Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© privat

O povestire de Cosmin Leucuța

Pentru volumul „Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii”, din care face parte povestirea pe care v-o propunem, Cosmin Leucuța a obținut Premiul „Tânărul Prozator al Anului 2020”, acordat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori – Cartea de Poezie a Anului, ediția 2021.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Nume: Cosmin Leucuța
Data nașterii: 3.10.1986
Locul nașterii: Arad
Domiciliu actual: Timișoara
Cărți publicate: Laptele negru al mamei (Adenium, 2013), Numele altora (Casa de pariuri literare, 2017), HOODOO (Polirom, 2018), Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii (Casa de pariuri literare, 2020).

COPIE


 
Paula stă la masă și mănâncă o felie de pâine cu unt de arahide. Deschid frigiderul și scot sticla de vin. Îmi torn un pahar, apoi mă așez la masă. Beau o gură, plescăi din buze și o întreb:
– Nu bei o gură?
– Nu.
– De ce?
– Știi de ce.
– Hai, nu-i mare brânză. O gură n-o să-l afecteze. Hai, soarbe un pic.
Întind paharul spre ea. Pentru o clipă am impresia că îl va lua, dar mi-l împinge înapoi în piept:
– Termină, ce dracu’ ai? Ce-s eu, Courtney Love?
– Courtney își injecta heroină. Nu-i același lucru.
– Nu vreau să mă joc cu așa ceva. Azi o gură de vin, mâine o altă gură, că doar n-o să-l afecteze, și peste douăzeci de ani mă trezesc că votează cu PSD!
Râd cu poftă și printre gene o văd și pe ea că râde. Știu că alcoolul și tutunul sunt contraindicate în timpul sarcinii, dar îmi place să o tachinez. Sunt sigur că maică-mea a fumat în timp ce era gravidă cu mine. Cui dracu’ îi păsa în anii `80 de corectitudine politică și sănătate intrauterină? Paula se ridică și își pune niște apă la fiert într-un ibric. Caută borcanul cu frunze de mentă. Mai beau o gură de vin și privesc gura paharului.
– E bun, zic pentru mine.
– Știu.
Apa începe să sfârâie și Paula îmi zice:
– Ești un gunoi, știi asta?
– De ce?
Iau încă o gură de vin.
– Dacă aș fi un alcoolic în recuperare, tot așa te-ai purta cu mine? Tot așa mi-ai flutura băutura prin fața ochilor, știind cât e de mare tentația și cât e de periculoasă?
– Compari o femeie gravidă cu un alcoolic în recuperare?
– Știi ce vreau să zic.
– Mda.
Își toarnă apa fierbinte peste frunzele de mentă și stoarce brutal o jumătate de lămâie peste ceai. Soarbe și se frige la limbă.
– Pizda mă-sii!
Depune cana pe tăblia mesei, dezamăgită, tânjind după o gură imposibilă de vin. Mă ridic și o iau în brațe. Încerc s-o împac:
– Hai, nu mai fii supărată. Știi că glumesc, nu?
Stă cu obrazul lipit de pieptul meu, cu brațele atârnând inerte, un protest al îmbrățișării mele, apoi mă împinge la o parte și se îndreaptă spre dormitor.
– Te iubesc! îi strig, chinuindu-mă să nu pufnesc în râs.
– Du-te-n mă-ta! zice ea, arătându-mi degetul peste umăr, apoi dispare în spatele ușii trântite.
– Ești lumina vieții mele! râd cu gura în paharul de vin.
 
•••
 
Îmi zice:
– Abia aștept să vină. M-am gândit azi mult la el. Sau la ea.
Oftează, apoi:
– Când am văzut hăinuțele împăturite în sertar, mi s-a făcut și mai mare dorul.
 
•••
 
A venit primăvara și timpul parcă are o altă dimensiune. Toate zilele arată la fel – ploaie din cer, apoi lumină – și din cauza asta mi se pare că nu trec deloc. Dar știu că e-o înșelătorie. Trec mai repede tocmai din cauza rutinei. Rutina te tâmpește, te fraierește, îți distrage atenția și îți fură timpul. Și brusc te-ai trezit că au trecut 10 ani. 20 de ani. 30 de ani. Încerci să îți închipui unde vei fi și ce vei face peste alți 30 de ani, ai clipit și brusc te-ai trezit în acel moment și îți aduci aminte că în urmă cu 30 de ani ai încercat să îl vizualizezi. Te întrebi unde au dispărut zilele. Îi întrebi și pe alții și toți ridică din umeri. Nimeni nu știe. Am îmbătrânit, oglinda mă anunță că sunt contorsionat. Obosesc și trebuie să mă odihnesc. Pe veci. Astea-s visele pe care le visez, visele pe care nu mă pot opri să le visez. Paula devine filosofică. Zice că totu-i așteptare, fără ca acel ceva pe care-l aștepți să vină vreodată.
 
•••
 
Stăm la masă.
– Ai chef să vedem ceva în seara asta? o întreb.
– Nu știu. Ce vrei să vedem?
Gavilan. Sau The Men from Shiloh.
– Tentant, zice vag interesată.
Oftează:
– Mi-e dor să dorm pe burtă. Aș da orice să pot dormi pe burtă.
Mă uit la pântecul ei umflat și râd. Îl ating ușor. Simt o pulsație, chiar sub sânul ei drept. Își ridică bărbia din piept și ochii i se luminează:
– Simți?
– Da.
Trei izbituri puternice, chiar pe sub piele. Două drepte și o stângă, apoi se potolește.
Paula zice:
– Pe următorul îl porți tu.
Râd:
– Dacă nu pot dormi pe burtă, nicio șansă!
 
