„Povestirile din acest volum se pot citi independent una de cealaltă, dar și cât se poate de cursiv, grație scriiturii limpezi și talentului aparte al lui C.D. Florescu. Cei care i-au citit romanele sunt familiarizați deja cu abilitatea lui de a spune povești memorabile, care se întind de-a lungul a întregi generații, continente și secole. Personaje și istorii care la prima vedere nu par să aibă nimic în comun sunt conectate și împletite de povestitor cu formidabilă măiestrie. Florescu dovedește cu această carte că stăpânește la perfecţie tehnica prozei scurte. Cititorului i se oferă astfel o lectură agreabilă, care îl va răsplăti pe deplin.“ – Literarische Monat
ÎN BURICUL PĂMÂNTULUI
Tata îşi face cruce şi zice: „Am avut noroc.“
Tata îl visează adesea pe bunicu’, venind spre el prin ziduri. Câteodată apare pe neaşteptate, şi tata se sperie şi se trezeşte, lac de sudoare. În asemenea zile, vin veşti proaste, aşa pretinde tata.
În asemenea zile, scrisorile rămân pe hol şi el le priveşte doar de la distanţă. O zi mai târziu, cu sau fără bunicu’, ele sunt deschise, ca şi cum veştile ar fi altele decât cu o zi înainte. Tata are năravul superstiţiilor. Când vorbeşte aşa, în el reînvie fiul de ţăran şi, odată cu fiul de ţăran, şi ceilalţi săteni, vii şi morţi, câmpia întinsă, uscată a Dunării, turmele de animale şi soarele copilăriei lui. Dar, înainte de toate, reînvie şi superstiţiile şi, împreună cu ele, cârduri întregi de vampiri, vrăjitoare, spirite, strigoi. „După apusul soarelui, nu mai era suflet de creştin pe afară“, povesteşte el. „Vremea vampirilor. Toţi prin case şi Dracula pe drum.“ Tata exagerează uneori.
Dracula era unul cu dinţi lungi, care băga spaima în trupeşele femei victoriene. A părăsit Transilvania când a început să se plictisească prea tare acolo. Dracula a fost primul emigrant din ţara mea. În 1982 am urmat noi, tata, mama şi cu mine, dar nicio teamă, nu suntem urmaşii lui direcţi.
„Am avut noroc“, zice tata şi răsuflă zgomotos ca să şi arate uşurarea. „Am prins ultimul tren“, comentează mama şi pare melancolică. După ce şi a făcut cruce, tata dă drumul la radio. Radio Europa Liberă. De optsprezece ani acelaşi post, zi de zi, la ora 18. Tata îşi ascultă ţara. Când vin în vizită, ascult şi eu. Atunci sunt iarăşi mic, foarte mic şi mă văd acasă, cu el. Acasă, pe strada cu gară, unde trenurile erau încă trenuri adevărate, cu locomotive fumegânde, cu zgomote stridente şi aşa mai departe. Un loc unde n aveai nici un motiv să fii nostalgic, fiindcă nostalgia nu făcea parte din plan, pur şi simplu. Ea este preţul care se adaugă abia atunci când te stabileşti undeva. În Elveţia, de exemplu.
Când ascultăm radio – tata şi cu mine –, ne strălucesc ochii şi facem cu rândul „Şşt! şşt!“, când celălalt vorbeşte prea tare. Tata comentează cel mai bine, el cunoaşte vocile de la radio, chiar şi cu nume. El cunoaşte situaţia. Pentru că îmi place să l ascult, îi pun întrebări. Îi place să dea răspunsuri şi face din ele adevărate poveşti. De la tata am moştenit născocitul poveştilor. De la mama, gravitatea. Dar nu prea multă, doar atât cât să rămân cu picioarele pe pământ. E nevoie de aşa ceva, dacă nu vrei să urci în aer, ca un balon meteorologic, şi să zbori spre casă, împreună cu toate vocile de la radio.
Într o dimineaţă de august, în 1982, toate au devenit altfel decât înainte. Când m am trezit, în casă nu era nimic schimbat. Era mai multă ordine ca de obicei, fiindcă mama se străduise peste măsură – nu voia ca, după plecarea noastră, s o considere oamenii o gospodină nepricepută. Tata zisese că toată munca ei era degeaba. Până s ar fi văzut că nu ne mai întoarcem, praful s ar fi pus la loc, de multă vreme. Mama nu s a lăsat descurajată, aşa că ne am trăit ultima zi acasă ca într un muzeu. Numai din dulapuri lipseau deja hainele şi peste tot erau bileţele albe cu numele celor care aveau de primit lucrurile noastre. „Aşa ajunge peste tot câte ceva de la noi“, mi am zis.
