Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
| © Antoniu Bumb

O povestire de Mihai Mateiu

Mihai Mateiu (n. 1976) scrie, cu pauze mari, proză scurtă. Începând din 2003, povestirile lui au apărut în reviste culturale, în original sau în traducere. Volumul „În creștere”, publicat recent la Editura Trei, este cea de-a doua sa colecție de povestiri.

O noapte

— No, și cum o fost la mare?
Nu o pot privi în ochi, tensiunea ei mă face să tremur.
— Bine. Fain…
Abia îmi aud cuvintele, stinse de vinovăție.
— Cu cine‑ai fost?
Sprânceana arcuită, buzele strânse. Durerea și furia care‑au născut întrebarea asta. Îmi plec din nou privirea.
— Cu George, Iulian… Și încă doi colegi pe care nu‑i știi.
O liniște stranie. Hai, trebuie s‑o zici.
— Au fost și câteva fete… Flavia, Anca… Eu am stat în cameră cu George.
— Și v‑ați distrat?
Îi simt disprețul, ca o palmă.
— Da, ne‑am distrat!
Dar unda de enervare se duce, revine stinghereala. Ce ne‑am mai putea spune?
— Tu ce‑ai făcut? Am încercat să te sun.
Privirea ei peste mine, spre dealuri.
— I‑am ajutat pe mica și ticu. M‑am plimbat. Am citit.
Doar pomenite, lucrurile astea o‑mblânzesc, îi sting furia. În locul ei apar tristețea, durerea. O fac nefiresc de frumoasă, aproape radiantă. Aș lua‑o în brațe, dar m‑ar respinge — ar simți mila, m‑ar urî. O luăm spre casă, rămân în urmă. Picioarele ei bronzate, sub pantalonii foarte scurți. Tălpile înnegrite de pământ, pătate de dude. Cândva imaginea asta m‑ar fi înnebunit.
O strigă bunică‑sa, întreabă dacă vrem să mâncăm. Merge să o ajute, se îndepărtează. E aici de mai bine de‑o lună, ca‑n fiecare vară, dintotdeauna. Știu ce înseamnă asta pentru ea, dar tot mă rănește. În primul an fusesem gelos, apoi m‑am simțit părăsit. S‑a căscat un gol, în care s‑a putut întâmpla ce s‑a întâmplat. Și‑acum? Am venit să o vizitez — cu Dospi, singur n‑aș fi putut. Am dat aici și peste Dan, fratele ei. Noroc cu băieții, care mai vorbesc. Umplu golul dintre noi.
Stăm toți la masă, afară. Mănânc cu ochii în farfurie. Turtesc mămăliga cu furculița, care devine astfel o lingură pentru sos. Testul suprem al mămăligii. Manuela m‑a învățat asta, chiar aici, în altă viață. De ce i‑am zis că stăm și peste noapte? Nici măcar nu pot dormi în casă — mă sufoc, de la pisici sau pernele cu pene. Și, până la urmă, de ce‑am venit? Ca să mă ierte, fără să știe pentru ce? Să mă salveze? N‑are cum, idiotule! E prea târziu, s‑a dus totul! Ce să facem toată după‑masa?
— Mergem să pescuim diseară? La tău?
Vocea mea găunoasă. O văd cum se crispează. Știu că se gândește la bunici, la ce or să creadă ei. Lui frate‑său însă‑i strălucesc ochii, atât de diferiți de‑ai ei.
— Daaa, ce fain ar fi!
Și Dospi pare interesat.
— E departe?
— Nu foarte.
— Și stăm toată noaptea?
Totul se destinde pentru câteva clipe. Facem planuri cu pături și râme.