•••
 
Tai ceapă pentru o salată. În timp ce manevrez cuțitul, Paula intră în bucătărie și se apropie de mine. Își ridică rochia. Dedesubt are doar sutien și chiloți.
– Uite ce burtă mare am! râde. Și o să mă fac și mai mare!
N-o contrazic.
Privesc domul imens de sub sânii ei. Pielea e netedă și buricul ușor împins în afară, ca un năsturel. Las cuțitul pe masă și apăs ușor pe buric. Paula are acum sâni mari. Niciodată nu m-am dat în vânt după sâni mari. Nu mi se par practici, mai ales când faci sex. Dacă stă deasupra ta, te lovește cu ei peste față. Dacă stă în patru labe, oricum nu îi vezi. Iar dacă stă pe spate, în poziția asta aproape toți sânii arată bine. Sânii Paulei sunt de mărime medie, numai buni. Dar acum, că am la dispoziție o pereche de sâni mari, nu pot spune că îmi displac.
 
•••
 
Paula îmi arată o amintire pe Facebook. O fotografie tare tristă. E o poveste veche de acum 2 ani.
Am adunat o pisică de pe stradă. Nu eu, ci Paula. A venit cu ea acasă, ascunsă în geacă, într-o seară de octombrie. Avea picioarele rupte și veterinarul ne-a spus că totul va fi bine, imediat ce se va vindeca după operație. Au trecut două luni și pisica încă șchiopăta. Cică oasele i s-au sudat aiurea și o apăsau pe vezică, iar din cauza asta pisica se pișa pe unde apuca. În fiecare dimineață ștergeam câte zece băltuțe de pișat de pe parchet. Iar seara încă zece băltuțe. Pisica dormea și se pișa, se pișa și dormea. Uneori dormea și se pișa în același timp. Și plângea non-stop de durere. Se chinuia foarte mult. Eram amândoi epuizați de nesomn și atâta curățat după ea. Paula mi-a spus într-o zi că în curând n-o să mai putem ține pasul cu ea, și în final o să leșinăm de oboseală, o să cădem pe unde apucăm și că n-o să ne mai pese ce face pisica. Că o să ne înecăm în pișat.
După două săptămâni, eram la limita puterilor și atunci pisica a murit subit. În timp ce o duceam spre groapa pe care i-am săpat-o în parcul din apropiere, încovrigată în interiorul unei cutii de teniși, mi s-a făcut rușine pentru că m-am bucurat că murise.
 
•••
 
Stăm întinși pe pat, citim, mâțele lenevesc, una între noi, cealaltă pe pervaz, și Paula mă întreabă:
– Paul?
– Da.
– Crezi că o să fie drăguț?
– Cine?
– Ăsta mic, zice ea și arată cu bărbia spre rotundul din ea.
– Da, categoric.
– Și crezi că o să fie un om fain?
– E foarte posibil.
– Și crezi că o să-i placă să citească?
– Dacă o vede la noi, sigur o s-o facă.
– Bine, perfect!
Apoi devine siropoasă:
– Te iubesc.
– Și eu te iubesc.
Atunci ea insistă:
– Da, dar eu te iubesc mai mult.
Ridic din umeri:
– OK.
 
•••
 
Mă gândesc la romanul ăla, Prăbușirea Casei Escu. Era acolo vorba despre un bărbat care primește în dar o fetiță orfană, să o crească, ca și cum ar fi propriul său copil. Iar când fata începe să întrebe despre mama absentă, el o minte. Îi spune că a murit la nașterea ei, și că fetița perfectă este întruchiparea mamei. Paula vrea să nască natural. Toată femeile vor să nască natural dar, cumva, asta nu se mai prea întâmplă. În secret, tuturor femeilor le e teamă să nu își dea viețile pentru noii-lor-născuți. Dacă Paula va muri, oare o să mint copilul?
 
•••
 
Când Paula mi-a spus că e gravidă, m-am bucurat și am luat-o în brațe. Am sărutat-o și i-am spus că totul o să fie bine.
OK, nu s-a întâmplat chiar așa. Ce-am pățit… mi s-a golit mintea. Câteva secunde lungi n-am existat. Ne-am dorit copilul, dar în clipa în care dorința a devenit realitate, atunci cred că am înțeles mai multe despre viitorul nostru decât voi înțelege vreodată. Pentru o clipă am avut toate răspunsurile corecte, comprimate într-o imagine a zilelor noastre de atunci și până la capăt. Și ce am văzut m-a blocat preț de câteva momente. Paula aștepta să zic ceva, să reacționez, cred că s-a simțit brusc singură, vocea ei era un ecou îndepărtat, deși stătea chiar în fața mea. Am luat-o în brațe și am strâns-o, și i-am spus că totul va fi bine. Și cum o țineam așa, în brațe, cu creștetul ei sub bărbia mea, simțindu-i respirația pe piept, am închis ochii și mi-au venit în minte cuvintele astea: „ce-am făcut?”. Imediat m-am speriat, am crezut că le-am rostit cu voce tare, dar Paula era încă acolo, fericită. Speriată, dar fericită.
 
