Irina Lupu | © Andrei Dumitrescu

O povestire de Irina Lupu (+Q&A)

„Limpezire” a apărut la începutul verii în cea mai recentă antologie de proză scurtă KIWI, excelent îngrijită de Marius Chivu.

Limpezire

 

Mergi la înot de trei ori pe săptămînă. Uneori te duce tatăl tău, de cele mai multe ori mama. De obicei, ea te lasă în fața vestiarului și iese afară să răspundă la telefon. O singură dată a urcat în tribună, lîngă ceilalți părinți, dar asta se întîmpla pe la începutul cursului. Nici de data asta nu e prezentă, urmează să faci ultima tură de bazin.

După fluierul scurt, plonjezi odată cu Eva pe primul culoar, dar la jumătatea bazinului o depășești. Mama ei înoată bras pe culoarul vecin. Ajungi la capăt, strigi prima, instructorul îți strigă bravo și încearcă s‑o încurajeze pe Eva, dă din picioare, nu sta, uite la Thea ce bine înoată, dar nu funcționează, dimpotrivă, se agită, înoată mai prost. Tu îți ții respirația și, pînă la scară, avansezi pe sub apă. Femeia trece pe culoarul vostru și își îmbrățișează fiica. Te întrebi dacă mama ta știe să înoate, îți imaginezi cum ar fi o oră cu ea pe culoarul alăturat. Eva își scoate ochelarii, o auzi spunîndu‑i mamei că i‑a intrat apă în ochi.

Ieși din bazin și verifici din nou tribunele, ceilalți părinți se pregătesc să coboare. Ajungi prima în vestiarul gol, îți scoți rucsacul din dulap, intri la dușuri. Eva și mama ei pornesc robinetul în cabina de lîngă. Ai fost rapidă azi, bravo, te pregătești pentru concurs? te întreabă ele. Dai din cap că da. Tu nu te înscrii? o întrebi pe Eva, iar femeia îți răspunde în locul ei că se mai gîndește, că nu s‑a hotărît.

Încerci să‑ți dezlipești costumul de baie, dar renunți, ți‑a rămas mic, te strînge. Torni în palmă prea mult șampon, pe care îl freci ușor pe părul negru, lung, de care ești atît de mîndră, mișcîndu‑ți mai mult capul decît palmele, prinzîndu‑ți des degetele în buclele încîlcite. Nu te‑ai clătit niciodată singură pe păr, nu ești lăsată. Thea, ești aici? o auzi pe mama ta. Îi răspunzi fără să deschizi ochii, spuma ți se prelinge din cap pe față. Te aștept în vestiar, zice ea, nu mai sînt pungi pentru pantofi, nu pot să intru la dușuri. Deschizi ochii după ce ți‑ai clătit, cît de cît, părul. Cele două se șamponează în fața ta. Femeia stă ghemuită lîngă fetiță, sînt tunse la fel de scurt ca mama ta, cea mică e dezbrăcată, cealaltă și‑a desfăcut costumul de baie pînă la brîu. Privirea îți rămîne un timp pe sînii femeii, mama ta nu umblă niciodată goală prin casă, încuie ușa cînd intră în baie. Cînd se întoarce cu spatele, îi vezi alunițele mari. Mama ta are spatele fin, asta știi sigur, tu i‑ai întins crema pe spate cînd ați fost ultima dată la mare.

Auzi cuvîntul poame pentru prima dată în jocul pe care cele două îl încep în cabină. Mi‑e foame, spune Eva, în timp ce se clătesc. Dacă ți‑e foame, o să‑ți dau niște poame, îi răspunde mama. Fetița rîde, nu știe ce înseamnă, dar ea îi explică, așa afli și tu. Mi‑e sete, continuă. Dacă ți‑e sete, spune lungind ultima vocală, îți dau apă din șosete. Eva rîde tot mai zgomotos și caută replici noi la care așteaptă rime. Rime pe care și tu începi să le cauți în minte.