E încă arșiță când pornim. Ieșim din fundătură și‑o luăm pe o uliță lăturalnică. O scurtătură, zice Dan. Câteva vaci s‑au oprit la o adăpătoare. Ne privesc trecând, una se balegă nepăsătoare. N‑am mai fost pe aici. Case mici, curți cu păsări, câini și pisici, grajduri din lemn. Cândva mă încântau toate astea. Cândva visam, cu Manuela, la viața asta simplă și dură. Nu mi‑a ieșit.
O ținem tot într‑un urcuș. Întâi printr‑o livadă părăsită, apoi pe sub pădure. O iau mereu înainte, apoi mă opresc să‑i aștept.
— Ce faci Gus, întreabă Dospi. Unde te grăbești?
O, prietene, de‑aș ști!
— Să pescuim, îi zic.
Îmi vede fața strâmbată de durere, își amintește.
— Ioi, te doare tare? Am uitat. Poți merge pân‑acolo?
Dau din cap că da și pornesc iarăși înainte. Dospi‑i explică lui Dan. Acu’ trei săptămâni mi‑a pocnit coloana, când o așezam pe bunica în pat. M‑am prăbușit în genunchi, ca tăiat. Am așteptat degeaba să treacă, apoi m‑am târât până acasă. Durerea‑mi străbătea, ca un fier încins, tot piciorul. După două zile am mers la spital. Medicul mi‑a arătat radiografia, apoi un mulaj de ghips. Putea să mă opereze. Am plecat valvârtej, refuzând să‑l ascult, să‑l cred. Acasă am izbucnit în plâns — întâi ficatul, apoi inima, acum și coloana. La 25 de ani eram terminat.
Și totuși după o săptămână am plecat la mare. Nu‑mi mai doream, dar nu puteam da înapoi. Flavia n‑ar fi înțeles. Așteptaserăm asta din toamna trecută, amândoi. Fuga noastră îndelung pregătită. Universul paralel în care să putem fi împreună. În care mai fuseserăm odată. Doar că de‑atunci totul s‑a schimbat. Eu m‑am scufundat în minciună. Neputând să aleg între două lumi, am alunecat într‑un spațiu ireal, între ele. Iar acolo mă aștepta nebunia.
Ieșim la șosea în curba cea mare și continuăm să urcăm. Ne lucesc fețele, pârâiașe pe gât, sub tricouri. În vârful dealului ne oprim să ne uităm în partea cealaltă, spre Zoreni. Mă așez și fumez pe marginea șanțului. Apoi o luăm iar din loc, la vale. Nu după mult timp, lăsăm șoseaua pentru altă scurtătură. Un drum prăfos, de căruțe, plin de balegi uscate. Le ocolesc, mă uit după niște pietre lucitoare. O pasăre necunoscută începe să țipe dintr‑o tufă de măceș. Sunetul înalt mi se mută‑n cap, insuportabil. Se amestecă cu mirosul otrăvitor de buruieni încinse. Inima se zbate agonic, între bătăile normale. Aerul și lumina devin brusc arzătoare. Mă opresc, sprijinit de un salcâm, îi las pe băieți să o ia înainte. Oricum nu mă pot ajuta. Moartea‑i deasupra mea, cu aripi strălucitoare, gata să mă ridice. Rămân nemișcat un timp imprecis, inuman. După care realitatea revine, încet — țârâitul greierilor, mirosul verii, culorile supraexpuse de soare. Trăiesc, Dumnezeu n‑a terminat încă cu mine. Șchiopătez în urma prietenilor.