•••
 
Paula s-a dus într-o zi la primărie cu un dosar. Acolo a dat peste o doamnă în vârstă, cu ochelari, și doamna asta a privit-o din înaltul biroului, pe deasupra ochelarilor și după ce a dat cu ochii de burta umflată, a întrebat-o extrem de șocată:
– Măi fetițo, da’ tu câți ani ai? Maică-ta știe că ești gravidă?
Paula a râs și i-a întins dosarul. I-a spus că da, maică-sa știe că-i gravidă.
 
•••
 
O privesc cum doarme. E din ce în ce mai obosită, din ce în ce mai răzvrătită, dar ochii ei râd și inevitabil o dau de gol. E fericirea cea care o face să continue în fiecare zi. Abia așteaptă. Momentul se apropie, își face planuri, îmi face și mie planuri, face planuri de toate felurile, mintea ei e ca o furtună care împrăștie lucrurile cunoscute prin grădină și trântește ferestrele neînchise.
O privesc cum doarme, răsturnată pe o parte pe patul pustiu, cu părul desfăcut și cu perna aceea mare între picioare, pentru echilibru. Când stăm unul lângă altul în pat, seara, ne ținem de mână și ne privim, dar niciunul nu scoate o vorbă. Eu tac, iar tăcerea e un gol pe care ea ar trebui să îl umple. Dar nu îi pasă, visează și ignoră tăcerea, viitorul e muzică mult prea zgomotoasă ca s-o poată ignora.
 
•••
 
Vrea acum mai multe decât de obicei, dar are grijă să mascheze toate dorințele într-o înțelegere căreia nu i te poți împotrivi. Seara stăm unul lângă altul, pe întuneric, cearșaful pătat de spermă și vântul răcoros ne usucă sudoarea, iar ea îmi zice:
– Crezi că poți să îmi aduci niște suc de portocale? Adică, na, doar dacă vrei…
Vreau, cum să nu vreau? Iar dacă simte că nu prea vreau, atunci scoate artileria grea:
– M-aș duce să îmi iau eu, dar abia mă pot mișca. Și din cauza ta am ajuns așa. Uite ce burtă am! Uite ce s-a ales de picioarele mele!
O să-și revină ea, dar pe moment nu am replică. Altădată, car la etajul 5 salteaua nouă – am comandat-o pentru că nu poate dormi pe cea veche care a început să cam facă gâlme – și mă întâmpină cu aceste cuvinte:
– Trebuie să cumpărăm o fereastră nouă pentru dormitor. Asta veche nu se închide ermetic și iarna o să îl tragă curentul pe copil.
Îmi zice asta la două zile după ce mi-a trimis un articol despre cum nu există „curent”. Fereastra nu are absolut nimic, dar probabil o s-o înlocuim. Mai vrea și alte chestii:
– Vreau să mâncăm mai multe fructe.
Dar nu de la supermarketul din fața blocului. Nu. Trebuie să fie organice, de la țărani, și trebuie să merg până în celălalt capăt al orașului, în piața de lângă stadion.
– Vreau niște ciocolată. Dacă ai chef să mergi să iei.
Așa că îmi fac chef, ce dracu’ să fac? E ora 11 seara, și afară plouă, iar eu mă pregăteam să mă bag în pat.
Ne petrecem timpul citind sau ascultând muzică pe întuneric atunci când e vremea urâtă. Ne plimbăm pe străzi străine și umbroase atunci când e plăcut afară. O simt că nu are stare. Ar vrea să amenajeze camera copilului, așa cum fac mamele alea chic prin filmele americane, dar nu avem așa ceva. Avem un singur dormitor de 3 pe 3 și aici vom dormi toți 3. Îmi zice într-o zi:
– Dacă reușim să ne mutăm, vreau să vopsesc pereții din camera copilului în cel mai albastru albastru ever.
– Albastru?
– Mhm.
– Și dacă va fi fată?
– Nu contează. Pereții vor fi albaștri!
O cameră melancolică pentru un copil melancolic.
– Vreau…
Vreau, vreau, vreau.
Într-o seară m-a certat că i-am dus un castravete nefeliat. L-am spălat, l-am curățat de coajă, dar nu i l-am tăiat în bucățele. Că ea așa mănâncă mereu toate legumele, tăiate. Chiar și roșiile cherry și le taie măcar în două. Cică n-o respect și fac totul în scârbă. Eu, care fac drumuri în miez de noapte să cumpăr eugenii și naiba mai știe ce. Îi masez picioarele până geme de plăcere, în fiecare seară. Care merg cu ea la toate controalele posibile. Ce-i cu castravetele ăla netăiat? Am tăcut, n-am zis nimic, și data viitoare când mi-a cerut să-i aduc un castravete, i l-am feliat de l-a luat mama dracu’! L-am tocat atât de mărunt că s-a făcut pastă. Na, să fie tăiat, în pula mea! Să mai aud că nu există respect și dedicație pentru ceea ce fac!
 