Oprești robinetul și ieși din cabină cu apa șiroind pe corp și capul băgat între umeri, ți‑ai uitat prosopul în dulap. Mama te întîmpină cu expresia cunoscută, hai, măi, copile. Ți‑o spune în timp ce continuă să vorbească la telefon. Îl îndepărtează de ureche doar cît să te întrebe care e dulapul unde ți‑ai lăsat lucrurile, dar nu așteaptă răspunsul, îți ia cheia din mînă și‑l caută singură. Mama Evei vine de la dușuri cu ghiozdanul tău. Ești culmea, îți spune, apoi îi mulțumește ei. Vrea să afle cum te‑ai descurcat, dar te întreabă cum s‑au descurcat ceilalți. Femeia răspunde în locul tău, te laudă, spune că ai fost tare, că ești tot mai bună, că sigur te vei descurca la concurs, iar mama ta te privește zîmbind. Thea e tare doar cînd vrea ea, zice. Deci faci bine doar cînd nu mă uit eu, nu? Cîte ture ai făcut? Îi zici că a fost zi de sărituri și că v‑ați întrecut doar o dată, la sfîrșitul orei.

Cînd bagă uscătorul de păr în priză, îți strîngi pleoapele, știi ce urmează. Mult timp ai crezut că uscătorul vostru nu are mai multe trepte, ai simțit mereu aerul fierbinte. Printre șuvițele care îți zboară haotic, le urmărești pe cele două, așezate pe banca din față. Se usucă pe rînd, numărînd pînă la douăzeci. Eva nu are răbdare, numără rapid, dar mama ei numără lent, adăugînd și sferturi sau jumătăți de numere. Uscătorul trece de la una la cealaltă cînd se termină numărătoarea, cu mîna liberă, femeia îi ciufulește părul fetiței. Îți întorci privirea spre mama ta, o întrebi dacă acum poți s‑o usuci și tu. Ți se pare că m‑am udat pe păr sau ce? te întreabă ea și repornește uscătorul pe o treaptă mai silențioasă, care dă un aer mai puțin fierbinte. Nu, doar așa, să ne facem că te usuc, îi zici tu. Te întreabă dacă ți se pare că are timp pentru asta. Dacă taică‑tu nu se fofila, mai adaugă ea, dacă venea el să te ia, poate îmi terminam și eu treaba pînă veneați voi.

Fofila, repeți în șoaptă, al doilea cuvînt nou pentru tine. Ce înseamnă? strigi. Mama oprește uscătorul de tot și îl smulge din priză, ce înseamnă ce? zice ea, fo‑fi‑la, silabisești, dar nu îți răspunde, oftează, se întoarce la dulap, iar tu o urmezi. Vrea să știe cu ce te îmbracă mîine, te întreabă asta printre smucituri, faci poza pentru 8 Martie. Te sprijini de umărul ei în timp ce îți pune șosetele. Eva e îmbrăcată cu grijă de mama ei, femeia are doar lenjeria pe ea, un body într‑o culoare pe care tocmai i‑o explică fiicei, roz‑piersicuță. Pe bancă le așteaptă două turbane multicolore, identice. Ridici din umeri, dar nu te observă. Repeți gestul de cîteva ori, mama ta îți povestește că ea este cea care le‑a propus celorlalți părinți să‑și îmbrace copiii cît mai asemănător, în aceeași culoare măcar, oricum vi se va vedea doar gulerul. Dar nu fusese singura care simțise nevoia să se impună, așa că s‑au certat între ei și fiecare copil urma să vină îmbrăcat cum dorea.

Deci te gîndești pînă acasă și‑mi zici, o auzi. Tu te gîndești la altceva. O întrebi dacă știe să înoate, dar, pînă să‑ți răspundă, se apropie de capul tău și îți cercetează cărarea, dezaprobă ce vede acolo cu niște gesturi pe care i le cunoști – un fel de plescăit, un oftat enervat, un fel de a respira care te face mereu să crezi că aerul pe care îl expiră a devenit brusc mai greu. O să ieși aiurea rău cu părul ăsta în poză și o să te mai și mănînce capul dacă nu te clătește ea încă o dată, te asigură. Telefonul îi sună din nou, își pune căștile ca să poată vorbi, rămîi fără răspuns.

La recepție cere un sac de plastic în care îți pune rucsacul ud, te oferi să‑l cari tu, hai, lasă, e OK, zice ea. Știi că nu e OK, dar că n‑ai ce să mai schimbi acum. Trebuia să fii mai atentă. Îți propui să fii mai atentă. În drum spre mașină începi să fredonezi un cîntec, te urci pe un parapet pe care mergi ca pe bîrnă, te oprești din cînd în cînd să dirijezi cu două baghete imaginare aerul, așa cum ai văzut cu cîteva săptămîni în urmă la un concert plictisitor, despre care i‑ai spus mamei c‑a fost frumos, pentru că ei îi plăcuse și pentru că ea își dorea ca și ție să‑ți fi plăcut. Acum se întoarce spre tine cînd își dă seama c‑ai rămas mult în urmă, îți face semn cu arătătorul drept spre încheietura mîinii stîngi și te privește din nou dezamăgită. Totuși, te miști la fel de lent și mai faci o oprire.

