşeam din casă la aceeaşi oră, el ca să meargă la brutar, iar eu la chioşcul de ziare, ne întâlneam pe scări aproape în fiecare zi. Tocmai de aceea, când a murit, mi‑a fost limpede după câteva zile că se terminase cu întâlnirile şi invitaţiile şi că era mort. Mi‑am luat rămas‑bun de la el şi am fost şi trist, dar era o tristeţe calmă – o durere de după un rămas‑bun săvârşit, o durere de rămas‑bun.
Cu totul altfel a fost când a murit soţia de care divorţasem. Se mutase cu al doilea soţ în Cehia şi, după moartea lui, rămăsese acolo. Ne înţelegeam bine şi ne întâlneam de două ori pe an, primăvara acolo şi toamna aici, şi mult timp după moartea ei am avut senzaţia că mai trăia şi că în continuare era doar departe. A murit în aprilie, la numai câteva săptămâni după vizita mea, şi în lunile următoare n‑a fost prezentă sau absentă în viaţa mea altfel decât în anii anteriori. Mă gândeam din când în când la ea, îmi aminteam ceva ce trăiserăm împreună sau ceva ce făcuse sau spusese ea, îmi propuneam să ţin minte ce voiam să‑i povestesc în octombrie, când venea în vizită la mine, şi îi şi povesteam deja o dată în gând şi o vedeam atât de concret în faţa mea, încât ideea că era moartă rămânea abstractă. S‑a făcut iarnă până când am înţeles că trebuia să‑mi iau rămas‑bun de la ea şi a venit iarăşi aprilie, anul următor, până când am făcut‑o. Şi după acel lung rămas‑bun am fost trist încă multă vreme – de fapt, tristeţea nu s‑a încheiat de tot niciodată şi nici nu se va încheia de tot vreodată.
Poveşti despre despărţirile care ne strivesc, despre cele care ne eliberează, despre izbânzile şi eşecurile în dragoste, despre încredere şi trădare, despre amintiri ameninţătoare şi copleşitoare, despre felul cum lucrul potrivit survine într-o viaţă greşită şi lucrul nepotrivit, într-o viaţă corectă. Poveşti despre oameni aflaţi în diferite faze ale vieţii, despre speranţele şi complicaţiile lor sentimentale. „Iubeşte şi fă ce vrei” nu este o reţetă pentru happy-end, ci răspunsul atunci când toate celelalte răspunsuri dau greş. Sunt poveşti care ne surprind, care ne tulbură, care ne încântă.