Dacă îmi dădeam silinţa, nu vedeam biletele. Numai să nu te uiţi la ele, să te duci la baie – spaţiu fără bilete – să te speli, să te îmbraci şi să pleci. Am luat micul dejun în grabă, apoi mama a curăţat masa din bucătărie, a spălat şi şters vasele şi le a pus înapoi în dulap. Tata a verificat ferestrele, robinetele, aragazul, apoi a ieşit ultimul din locuinţă, a încuiat uşa de două ori, a intrat şi el în lift şi aşa am coborât, tăcând, opt etaje. Mai târziu, toate au fost împărţite după dorinţa noastră. Însă în închipuirea mea, toate sunt şi azi la locul lor, purtând bileţele albe. Nici măcar praful nu s a aşezat. E linişte şi umbră.
Nu mi mai aduc aminte dacă regretam plecarea noastră sau dacă mi o doream. Dacă îmi era teamă. Dacă fusese alegerea mea. Era o înşiruire de momente, nimic mai mult, iar memoria nu mă ajută. Poate că a fost şi oarecum palpitant. Un mic secundant. Eu.
Elveţia ne a venit ca un câştig la loterie. Tata avea un fler deosebit. În faţa unui hotel modest din Zürich, după mai multe zile de condus prin Europa şi gata să ne continuăm călătoria, tata a cerut sfatul unui domn elegant de pe stradă. Treizeci de secunde de inspiraţie au fost de ajuns ca să alunge deznădejdea. A fost ca la fotbal, când un gol marcat în minutul 90 e decisiv. Nu ştim dacă domnul cel elegant a fost Dumnezeu. Singurul lucru pe care ni l amintim e că avea o limuzină închisă la culoare.
Ca să lămurim lucrurile: am rămas în locul acela pentru că cineva – Dumnezeu, de exemplu – ne a scris pe o hârtie numele unei persoane care ne a ajutat mai departe. În numai câteva secunde totul era decis. Ani în şir îţi faci planuri şi, cu toate astea, esenţialul se petrece fulgerător. Ar fi putut să fie şi Patagonia. Dar suntem şi azi foarte bucuroşi că a fost Elveţia. „În buricul pământului, băiete“, spune tata, „buricul pământului. Uite că am avut noroc.“ Patrie de loterie. Nu îndrăzniserăm nici să gândim că ar putea fi Elveţia. Ea fusese mai curând o jucărie a fanteziei noastre. Într o bună zi te afli acolo, îl întâlneşti pe Dumnezeu, probabil, şi optsprezece ani mai târziu te miri că a trecut atât de mult timp.
Azi, tata vede Africa la televizor şi înregistrează filme cu animale pe casete video. Când sunt scene de vânătoare şi leoaicele se furişează prin ierburile înalte ale savanei, ne cheamă şi pe noi. E aproape la fel de frumos ca atunci când ascultăm împreună limba de acasă, la radio. Uneori, o antilopă gnu reuşeşte să supravieţuiască.
Tata derulează banda ca să verifice dacă înregistrarea e în ordine. Atunci leoaica urmăreşte iarăşi un gnu şi antilopa capătă o a doua şansă. Însă şi de data asta ea moare la fel de jalnic ca înainte. Când animalul se frânge, tata apasă pe stop. Scrie ceva pe casetă şi spune: „Ştiu un film în care antilopa reuşeşte. Pur şi simplu se preface moartă şi fuge, când leoaica nu i atentă. Şiretenie de gnu.“
În colecţia de casete video a tatei mor antilope, aterizează extratereştri, își pierde viața în accident Lady Di şi se marchează enorm de multe goluri la fotbal. Dar cele mai multe sunt relatări de acasă. Fragmente scurte, adesea doar ultimele minute. Însă nu ţi trebuie mai mult de câteva secunde ca să recunoşti acel acasă. Încă înainte să se fi rostit vreun cuvânt, ceva îţi atrage privirea şi respiraţia se accelerează. Apoi ochiul prinde esenţialul.
De exemplu, felul anume în care arată interiorul unei case ţărăneşti. Covor pe perete, sobă cu lemne, faţă de masă brodată, o icoană cu Isus. Cuverturi groase şi perne, în fundal.
Îmbrăcămintea ţărăncii: o ţesătură rezistentă, fiindcă munca e grea, fustă înflorată, basma. O strângere din umeri, o încuviinţare din cap, un zâmbet. Curtea cu fântână şi căruţa cu cai pentru drumul de zi cu zi la câmp. În spate, cârciuma satului: o încăpere, trei mese, cinci beţivi. Nu prea ai ce să alegi de pe rafturi: rachiu în sticle închise sau deschise la culoare. Ameţeala vine de la sine. Ciocolată, marcă din Est, tare şi amară.