•••
 
Se zice despre femei că atunci când sunt însărcinate arată cel mai bine. Nu pot spune că-s de acord cu afirmația asta. Am văzut femei gravide care, într-adevăr, străluceau. Dar am văzut și femei gravide care arătau rău. Cu cearcăne largi și întunecate sub ochi, cu colțurile gurilor mereu lăsate, păreau de-a dreptul bântuite. După exorcizare, multe dintre ele și-au revenit la forma obișnuită. Paula face parte din cele care arată bine. Buzele i s-au înroșit și mai tare, și i s-au împlinit, iar părul i s-a îndesit și nici nu i se mai îngrașă atât de repede. Mi se pare că zâmbește mai des decât o făcea înainte și, chiar și cu burta aia imensă în față, pare mai sprintenă decât de obicei.
 
•••
 
Înainte, la începutul relației, stăteam de vorbă cu ea într-o zi și cumva am ajuns să vorbim despre copii. Am întrebat-o dacă își dorește. Mi-a spus că da, dar nu prea curând.
– Nu cred că aș știi să mă port cu unul. Nu cred că aș putea fi mamă, în starea în care sunt acum.
– În ce stare ești?
– Nu pricep nimic legat de copii!
– De ce râzi?
– Mi-am adus aminte de o fază, a zis și și-a aprins o țigară.
– Ce fază?
– O prietenă m-a rugat să am grijă de copilul ei o jumătate de oră, și-am căcat-o!
– Cum?
– Păi, băiatul avea vreo 3 ani. S-a cerut la veceu, așa că l-am luat de mână și m-am dus cu el în spatele casei. I-am desfăcut nasturii de la pantaloni și i-am tras jos, până la glezne. Stătea acolo cu o privire tâmpă și cu puțica atârnând și mai tâmp, așa că i-am spus să facă pișu.
– Așa.
– Și și-a dat drumul pe el, a râs ea. Direct în pantalonii din jurul gleznelor! M-am luat cu mâinile de cap, ce dracu’, copilul ăsta parcă trebuia să știe să facă pișu!
– Păi, nu i-ai ținut puța?
Am râs amândoi, apoi a zis:
– Uite vezi, mie nu mi-a trecut prin cap că trebuie să-i țin puța până face, pricepi? Nu știam că trebuia să i-o țin. Nu mi-a zis nimeni așa ceva. N-am intuiția necesară să fiu mamă, doar asta zic.
– Nu cred că cineva are intuiția asta de care vorbești. Vine odată cu experiența. Uite, nici taică-meu n-are stofă de părinte. N-a avut niciodată.
M-a privit într-un fel anume și a trebuie să îi explic:
– Când aveam 10 ani, maică-mea ne-a trimis la el într-un week-end. Pe mine și pe soră-mea.
Pauză. Îmi adun cuvintele.
– Când ne-a adus înapoi, nu a vrut să urce, să stea de vorbă cu maică-mea, cum făcea de obicei. Cred că era supărat că i-am ocupat timpul. Ne-a lăsat în fața blocului și ne-a spus în timp ce se îndepărta: „Nu vreau să vă mai văd niciodată.”
Paula mă privește îngrozită. Cuvintele refuză să îi iasă din gură. Fără să își dea seama, își încleștează mâinile peste burtă.
 
•••
 
Când eu și Paula am contemplat prima dată cu voce tare ideea de a face copii, toți prietenii noștri au întrebat în cor:
– De ce?
Apoi mai erau ai noștri, mame și tați, divorțați și înstrăinați unul de altul, încercând să își domolească amarul vieților în tot felul de distracții. Bunică-mea are aproape 80 de ani și abia își mai duce zilele. De multe ori mă întreabă când îi fac un nepoțel. Frate-meu mi-a luat-o înainte de mult, are prin casă trei omuleți gălăgioși care mâine-poimâine merg la școală. Iar eu, în vanitatea mea cretină, uneori am impresia că bunică-mea se mai ține în viață doar ca să vadă ceva ieșit din mine și din Paula.
Prietenii noștri s-au înșirat pe două rânduri și recită în cor, în timp ce noi trecem printre ei:
– De ce? De ce ai face una ca asta?!
Apoi fiecare membru al corului exprimă, atunci când îi vine rândul, un motiv. Și toate sunt motive foarte bune.
– Îți va distruge corpul.
– Și nervii.
– Te vor încerca noi sentimente.
– Anxietate.
– Frustrare.
– Neputință.
– Frică.
– Furie.
– Îți va mânca toți banii pe care îi ai.
– Și banii pe care nu-i ai.
– Nu vei mai dormi. Vei urla înăuntrul tău după un minut de odihnă.
– Nu te vei mai distra.
– Îți vei face griji.
– Se va îmbolnăvi. Te va îmbolnăvi.
– Te va supăra.
– Te va dezamăgi.
– Te va răni.
– Lumea ta, așa cum o știi, se va sfârși!
Dar eu și Paula ne-am uitat unul la altul, am râs și am zis fuck it!, noi o să fim rebeli. O să facem un copil și-o să fie bestial. O să îl creștem așa cum credem noi de cuviință și o să ne vărsăm în el toate dorințele și nesiguranțele, o să îl modelăm după chipul și asemănarea noastră, iar el va crește mare și va duce mai departe ideile și concepțiile noastre, prostiile și minciunile și le va vinde drept adevăruri.
 
•••
 
Când Paula era în luna a șasea am fost la un curs de puericultură. N-am văzut atâtea burți laolaltă nici măcar la Oktoberfest!
 