Tot drumul spre casă vorbește la telefon. Respinge un apel, nu ai apucat să citești cele două nume de pe ecran, doar primul, Tudor. Ai vrea să o întrebi din nou dacă știe să înoate, dacă îi place, ai vrea să jucați împreună jocul cu rime. Rime pe care le cauți singură pentru cuvinte ca buget, pe care îl potrivești cu violet, pentru tabel – porumbel, pentru furnizor – căruia i‑l găsești pe plutitor. Ăsta îți place cel mai mult, îl spui cu voce tare, pe silabe. Vrei să fii auzită, dar să n‑o deranjezi, așa că livrezi cuvîntul pe bucăți. Mama se încruntă și îți face semn să taci, respinge un nou apel de la Tudor nu‑știu‑cum. Încheie conversația abia după ce parchează. Te roagă să aștepți puțin pînă trimite un mesaj. O întrebi ce voia unchiul tău. Cine? se încruntă. Tudor. Ah, zice ea și face o pauză, nu știu, o să văd, îl sun eu, nu puteam să răspund.

Pornești pe scări în fața ei. Gata, ți‑a trecut lenea? Urci și tu cu mine pe scări de acum? te întreabă. Cu tati urc mereu pe scări, îi spui. Aha. Te‑ai gîndit cu ce vrei să te îmbraci mîine? Să știu ce să‑ți pregătesc. Ridici din umeri, nu știi ce‑o să porți, dar știi că oricum nu contează ce vrei, mama va alege ce crede ea c‑ar fi potrivit pentru ocazia asta. Eu mă gîndeam să‑ți pun sarafanul, ce zici? Sarafanul e chiar OK, ești ușurată, sperai să nu fie iar fusta cloș. Cuvîntul cloș ți se pare că înseamnă babă, deși l‑ai auzit doar de la mama ta. Da, cred că vreau cu sarafanul, zici și tu. Te lipești de ușă, ridici mîna și acoperi vizorul cu palma. Îl murdărești, îți spune. Te întorci spre ea, întinzi mîinile și picioarele spre colțurile tocului, hai, dă‑te, zice, dar tu rămîi lipită. Eu sînt ușa, spui, și tu trebuie să mă deschizi. E un joc în care tatăl tău intră de fiecare dată. El împinge ușa, te prinde de mîna dreaptă prefăcîndu‑se că apasă pe o clanță și te împinge ușor cu brațul, apoi te închide la loc. Uneori iese și intră din nou, doar ca să te distreze. Dacă îți dorești să continuați jocul prea mult timp, tatăl tău te gîdilă și te trage după el în casă. Parola, plusezi acum. Mama apasă pe clanță, împinge ușa, nu mai spune nimic, știi că trebuie și intri.

Îl auzi pe tatăl tău în bucătărie, îi strigi că ai fost prima. Te așezi în fund, mama îți amintește că a pus bancheta în hol ca să te descalți civilizat, nu așa. Îți arunci încălțămintea, alergi spre dormitor, hei, cui lași pantofii?, dar nu te întorci. În cîteva clipe apare ea în dreptul ușii tale, te organizează: aranjezi totul frumos, în dulap, apoi mergi să‑ți pui pantofii la locul lor. Treci pufnind pe lîngă ea, cu pași intenționat apăsați, te duci întîi să lași pantofii. Aștepți să auzi un comentariu și despre tropăit, dar de data asta, spre surprinderea ta, nu vine.