Apoi camera de filmat pătrunde în altă curte, acolo e o nuntă. Mireasa dansează cu tatăl ei şi plânge. Mirele goleşte un pahar cu rachiu dintr o sorbire. Repetiţia generală pentru mersul zilnic la cârciumă de mai târziu. Dar asemenea detalii nu ne interesează. Stăm ca vrăjiţi până când se termină filmul. Apoi tata controlează calitatea înregistrării. Ca şi la antilopele gnu.
Noi am fost chiar de la început nişte buni emigranţi. Adaptaţi la obiceiurile locului, albi, pe deplin europeni în toate privințele. Am avut noroc. Nu se vede pe noi că suntem străini. Cel mult, se aude. R uri vibrante, topici greşite, articole greşite, caz greşit, accente greşite, lungi ăăăă uri până îţi vine în minte cuvântul potrivit, formule ajutătoare precum „chestia asta“ sau întrebarea „cum îi zice?“, cu o intonaţie mereu ușor exaltată. Dar elveţienii nu ne o iau în nume de rău, unora chiar chiar le plac R urile vibrante.
Problema e că n ai vrea să ieşi în evidenţă. Orice ieşire în evidenţă e un nu eşti de al nostru. O şedere permanentă într o zonă străină. Ilegalitate pe termen lung. Deja de 18 ani.
Pauzele de gândire s au micşorat, vorbele se aşază mai repede pe limbă şi tot mai des eşti luat drept unul „de aici“. Ei bine, nu chiar cu totul „de aici“, dar tot mai rar „de acolo“. Din munţi, de exemplu. Din locuri unde şi R urile elveţienilor sunt vibrante. Puţină blândeţe, de dragul nostru, bună pentru limbile de emigranţi, pentru limba tatei, de exemplu.
Tata spune: „Cuvintele astea greu de rostit îmi dau multă bătaie de cap.“ Dar s ar putea socoti mulţumit. Aici, „la noi“ – în sfârşit spun „la noi“ –, limba este blândă în general. Aproape că nu există vorbe tari. Şi atunci ai putea să treci cu vederea cuvintele greu de rostit. Ai putea să te consideri de a dreptul fericit că o scoţi la capăt fără să ai nevoie de forţă. Oricum nu de mai multă forţă decât e nevoie ca să nu ţi pierzi răbdarea.
După 18 ani încă îmi mai potrivesc vorbele în gură, ca pe nişte perle pe care le scuip imediat. Când nu sunt sigur, vorbesc neclar şi îmi închipui că nu observă nimeni.
Spui „te iubesc“ şi nu simţi nimic. Spui „te urăsc“ şi nu simţi nimic. Simţi abia când traduci totul înlăuntrul tău. În limba copilăriei. În limba în care tata înjura şi în care m a dorit prima fată. Dacă nici atunci nu mai simţi nimic, eşti pierdut.
Paşaport de refugiat. Albastru, cu două dungi cenuşii în colţul din dreapta sus. Când ai un asemenea paşaport – sau altul de o culoare nepotrivită –, încep problemele, încă de la consulat.
„Legitimaţie de străin, certificat de muncă, adeverinţă de asigurare medicală. Confirmarea rezervării unui spaţiu de locuit valabil pe toată perioada şederii şi apoi o declaraţie de la primărie, semnată de familia gazdă, privind asumarea tuturor cheltuielilor suplimentare din timpul şederii dumneavoastră în Franţa. Spital, pagube materiale în caz de accident şi aşa mai departe. Un extras de cont bancar actualizat. O lună de aşteptare, poate mai puţin. Cum? Mai aveţi întrebări? La asta nu pot să vă răspund, monsieur. Daţi vă la o parte, vă rog. Următorul, vă rog. Nu, monsieur, obţineţi mai întâi documentele marcate pe formular şi apoi veniţi din nou. Luaţi un număr de ordine, la parter, şi aşteptaţi să fiţi chemat. Poftim? Două fotografii, monsieur, nu patru. Poftim? Da, 80 de franci pentru o viză unică. Şi acum daţi vă la o parte, monsieur, blocaţi accesul. Ce vreţi să ziceţi? De ce nu ridic capul când vă răspund? Vă rog să vă daţi la o parte, monsieur.“
Am întrebat o pe madame de la ghişeu dacă nu vrea să ştie şi cât de lungă mi e scula. Poate o fi important, pentru Franţa. Întrebare adresată în franceză şi cu R uri vibrante. A ridicat capul, înlemnită. „Poftim, monsieur?“ Politeţe înainte de toate, madame. Politeţe, prin orice mijloace. Abia dacă rostisem bine întrebarea, că ceilalţi care aşteptau au şi început să râdă. În clădirea consulatului francez din Zürich s a răspândit un râs eliberator. Toţi cei care pricepeau puţină franceză râdeau.