•••
 
– Am auzit că ai probleme. De sănătate, adică.
– Mda, ai putea zice și-așa.
– Ai fost la medic?
– Da.
– Și?
– Cică am cancer, zice el de parcă mi-ar spune că și-a plătit factura la curent.
Aud fâsâitul unui chibrit: își aprinde o țigară.
– Cancer? Și de ce n-ai zis nimic? Ce fel de cancer?
Râde:
– Știi felul acela de cancer de care te vindeci în final?
– Mhm.
– Păi, nu din acela.
Îmi dau seama că asta e deja cea mai lungă conversație pe care am purtat-o cu el. Mă forțez să repet:
– Ce fel de cancer?
– La plămâni.
– Păi și continui să fumezi?
– Ar fi culmea să mă las fix acum. Rău-i făcut, nu văd ce rost ar mai avea să mă las. Ce-ai vrea, să încep să mănânc sănătos, să-mi cumpăr un trening și să fac sport? Să merg la grupuri de susținere și să plâng pe umărul străinilor? Aș fi ipocrit… Nu-i stilul meu.
Nu știu ce să răspund la asta. Da, e adevărat, nu plânge nici măcar pe umărul cunoscuților.
– Tratament?
– Au zis ceva de citostatice, chimioterapie, căcaturi d-astea…
– Și le faci, nu?
– Nah, nu cred.
– Păi, de ce nu!? Trebuie…
Mă întrerupe ușor amuzat:
– Nu trebuie nimic.
Oftez. Îl aud cum trage din țigară cu sete. Niciodată n-am primit sfaturi de la el. Niciodată nu mi-a spus că asta am făcut-o bine și pe aialaltă am făcut-o rău. Niciodată nu m-a judecat, pentru că niciodată n-a fost prezent acolo, undeva, oriunde. Nu era nicăieri de găsit. Cineva zicea că tații noștri sunt modele pentru dumnezeu, așa cum ni-l închipuim. Tot ce ne zic, se aplică. Ce îți zice asta despre dumnezeu? Taică-meu e nepăsător. Am vorbit despre cancerul din el și era complet deconectat. Plictisit, ca și cum știe că toată treaba va dura mult mai mult decât este dispus să aștepte. Nepăsarea lui se întinde dincolo de cancer, dincolo de viață și de moarte. E ca dumnezeu, imun la tot ce se petrece în jurul lui și în interiorul pielii sale.
Apropo de dumnezeu:
– Am… am auzit că ascultă rugăciuni în perioada asta.
Drept răspuns începe să râdă. Insist:
– Vorbesc serios.
– Și ce, vrei să mă căiesc? Acuma, pe ultima sută de metri?
– De ce nu vrei să mergi la el? Îți ceri iertare.
– Nu-i stilul meu.
– Dar dacă…
– Nici. Nu. Mă. Gân. Desc.
– Și totuși. Sunt convins că n-ar fi o problemă pentru el. De ce să nu profiți de ocazia asta?
Aud cum suge din țigară și îmi râde în nas:
– Tu ai impresia că așa se-nvârte lumea asta, mă, pulică?
– De ce nu? Mergi, îndoi genunchiul, îți ceri iertare și gata.
Pufnește:
– Pe ăla-l doare-n pulă de noi, mă, băiatule! Probabil face toată chestia asta să se mai amuze și el. N-o să facă miracole pe gratis, pentru nimeni, asta ți-o zic eu și ai face bine s-o și crezi! Cât despre cerut iertare…
– Da, știu. Nu-i stilul tău.
– Eeexact.
– Și-atunci de ce crezi că o face? De ce se preface?
– Ți-am zis: să mai râdă și el. Crezi că-i ușor să fii zeu? Omul trebuie să se mai destindă puțin. Și dacă ai impresia c-o să mă târăsc în genunchi în fața lui pentru câțiva ani în plus la viața asta, te înșeli mai tare decât a facut-o maică-ta!
Trage din nou din țigară, cu sete, parcă încearcă să se laude cu absența grijilor.
– Alo, mai ești? mă întreabă el.
– Da.
Mă gândesc la ce a zis despre maică-mea.
– Mai spune ceva, îmi cere.
– Nu știu ce să mai spun.
– Adevărul e că nu sunt multe de spus.
– Mda. Ai cam futut treaba cu replica de mai devreme.
Nu l-am mai înjurat până acum. Mă ignoră:
– Ție cum îți merge? Ești bine, sănătos?
Aș putea să îi spun că am fost internat în spital câteva zile, dar n-are rost. Nu-l interesează cu adevărat, face doar conversație ca să treacă timpul.
– Sunt OK. De ce nu vrei măcar să faci tratament? Ești încă tânăr, ai abia 50 de ani, ce naiba?
– O să fac, mă asigură el, dar nu mă simt deloc asigurat.
– Ai nevoie de bani?
– Nu.
Știu că nu câștigă mult și probabil va avea nevoie de mult mai mult capital, având în vedere că sistemul de sănătate e la pământ și asigurarea normală nu acoperă nici măcar prețul hârtiei igienice din spitale, dar nu forțez lucrurile.
Tata e un om care niciodată n-a dat nimic și niciodată n-a cerut nimic. A trăit în afara oricărui contact real cu orice persoană. El e cineva de care nimeni nu-și amintește vreodată, cineva de care nimeni nu leagă cuvinte sau întâmplări. Posesiile lui sunt o mulțime vidă. A făcut 4 copii și apoi s-a pustnicit, incapabil să-i pese, sau mai degrabă indiferent la mașinațiunile fără sens la care noi, restul, luăm parte zilnic. Mereu îmi spun că data viitoare când îl voi vedea o să-l întreb de ce-i așa. De ce nu trăiește ca noi? De ce ignoră lumea și oamenii din ea?
Mă forțez, dar cuvintele nu ies pe gură. Pauza se prelungește, mă apasă și trebuie să zic ceva:
– OK.
– OK, confirmă el.
Începe să tușească. Durează vreo 20 de secunde încheiate. Îi aud glasul cum devine un sunet scos de șmirghel frecat de o bară de metal. Strâng din dinți. Se potolește.
– O să trec să te văd, îi zic. Încerc să ajung până la sfârșitul lumii.
Oare și-a dat seama ce am spus? Nu mă corectez.
– Nu te grăbi, zice el.
Pare detașat, relaxat. Chiar simt că nu vrea să mă grăbesc. Așteaptă să moară?
– Bine, omule! Te las, ne auzim! zice el.
– Ai grijă de tine. Las-o mai moale cu țigările alea și dacă ai nevoie de ceva, sună-mă, OK?
– Așa o să fac.
Îi simt zâmbetul. Nimic din lumea asta nu-l atinge, indiferent cât de tare s-ar strădui. Taică-meu e un non-om aflat într-un non-spațiu.
Nu avem genul de relație care să se termine cu pupături și strângeri în brațe. Ar părea forțat și penibil, pur și simplu nu-i stilul nostru, dar cumva, momentul le cere. După o pauză lungă, el închide.
Verișorul meu mi-a spus că l-a tot văzut umblând prin oraș cu o tipă, o fată de liceu. Cică tipa e abia clasa a 10-a sau așa ceva. Zicea că îi face o impresie ciudată legătura aia a lor. L-am întrebat dacă crede că taică-meu o fute. A zis că nu știe. E posibil, dar nu știe. Cică a slăbit enorm de mult, nu prea pare că mai are energie pentru futaiuri.
L-am sunat ca să îi spun că urma să fie bunic din nou, dar după ce mi-a spus că are cancer mi se pare crud din partea mea să îi arunc vestea asta în brațe. Nu mi se pare că viața și moartea merg laolaltă în momente ca astea. El e pe moarte, iar eu vin să îi spun că altcineva îi va lua locul în lume. Vin să îi spun că nu are nimeni timp de problemele lui, că nu are nimeni timp să îl plângă. În curând va veni vremea să râdem și să ne bucurăm pentru mânuțe mici și picioare mici, și gură mică și toate astea adunate laolaltă într-un om mic, fără cancer și plin de zile.
 