De ce te‑ai fofilat? întrebi cînd intri în bucătărie. Tatăl tău stă pe unul dintre scaunele înalte din jurul insulei, începe să rîdă, te ajută să te urci pe cel de alături. Ce mă sapă maică‑ta, zice el, adică cum? întrebi. Nu îți mai răspunde, rămîne cu ochii în laptop și cu bărbia într‑o mînă, citind în șoaptă ceva de pe ecran. Te joci o vreme cu o lingură de lemn găsită pe masă, în fața lui, ți‑o ia din mînă. Știi că e deranjant, îți spune. Te roagă totuși să îi povestești ce‑ai făcut. Cum a fost ziua ta, ce‑ai învățat nou? Din baie se aude apa curgînd. Îl lași în bucătărie, alergi și apeși pe clanță, e deja încuiat. O strigi și continui să apeși ritmic pînă cînd îi vezi silueta prin sticla mată. Răsucește cheia. Ce vrei? E încă îmbrăcată. Vrei să ne spălăm pe cap amîndouă? îi propui. Pe tine doar te clătesc, după ce termin eu. Închide din nou ușa, după ce se asigură că nu îți prinde nici un deget în ea. Îți lipești fața, cu limba scoasă, de geamul sablat. Deschide din nou, în sfîrșit ai făcut‑o să rîdă. Te roagă să fii o fetiță înțelegătoare. Rămîi în hol și privești silueta ei pe marginea căzii. Tastează.

Te întorci în camera ta, deschizi ușile dulapului, te uiți printre umerașe, tot nu știi cu ce ai prefera să fii îmbrăcată a doua zi, așa că îți cauți sarafanul. Te plictisești repede, ți se pare că au trecut deja cele zece minute, te întinzi pe jos și te rostogolești sub pat, unde stau, ca de obicei, toate jucăriile aruncate, printre care și Luna, păpușa cu părul lung și alb, zîna. Vrei să te joci cu ea de‑a cosmetica, dar nu cum vă jucați de obicei, cu setul de pensule, fără să le înmoi în acuarele, sau cu cariocile, fără să le scoți capacele. O așezi în fund, pe birou, și te tragi mai aproape cu scaunul. Te prefaci mai întîi că o speli pe cap, îi dai jos rochița și o șamponezi, îi ridici brațele și îi spui acum tu pe mine. Treci de cîteva ori cu păpușa peste părul tău. Iei markerul negru și îi colorezi cîteva șuvițe, te întinzi după foarfecă și îi tai cîteva smocuri. Apoi alte smocuri, pînă îl scurtezi de tot. Iei din nou markerul și îi colorezi tot părul rămas pe cap cu negru. Cînd termini cu părul, treci cu markerul pe corp. Îi încercuiești sînii. Te amuză, dar ce nu vezi e că te‑ai înroșit în obraji. Îți ridici tricoul, îl prinzi cu bărbia și faci același desen pe pieptul tău, două cercuri inegale în jurul sfîrcurilor.

Cînd mama te strigă să vii în baie, încerci să‑ți ștergi urmele negre cu degetul, însă nu se mai curăță. Freci pînă ți se înroșește pielea, încerci să iei culoarea și de pe Luna, nu merge, îi apeși sînii păpușii pînă cînd nu‑i mai depășesc linia abdomenului. O îmbraci, strîngi părul tăiat și arunci totul sub pat. Haide, auzi de dincolo. Acum ești și mai îmbujorată, îți ard obrajii. Trebuie să te clătesc, Thea, nu pot să te las așa. Ba da, poți, insiști. Hai odată, te rog, se face tîrziu, spune mama ta, cu aceeași voce fermă, dar mai blîndă decît mai devreme. Începi să plîngi, iar cînd o vezi în prag aproape că urli, repeți că nu vrei să te mai speli, că te‑ai spălat o dată și gata și că dacă ea nu a vrut să te spele mai devreme, la bazin, e treaba ei. Ea iese din cameră, îi auzi cum se ceartă, nu ai fi vrut să se certe și din cauza ta, ți se face teamă cînd se întîmplă asta. În scurt timp apare tatăl tău în prag. Hai să te clătească tati pe cap, zice și, chiar dacă nu se pricepe, accepți.