M au dat afară şi au închis uşa masivă în urma mea. Am lovit o cu piciorul. Uşa s a întredeschis iar şi a apărut capul chel al unui bărbat. A spus: „Am să vă ţin minte, monsieur. N o să mai primiţi viză pentru Franţa. Puţină decenţă, monsieur.“
„Cine nu i decent aici?“, am răspuns şi, în spatele lui, i am văzut pe cei care râseseră mai devreme cum își bagă capul între umeri. „Şovini ce sunteţi“, am strigat, „pleşuvi şi şovini cu toţii“ – şi e util să se ştie că pleşuvia şi naţionalismul se aseamănă în limba franceză: chauve, chauvin.
În mijlocul oraşului Zürich dădusem aşadar peste o graniţă bine ascunsă la etajul al doilea al unei clădiri inofensive. Umbli de colo colo şi te crezi în libertate şi dintr odată ea dispare. Brusc începe să te doară şi spumegi de furie.
Sunt fericit aici. Nu este o fericire excesivă. Este acea fericire pe care o simți atunci când ai o iubită statornică. Ceva ușor pedant, ușor plicticos, ușor flexibil. Te ai obişnuit cu mirosul gurii. Sexul îl rezervi pentru altcineva. Pentru mai târziu, când începe adevărata viaţă. Dar când începe viaţa cea adevărată, mai exact? Şi ce fel de hotărâri trebuie să iei ca să se întâmple aşa ceva?
Tata e mulţumit aici: „Elveţienii au fost salvarea noastră“, zice el şi apoi înşiră toate lucrurile de la care am fost salvaţi. Şi totuşi, tatei îi este dor. Ştiţi după ce îmi dau seama? După ştirile de la radio, de la ora 18. După atenţia tatei, după felul în care pândeşte. După memoria lui, care nu scapă nici o emisiune. Îmi dau seama după felul în care îşi înjură patria, pentru ca apoi să se întoarcă acolo în fiecare an. Chiar acum e iarăşi pe drum într acolo. Acum are la el un telefon mobil ca să ţină legătura. A oprit aproape de graniţă şi a sunat. Graniţa dintre Ungaria şi România. Cine şi ar fi închipuit că într o bună zi poţi să cobori calm din maşină, să răsufli şi să ţi suni fiul de acolo? Înainte n aveai altă opțiune decât să ţi fie teamă şi să faci pe tine, atât aveai de făcut în apropierea graniţei.
Sentimentul ăsta aparte faţă de graniţe: nişte locuri unde îţi faci apariţia, tu, cu spatele pregătit pentru bastonul de cauciuc. Unde nu mai poţi să spui: „Scap eu întreg şi de aici. Doar sunt unul dintre cei mulţi.“ Unde făcutul pe tine e una dintre ultimele libertăţi rămase. Un gnu fără o a doua şansă.
Oameni în uniformă spun: „Urmaţi ne.“ Oameni în uniformă fac bucăţi toată maşina. Oameni în uniformă îi pun pe alţi oameni să se dezbrace. Mă chircesc în spatele volanului, redevenind un băieţaş care ar vrea să închidă ochii şi să se ştie în altă parte. Sau s o facă pe mortul. Asta ar fi ceva.
Emigrantului îi este la fel de greu ca şi fetei nefericite din poveste. La prima vedere, n are nici un farmec şi este izgonită. Până când îşi găseşte prinţul şi se transformă, ai de citit multe pagini. În cazul emigranţilor, nimeni nu ştie exact câte pagini sunt până la transformare şi până când dispare frica.
Însă între timp trebuie să ai curaj şi să rosteşti o singură dată: „Ţara mea“. Deja de 18 ani, „ţara mea“. În străinătate am fost adesea întrebat de ţara mea. Rareori am ştiut ce să răspund. Răspunsuri provizorii. Ca un fel de răspunsuri în evoluţie. Dar voi exersa să dau răspunsuri. O voi face negreșit.
Mă aflu în miezul vieţii, în miezul meu, iar treizeci şi trei e o vârstă bună. Cu siguranţă că şi treizeci şi trei e o vârstă bună la ceva.
Povestirea face parte din volumul În buricul pământului, apărut în 2019 la Editura Humanitas.
CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU (n. 27.08.1967, Timişoara) trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, specializându-se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber-profesionist.
A publicat romanele Wunderzeit (Vremea minunilor, 2001), Der kurze Weg nach Hause (Scurtul drum spre casă, 2002), Der blinde Masseur (Maseurul orb,
2006), Zaira (2008), Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească, 2011) și Der Mann, der das Glück Bringt (Bărbatul care aduce fericirea, 2016), apariții care s-au bucurat de o primire entuziastă în Elveția, Austria și Germania. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi. Semnează periodic articole și eseuri în presa de limbă germană. Este laureat al premiului literar „Andreas Gryphius“ pentru întreaga operă (2018).