•••
 
– L-am visat aseară, zice Paula.
– Pe cine?
– Pe ăsta mic.
– Da? Și cum era? Cum arăta? Câți ani avea?
– Avea cam un an și câteva luni, cred. Era frumos. Râdea mult.
– Băiat sau fată?
I-am spus medicului să țină informația asta pentru el. Prea puține secrete și surprize pe lumea asta.
– N-am putut să-mi dau seama după figură, răspunde Paula.
Zâmbesc. Ea continuă:
– Alerga toată ziua după mâțe prin casă și când le prindea le strângea în brațe așa, ciudat, cum fac copiii!
Mă ia în brațe, mă sărută, apoi devine serioasă:
– Mi-e frică.
– De ce?
– Că o să mor.
– Toată lumea moare.
– Da, dar nu vreau să mor la naștere.
– De ce să mori?
– Nu știu, nu pot explica chestia asta. Dar simt o frică.
– O să fie OK.
– Îmi promiți?
– Da.
– Și o să trecem cu bine de asta?
Fără niciun dubiu, zic:
– Da.
Se lipește de mine:
– Nu mai putem da înapoi, nu-i așa?
– Nu. Nu cred că-i o opțiune.
– Ce fel de om va fi?
– Nu știu. Sper că unul bun.
– Ție nu ți-e frică?
– Ba da. Un pic.
– Dacă o să-l stricăm?
– Nu-mi pasă, zic.
– Cum adică, nu îți pasă?!
– Toți suntem stricați și părinții noștri sunt cei care ne-au stricat. O să aibă toată viața la dispoziție să se repare. Să se reasambleze.
Mă privește și parcă vrea să strige împotriva unei furtuni care bate cu putere dinspre mine. Se abține, ochii ei albaștri sunt umezi și lucesc ca două stele, apoi îi închide și îi acoperă cu pumnii strânși. Zice:
– Sunt atât de obosită.
O înțeleg. Nu cred că își dorea să devină mamă.
 
•••
 
Soarele de toamnă bate prin fereastra curată și încălzește câteva pulovere tricotate pe care Paula le-a luat mai devreme de pe sârmă și le-a împăturit, apoi le-a uitat pe marginea patului. Una dintre pisici s-a tolănit lângă ele.
 
•••
 
Mâțele ne dau târcoale în timp ce stăm în pat. În cameră e semiîntuneric, am aprins o veioză. Paula îmi apucă mâna și mi-o pune pe pântecul ei. Stă pe spate, așa că burta pare mai mică.
– Lovește? o întreb.
– Mhm. Așteaptă.
Aștept.
După vreo zece secunde simt o izbitură de cealaltă parte a domului. Paula zâmbește și face ochi mari. Copilul e puternic. Una dintre pisici trece peste brațul meu și se lipește de gâtul Paulei. Începe să toarcă.
 