Te dezbraci cu spatele la el și intri în cadă, te așezi cu mîinile încrucișate pe piept, dar nu pare să observe. Îți udă părul, te șamponează ușor, te clătește și în tot acest timp fredonează un cîntec pe care încerci să‑l recunoști. Cînd îți intră apă în ochi, uiți de cercuri, ridici mîinile de pe piept, îți acoperi pleoapele și te lași pe spate. Hopa, îl auzi, din ce trib face parte domnișoara care poartă acest tatuaj? te întreabă. Ți‑e rușine, dar începi să rîzi. Nu mă spune, pretty please, îl rogi. Nu te spun, dacă mă primești și pe mine în tribul tău. Rîzi, va trebui să‑ți faci și tu la fel, îi pui condiția. Întotdeauna el te face să rîzi. Mai puțin cînd se ceartă cu ea, dar nu îți stă gîndul la asta acum. Cred că trebuie să vorbesc totuși cu Luna dacă te primim, îi spui. Îți întinde buretele, te lasă să te speli singură pe corp. Îți pregătește prosopul și halatul. Dar mami, ea face parte din tribul vostru? te întreabă. Nu cred că vrea, îți vine să spui, dar preferi să mai rîzi o dată înainte să‑ți afunzi capul în prosop.

 


Bogdan Coșa: Ai zis că a fost „greu, greu de tot” să scrii povestirea asta. 

Irina Lupu: Așa mă plâng eu mereu. Asta pentru că nu am scris niciodată „pur și simplu”, ca pe urmă să văd eu ce mai tai, ce mai pun, cum mai bricolez. Nu scriu până nu am prima frază clară în minte, dar scriu aproape de fiecare dată fără să știu finalul. De cele mai multe ori, între poveste și finalul ei trec luni bune. „Limpezire” nici nu s-a numit așa timp de doi ani, dar a fost (aproape) aceeași poveste în timpul ăsta, chiar dacă a trecut prin scrierea la persoana a treia, persoana întâi, persoana a treia din nou și, în final, persoana a doua. Finalul a fost scris fix înainte să trimit textul pentru publicare. E greu pentru că nu fac niciodată o schiță generală pentru ca apoi să detaliez, detaliez, detaliez. Eu lucrez cu dălțița cea mai mică de la început până la final și uneori încep o lucrare similară în paralel, le compar și mă apuc de a treia, după chipul și asemănarea celei care mi se pare mai reușită.

BC: Au fost și povestiri pe care le-ai scris cu ușurință? Dacă da, oare ce a fost diferit?

IL: Singurele povestiri scrise cu ușurință au fost cele de pe vremea când credeam că m-am prins care e faza cu scrisul. Lucrul de care mă bucur acum e că nu m-am grăbit să le public undeva. Pe unele încerc să le uit, evit să deschid fișierele. Ușurința asta venea, cred, și din entuziasmul pe care îl am când fac un lucru pentru prima dată și îmi iese, cât de cât. Nu e perfect, dar nu e nici de aruncat la gunoi, așa că vreau să îl fac iar și iar, pentru că nu îmi vine să cred că eu am construit chestia aia. Apoi încep să am pretenții de la chestia aia și de la mine, îmi e din ce în ce mai clar cum vreau să o fac să arate, dar ăsta e și punctul în care apar frustrarea (că nu îmi iese din prima așa), teama (că nu voi reuși, oricum), simptomele sindromului impostorului (cine sunt eu să…?) etc.

BC: În general, de ce scrii? Ce vrei de la arta ta?

IL: Sunt o persoană foarte ascunsă, scriu ca să fiu văzută, fără să strig „sunt aici și sunt așa”. Chiar dacă scriu ficțiune, chiar dacă nu e (aproape) niciodată vorba despre mine în povestiri. Dar e felul meu de a mă raporta la lume, la ceea ce am trăit, la ceea ce am înțeles până acum. Sunt lucruri pe care n-am curaj să le articulez direct și nici nu cred că am de ce. Eu nu intru într-o încăpere și spun ce cred, vorbind peste ceilalți. Eu intru într-o încăpere, ascult ce crede fiecare și, după un timp, scriu ce cred eu despre ce se discuta acolo.

Dar sunt și chestiuni tehnice pe care le vreau de la „arta” mea. Mă obsedează ritmul. Îmi citesc povestirile cu voce tare ca să ajustez punctuația, până mi se pare că ar „curge” cum trebuie. Apoi claritatea – mă îndepărtez de ceea ce scriu perioade lungi de timp pentru ca atunci când revin asupra prozelor să nu mai fiu atașată de niște exprimări care mi s-au părut bune în primă fază și să tai fără milă, până văd muchiile precise ale textului. Dar astea sunt lucruri pe care le caut în orice „artă” pe care o practic sau de care vreau să mă bucur. Nu văd o diferență foarte mare între procesul prin care trec atunci când îmi imaginez o casă versus cel al inventării unei povești. Aș mai adăuga subtilitatea. Asta ține, poate, tot ce structura mea ascunsă, însă în scris o exersez foarte conștient.

