Ciprian Popescu | © Natalia Popescu

O povestire de Ciprian Popescu

Ciprian Popescu a scris un volum foarte interesant, în care diversele episoade povestite cu mare talent sunt legate între ele de poezii aparent naive, o muzică de fundal. „Mile-Ex” a apărut la Casa de editură Max Blecher, nu-l ratați.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Mile End est mort

 

Cu bicicleta pe Park. Cu plăcere depășesc, fără să mă ridic de pe șiţ, cicliști în tricouri de competiţie care zici că participă la turul Franţei pe semicursiere care costă cît o mașină. Îi las să plece în viteză și cînd își ridică bucile, balansîndu-se obscen, de li se vede tot prin iegări, accelerez. Traversez Plateau-ul și nimeresc la un protest contra speculei imobiliare în Mile End.

Prietenii mei milendois se adunaseră la o masă comunitară. O firmă cumpăra spaţiile comerciale din cartier și le mărea chiriile micilor afaceriști care abia reușeau să ţină o patiserie, o croitorie, un restaurant. Business-ul mare cîștigă întotdeauna. The big fish eats the small fish. Prietenii mei comentau situaţia. Era, în fond, tot ce ne-a rămas. Să comentăm situaţia, cînd pe Facebook, cînd la mese comunitare. Iată indignarea.

M-am abţinut să le spun că gentrificarea ne dădea șansa se începem o viaţă în altă parte, să construim de la zero altundeva, dar n-ar fi apreciat trolajul. Cei mai mulţi de-acolo oricum cîștigau de pe urma situaţiei, căci erau proprietarii unui mic apartament sau a unei barăci pe care o vindeau la preţuri mari.

Unul dintre ei își cumpărase o casă la ţară, în State, în Vermont. Peste graniţă. Erau mai ieftine decît în Canada, într-o zonă splendidă, dar cu sărăcie. Oamenii și-au pierdut joburile acolo, nu prea e de lucru. Mai precis e un garaj pe-un teren, înconjurat de-o pădure străbătută de un pîrîiu. A instalat o fosă, a tras curent, a săpat o fîntînă, a construit un deck. Merge din ce în ce mai des, e la o oră și jumătate de Mile End. I-a luat vreo cinci ani, a pus-o cît de cît la punct, e locuibilă. Nu e în sălbăticie, are un vecin la jumătate de kilometru. Omul e pasionat de film, a lucrat toată viaţa în publicitate, a cîntat în trupe obscure. Artist care s-a săturat de bullshitu din zona artei – finanţări, orgolii, politici, pișaturi. Acuma fotografiază lacuri, flori, albine, castori, cascade, apusuri, răsărituri, obiecte industriale pe care le găsește prin pădure. Nu face bani cu asta. Natura îl învaţă. Zîmbește. Era singurul fericit că părăsea cartierul. O artistă într-o rezidenţă își povestea blocajul. Cîștigase un grant de 3000 pe lună ca să facă o intervenţie pe zi în Instagram. Fusese comisionată de o instituţie care-i asigura accesul la biblioteca lor digitală și un studio de muzică în care experimenta cu un setup cu trei Korg Volcas – bass, sample, kick – un Arturia Drumbrute Impact și o kalimba pe care o amplificase cu un piezo contact mic, undeva pe rue Alexandra, într-un loft stil New York, în Mile-Ex, pe lîngă noul centru pentru dezvoltarea AI-ului și blocul de apartamente construit pentru data scientists care se mutau în zonă. O uram pentru setup, pentru bani. Unii se lipesc de-o rezidenţă și asta e.

Tema cercetării contemporane era „mizele, contradicțiile și limitele autoficțiunii”. Proiectul presupunea „contribuții care să țină cont de discursurile curente sociale și politice, un dialog al sinelui cu contemporaneitatea în epoca inteligenței artificiale”. I se oferise libertatea de a chestiona discursurile, modurile de a disemina idei și imagini noi ca să stimuleze întîlnirile cu arta și să creeze conversaţii bazate pe problemele societale pornind de la universul autoficţional, însă nu era în stare să producă nimic. Nu reușea să sicronizeze device-urile iar pe Insta followerii nu aplicau inimă. Era înpană de idei, așa că ieșise la masa comunitară. Un curator care urma să fie evacuat din cauza chiriei enorme încerca s-o ajute – „bagă ceva cu hibridizarea, zi că arta trebuie să se aserteze ca un cîmp de cunoaștere capabil să faciliteze o armonioasă înțelegere a lumii din jur.”

M-am ridicat și i-am lăsat în discuţiile lor. Starea mea nu se alterase. Sînt omul indiferent. Cartierul se deteriora. Mile End-ul e mort. Riscul să zic prostii cînd se întîmplă orice fel de evenimente este uriaș. Nu cunosc contextul, istoria, jucătorii, manipulatorii. Lumea artistică mă lasă rece. În ultimii zece ani, am dezvoltat alergie la propagandă venind din toate direcţiile. Am devenit paranoic. Sînt omul mic, fără alonjă. Sînt omul ocupat. Lucrez mult. Nu am timp să gîndesc fluxurile de informaţii, de bani. Am greșit. Greșesc. Viaţa mea e minoră, se desfășoară pe teritorii restrînse și-abia le înţeleg și pe acelea. Stau în careul meu, lîngă cei ca mine. Tac pentru că nu știu.

M-am aruncat în YouTube. Iggy Pop vorbește despre noii rapperi punk, ieșiţi din Soundcloud. Menţionează piesele Mcflurry și Gucci Gang. Iggy Pop e-un vegan bogat cu părul lung și vopsit. Funny și full of shit. Pornesc un playlist Sleaford Mods, Viagra boys, Iggy Pop. Beaturile crude îmi amintesc că era să mă bat mai devreme cu un prost pe Mont-Royal. Aș fi vrut să-i sparg faţa tîmpitului care m-a înjurat fiindcă trecusem în viteză pe lîngă el, deranjîndu-l pe trecerea de pietoni. S-a apropiat de bicicletă. Mi-am imaginat că-l mușc de cap. Și m-am simţit viu.


„După Mile End, aventura lui Siprien, zilierul corporate cu statut de imigrant, continuă foarte firesc cu Mile-Ex (și pun pariu că vom avea o trilogie). Dacă prima a fost cartea traumei, în Mile-Ex se simte un soi de acceptare, plus o fină înțelegere a alienării și nu trebuie să fii emigrant ca să trăiești asta, ci doar să îi dai dreptate autorului când spune că «granițele sunt subiective». Cu poemele ei pline de aceeași disperare ludică și autopersiflare în registru confesional un pic gonzo, de reportaje ale cotidianului de acolo și editoriale ale nostalgiei de aici, în același colaj de limbaje ca în volumul de debut, totul e fluviu, multistrat și ritm, totul pulsează în cartea asta. Cândva angajat ca hoț de minute, Ciprian te fură și în Mile-Ex și foarte bine face pentru că e un timp excelent reinvestit.”

– Livia ȘTEFAN

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

3 poezii de Diana Geacăr

„Am 3 cărți pe care le tot învârt în minte: un volum de poezie început în 2017, care e mărișor și ar putea fi gata oricând, (…) o carte de proză scurtă (…) și un roman pentru copii.”