•••
 
E aproape întuneric afară. Încerc să citesc cartea despre cum mă voi îmbrăca la sfârșitul lumii, dar Paula nu-mi dă pace. Îi simt mâna cum se strecoară pe sub pătură, pe sub tricoul meu, pe sub chiloți, și mă apucă ferm de sculă. E în luna a șaptea. Zâmbește ușor. O întreb:
– Ce-i?
Toarce:
– Vrei să facem sex?
Mă uit la burta ei, apoi zic pe deasupra ochelarilor:
– Toată vara te-ai plâns că ai burta mare și abia te poți mișca, și-acuma vrei sex? Din cauza sexului ai ajuns în halul ăsta!
Începe să râdă și îmi dă drumul. Merge la baie. Se întoarce de acolo după zece minute cu două degete murate.
 
•••
 
Coborâm într-o duminică treptele, mergem în centru să vedem un spectacol muzical și pe la etajul al doilea ne oprește una dintre vecine, o bătrână care în trecut mă acosta și îmi cerea să îi configurez tot felul de setări pe mobilul ei antic.
– Bună seara, zic eu, apoi trec pe lângă ea.
– Bună seara, repetă Paula, apoi trece și ea.
Bătrâna întârzie un pic cu privirea peste burta mare care se vede clar pe sub rochia bleumarin, apoi zice:
– Felicitări!
Paula se întoarce și pentru o clipă nu știe despre ce vorbește femeia. Lămurirea vine într-o formulare ciudată:
– Văd că așteptați, zâmbește bătrâna și arată cu degetul spre umflătura pe care noi am creat-o.
Ne privim, apoi Paula încuviințează:
– Da, așteptăm. Mulțumim.
– Să fie sănătos! Știți ce va fi?
– Nu, râde Paula, apoi coborâm mai departe.
Când ajungem la etajul întâi, Paula se întoarce spre mine și mimează cu gura, mutește:
Așteptăm?
Râd. Da, așteptăm.
 
•••
 
O privesc cum stă în fotoliu și citește. Părul i-a crescut foarte mult, îl poartă prins într-o coadă neglijentă care îi cade peste umărul stâng. Arată aproape sălbatică. Ploaia bate în fereastra oblică de la dormitor, aceea pe care n-am mai schimbat-o. Își ține cartea sprijinită pe burtă. Acum poate să facă asta. Dimineața, în loc de carte își ține pe burtă ceașca de cafea. I se pare amuzant că există ceva practic în toată forma asta neregulată pe care a dobândit-o în ultimele luni. Am devenit sclavul ei personal. Singurul lucru pe care nu îl fac este să gătesc. La asta se pricepe oricum mai bine decât mine. În rest, fac orice altceva. Cumpărături, spăl vase, spăl și întind haine, calc, aspir, șterg praful, schimb așternuturile, mă ocup de pisici, mut mobila în tot felul de combinații, după cum are ea impresia că poate optimiza spațiul disponibil etc. Dacă citește sau lucrează la vreun proiect pentru birou, stă în pat, sprijinită de trei perne și strigă:
– Adu-mi niște mere. Și niște zmeură. Și prune. Și apă.
Zic din colțul gurii:
– Paula, apa-i chiar lângă tine!
– Da, dar e-n celălalt colț al patului.
Așa că i-o transfer în proximitate.
– Hai aici și dă-mi o gură! râde ea.
Mă apropii de marginea patului și mă aplec, atent să nu strivesc viitorul din pântec. Mă apucă de după gât și mă sărută cu buze netede și umede.
– Mai am nevoie de ceva.
– Femeie, gata, potolește-te!
Face o pauză, apoi îmi dă drumul și se apucă să studieze hârtiile. Burta o incomodează, se foiește fără sfârșit. Dau să plec, dar mă opresc în ușă:
– OK, zi-mi ce să îți mai aduc.
Zâmbește. Câștigă tot mai mult teren în bătălia asta, deși nu luptă deloc. Vrea totul.
 
•••
 
Lingurim în pat. Ea în spatele meu, mă strânge puternic în brațe. Îi aud respirația lentă și grea. Simt mișcare în interiorul ei. Simt oasele și mușchii mici pe sub pielea intinsă a burții, și simt cum îmi trage câteva lovituri în spate.
Peste mai puțin de două luni se va naște copila, țipând și dând din picioare. Va fi acoperită de sânge și va fi sălbatică, și o să ne petrecem următorii ani încercând s-o îmblânzim cu grijă. Paula va sta chircită și scrâșnetul ei va ține la distanță lacrimile. Femeile astea, nasc prunci doar ca să demonstreze lumii că pot face orice. Îi văd corpul și nu-l înțeleg, dar îl judec.
 