BC: „Limpezire”, apărută în cel mai recent număr al antologiei de proză scurtă KIWI (Polirom, 2022, coord. Marius Chivu) a făcut mai mulți comentatori să se întrebe când o să vedem toate povestirile Irinei Lupu într-un volum individual. Ai ceva planuri în privința debutului? 

IL: Nu mă grăbesc deloc cu volumul individual. Mă gândesc uneori că mi-ar plăcea, e o fantezie drăguță, dar prefer să spun că sunt prea leneșă să mă ocup de asta. Am câțiva oameni apropiați care mă întreabă mereu ce mai scriu, în ultima vreme le răspund că sunt cam ocupată cu viața reală, ceea ce e adevărat. Tot adevărat e și că nu sunt, de fapt, atât de leneșă, dar mă sperie tot ce poate aduce o carte cu numele meu pe ea. Aș vrea să-mi fie indiferentă reacția cititorilor, dar știu că nu mi-ar fi, așa că mai trag de timp.

BC: Când m-am dus cu manuscrisul romanului meu de debut la Alexandru Mușina, care-mi fusese profesor, m-a întrebat ca cine vreau eu să scriu, pe cine imit. Întrebarea lui nu era nicidecum condescendentă; dimpotrivă, voia să știe pe cine admir nestăpânit, de la cine fur meserie etc. Tu ce ai răspunde dacă te-ar întreba cineva același lucru? Ai putea să te oprești la un singur nume?

IL: Nu am un autor care să mă obsedeze, mai degrabă am perioade când îmi cășună pe unul sau altul. O vreme îndelungată a fost Lydia Davis. Eram atât de obsedată, încât îmi era teamă să nu o imit din greșeală. Îmi reveneau textele ei în minte în diverse situații. Le spuneam și altora că trebuie să citească. Îmi place în continuare, sunt chiar invidioasă pe unele proze ale ei scrise în câteva rânduri, pentru că și mie îmi place mult să scriu texte superscurte, mă gândesc la ele ca la niște accesorii esențiale, mici bijuterii care ar trebui să îți fure privirea și la care ar trebui să-ți rămână mintea. Doar că eu nu știu încă să le port, nici măcar nu știu dacă ce încerc să fac intră în categoria bijuterii, mi-e teamă că altcineva ar putea să vadă în ele mărgele de mazăre, nu ce îmi închipui eu că am șlefuit acolo, pietre prețioase. Așa că le mai țin la sertar.

 


„În cele patruzeci de proze ale antologiei există istorii despre persecuţia Securităţii comuniste și despre migraţia din UE; au loc întâmplări în târguri de vechituri și cârciumi, în sanatorii conduse de vampiri și cabinete de terapii high-tech ale viitorului; se desfășoară călătorii peste hotare, în jurul camerei, în mintea umană, în timp sau în universuri paralele. Astfel, în fiecare povestire – fie că e vorba de monolog, dialog sau realism comportamentist, epistolă postumă, parabolă religioasă sau metanaraţiune livrescă, apocrife istorice, pastile filosofice ori microistorii cyber pop – se conturează o formă de graniţă, de trecere sau de încălcare a unei limite: între culturi, limbi și ţări, între prezent, trecut și viitor, între realitate, vis și fantezie, între uman, animal și nonuman, între public și privat, inocenţă și maturitate, decenţă și obscenitate, luciditate și nebunie, convenţional și diferit, între viaţă și moarte.” (Marius Chivu)

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Robert Musil și-a făcut un selfie cu noi (în 1930)

Literatura e mai șmecheră decât ne place să ne imaginăm, în special literatura bună, care știe lucruri vitale și, dacă suntem înțelepți, acceptăm că poate să vadă în viitor. În august, fie că închideți taraba și vă trageți la o parte câteva săptămâni, fie că rămâneți pe baricade, vă invităm să recitiți o super-carte; noi tocmai am făcut-o – și garantăm că merită.

7 poezii de Georg Trakl

Editura ART ne-a bucurat în 2020 cu o ediție bilingvă a poeziei lui Georg Trakl; selecția și traducerea, splendide, îi aparțin lui George State, care e responsabil și de transpunerea operei poetice a lui Paul Celan în limba română.