•••
 
Fata s-a născut.
Nu am arătat-o lumii. Trendul e să-i pui pe net imediat ce au ieșit din tine, dar noi ne ținem rebeli. Are ochi albaștri, dar, spre deosebire de mine, are buzele perfecte. Îi privesc degetele de la picioare și i le număr constant, mi se pare că sunt mai multe decât ar trebui să fie.
Plânge mult, cu gura larg deschisă și cu lacrimi adevărate. Simt că o face cu un scop, altul decât cel de-a alunga foamea, oboseala sau umezeala. O simt răzvrătită, furioasă, conștientă de nedreptățile care o așteaptă. Nu poți alege carnea care te înconjoară. După o săptămână buricul i s-a uscat și i-a căzut. Paula m-a întrebat dacă vreau să îl păstrăm. Am ridicat din umeri. I l-am luat din mână și l-am pus pe noptieră cu gândul că o să-i găsesc un loc mai târziu în vreo cutiuță de lemn pe care o țin într-un sertar. Mai târziu mi-am adus aminte de el și l-am căutat – nu mai era acolo, dar acum câteva zile cred că am văzut una dintre pisici jucându-se cu el.
Paula îi sărută ochii și o pune la sân. O privesc cum gângurește și alunecă pe pielea Paulei, apoi se cațără din nou și își ține pumnii mici strânși la piept în timp ce suge lapte din trupul maică-sii, și mă rog ca laptele ăla să nu fie negru, pentru că știm cu toții cum se termină povestea asta.
Totul a devenit mai lent. Paula nu mai are răbdare pentru greșelile mele, iar eu continui să le înmulțesc tocmai din cauza asta.
Se zice că a greși e uman, dar uneori îmi pare că a fi uman înseamnă doar să greșești. Atâta presiune, atâtea ocazii de a comite erori, și nu ratezi niciuna. Ai momente când îți dorești să poți arunca o cheie franceză între roțile dințate și totul să se blocheze cu un scrâșnet sinistru de metal care macină metal.
Am descoperit amândoi un respect aproape biblic pentru cei care au făcut asta înaintea noastră.
Încet, ne-am dat seama că noi nu protejăm copila, cu grijile pe care i le purtăm, ci ne protejăm pe noi înșine. Facem toate aceste lucruri ca peste ani să nu poată să ne reproșeze nimic. Nu vede și nu aude decât restricții, iar noi, rebelii de altădată, am devenit niște profesori prăfuiți și rigizi. Copila e mică și fragilă, dar va crește mare în curând și în privirea ei senină, în felul în care apucă aerul cu degetele mici, văd setea de anarhie, văd că va dori să calce în picioare regulile pe care eu și maică-sa le iubim atât de mult.
Nu mai este timp, nu mai este răbdare. Ce mai avem sunt semne de exclamare. Paula nu mai are menstruație. O privesc seara când iese de la duș. Își șterge pielea, se spală pe dinți și apoi adoarme imediat pe marginea patului.
O strâng în brațe.
Când apare un om nou pe lângă tine, totul ține de percepție. Ai nevoie de o strategie. Arată-ți defectele din timp, ca el să le iubească înainte să știe ce reprezintă ele. După ce va afla și va învăța să facă diferența, nu mai poți face nimic, nu mai poți convinge pe nimeni. Lupta e deja pierdută. Ne spunem că noi n-o să facem aceleași greșeli ca restul. Ca ai noștri. Noi vom face altele, copila va face altele. În final, asta cred că suntem: greșeli care perpetuează greșeli. E datoria fiecăruia să greșească și să accepte asta așa cum acceptă răsăritul soarelui.
Copila doarme între noi, iar noi stăm întinși, îi mângâiem genunchii și privim tavanul în tăcere.
Nu mă pot abține să mă gândesc la momentul îndepărtat când îi voi povesti despre cum am ținut-o în brațe cu grjiă, ca pe o pâinică, cum i-am mângâiat nasul și obrajii, despre cum am râs împreună toți trei, despre tinerețea pe care n-o să și-o amintească niciodată și despre toate roțile care se învârt inevitabil împotriva ei. Îi privesc ochii mari, plini de întrebări, și îmi doresc să treacă timpul peste ea, așa cum a trecut și peste noi. Încercăm să o sedăm cu iubire și timpi morți, dar simt că ne înfrânge tot mai tare, pe zi ce trece, și aud melodia apocalipsei șuierând în depărtare.
Simt că o iubim pentru ceea ce este, iar asta o va împiedica să devină mai bună.
Prietenii, în ignoranța lor, ne-au avertizat just că lumea noastră, așa cum o cunoșteam, se va sfârși.
Și știi ce?
Chiar așa s-a întâmplat.
 
•••
 
L-am visat pe taică-meu. Niciodată nu l-am mai visat până acum. Era îmbătrânit și subțiat. Avea o barbă deasă, plină de fire cărunte. Ne-am întâlnit într-un loc în care nu exista lumină, dar nu pot spune că era chiar întuneric. Undeva am auzit un foc arzând și vreascuri trosnind. L-am privit. În partea de sus purta un tricou alb și brațele îi dispăreau în întuneric imediat ce ieșeau din mâneci. M-a privit un timp, în tăcere, apoi și-a aprins o țigară. M-a privit pe sub sprâncene și când am deschis în final gura să spun ceva, a vorbit peste mine. M-a întrebat:
– Ce-i? Ce vrei?
Am închis gura și m-am gândit un timp la asta. Am observat că brațele lui erau acolo, dar erau acoperite aproape în totalitate de tatuaje. Apoi cred că s-a plictisit așteptând, s-a aplecat și a stins țigara pe podeaua neagră, și a spus:
– Nu-ți face griji, o să fie bine. O să te scoată ea la liman.
Apoi s-a întors cu spatele și a dispărut. S-a făcut liniște. Focul a distrus tot ce a mai rămas, iar eu m-am trezit.

© Casa de pariuri literare

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”