— Uite‑l!
E un lac mic, cu stuf pe margini, în mijlocul unei întinderi de porumb. Se vede și‑o casă pe partea cealaltă, nu departe. Ca să ajungem la mal, trecem prin porumb. Frunzele sunt tăioase, ca hârtia. De aproape, tăul nu mai pare atât de mic. Apa e curată, de‑un verde adânc. Potop de broaște care se aruncă în ea. Găsim un loc deschis pe mal, unde‑au mai pescuit oameni — și‑au lăsat, înfipte în noroi, crăcanele de lemn.
Pregătesc febril undițele. La fel ca în copilărie, pe malul Mureșului, grăbit să‑ncep concursul cu frate‑meu. Minute întregi în care nu mă gândesc la boală și moarte, la Flavia și Manuela. Băieții au pus pe jos o pătură și aduc de undeva crengi uscate. Culeg și câțiva știuleți de porumb, să prăjim. Apoi stăm toți și ne uităm la vârfurile undițelor. Trec două libelule încârligate, broaștele fac scandal.
Am mai fost aici la scăldat, în verile trecute. Îmi amintesc cum încercam să pipăi trupul Manuelei pe sub apă, fără să ne vadă ceilalți. Dorința aia turbată, sufocantă. Și e ciudat că amintirea asta nu mai trezește nimic în mine. Sunt mort. Scot din când în când undițele, verific momeala, le arunc înapoi. Nicio mișcare.
Luna e aproape plină, stelele apar rând pe rând. Dan aprinde focul, suflă în el. Ne strângem împrejur — fascinația aia, dincolo de noi. Vorbim, mai mult ei. Eu m‑am întors în capul meu, la lucruri care nu se pot spune. Când nu vorbește nimeni, se‑aud sunete — micile trosnete și șuierături ale focului, broaștele din stuf, foșnetele porumbului străbătut de animale. Astea‑mi ridică părul pe ceafă. Mă aștept să ne‑nconjoare, să se năpustească. Deschid briceagul și încep să ascut aiurea un retevei.
Brusc, un foșnet nu mai dispare. Continuă să crească și ceva se năpustește, în final, peste noi.
— Ce faceți aicea, măăăă?!
Spumegă de furie. Cine ne‑a dat voie să pescuim? Și să facem foc? Cum i‑am călcat porumbu’? E ireal, câteva secunde rămânem nemișcați, cu inimile bubuind. Abia apoi ne ridicăm, încercăm să explicăm, să ne apărăm. Nu vrea s‑audă.
— De unde sunteți?
— Din Mociu!
— De‑ai cui din Mociu?
Îi spune Dan, nu pare să cunoască. Se‑nvârte turbat între noi. Are vreo 50 de ani, probabil. Mare, roșu‑n obraji și tâmp. Zbiară întruna. Ne prindem că locuiește în casa de alături. Că ale lui sunt pământul, porumbul, totul. Enervarea crește‑n mine, mai mare decât frica.
— Lacul n‑are cum să fie‑al dumitale. Nici malu’ lui.
— Cum veniți aici noaptea, măăăă, să‑mi prădați porumbu’?
— Am luat trei știuleți, ți‑i plătim.
— Ce plătești, mă? Că te duc la poliție!
— Bine, mergem la poliție, da’ liniștește‑te!
— Mie să nu‑mi zici tu să mă liniștesc! Că te‑arunc în lac!
Se‑nvârte ca leul, calcă focul. Strigăm toți deodată. La un moment dat nu se mai controlează și‑l îmbrâncește pe Dan. Am încă briceagul în mână și, într‑o secundă dilatată, contemplu gândul de‑a i‑l înfige în spate. În loc de asta, urlu, cu vocea spartă.
— Nu‑l atinge! Am zis că plecăm. Dacă nu‑ți convine, mergem la poliție. Da’ nu‑l atinge.
Oare‑l putem pune la pământ? Are vreo armă? Nu cred, ar fi folosit‑o deja. Hărmălaia continuă, îi explicăm, o ține pe‑a lui. Genul de cretin care‑ți repetă de‑o mie de ori același lucru. Mi s‑a uscat gura, mă ustură gâtul când urlu și eu. Normal nu se poate vorbi. Încep să strâng undițele. Când sunt cu toate în mână, se repede la mine și încearcă să mi le smulgă. Îl împing cu ele și apoi trag brusc, dezechilibrându‑l. Alunecă și‑aproape cade.
— Astea nu‑s ale tale, mârâi.
Simt că am atins o limită. Cred că o simte și el, face un pas înapoi. Dar continuă să răcnească. Porumbul lui devastat. Lacul lui. Pizda mamii lui.
— Am zis că plecăm! Dacă nu‑ți convine, vii la poliție! Ți‑am zis unde ne găsești.
— Vin io și vă duc la poliție. Tâlharilor! Așa te‑o‑nvățat bunicu‑to, mă?
O luăm prin porumb, ferindu‑ne fețele de frunze. Sunt ultimul și mă uit mereu înapoi, să nu mă atace din spate. Dar urletele rămân în urmă, tot mai îndepărtate. Nu știm încotro mergem, important e să ne îndepărtăm. Ăsta e în stare să meargă acasă, să‑și ia toporul și să vină după noi, pentru trei coceni. Idiotul! Îmi simt sângele zvâcnind în gât. Trebuia să‑l pocnim? Să‑l aruncăm în lac? Știu cât o să mă bântuie întrebările astea și rușinea de‑a nu fi făcut ceva.
Ieșim în sfârșit din porumb, în alt loc decât intraserăm.
— Dă‑mi o țigară, Gus!
Vocea lui Dan tremură.
— Și eu vreau una, zice Dospi. Ioi, nu pot să cred!
El e mai calm, consternat. Le dau, le aprindem.
— Oare‑am stins focul?
— L‑o călcat el, își amintește Dan.
Mă aprind iar.
— Dă‑l în paștele mă‑sii, măcar de i‑ar arde tot porumbul.
— Hai mă…
Îmi simt mâinile, picioarele și stomacul tremurând. Stăm pe loc și fumăm. Ochii se obișnuiesc cu lumina lunii, albă și leșinată. Dan încearcă să se orienteze. Suntem pe un drum cu șleauri, zice să mergem pe el. E mai ocolit decât la venire, dar măcar vedem ceva.
— Ai luat undițele? N‑am lăsat nimic?
— Nu știu, hai înapoi!

Bâjbâim prin noapte. Drumul se zărește ca o dâră mai albicioasă, de care încercăm să ne ținem. Mergem în liniște, poate un kilometru. Ne împiedicăm în gropi cu noroi. La un moment dat, Dospi dispare brusc. Nu scoate niciun sunet, se adună doar de pe jos, se scutură.
— Cred c‑am căzut într‑o baltă!
Vocea lui impasibilă. Fața nu i se mai vede albă, e plină de noroi. Izbucnim isteric în râs.
— Nu știu cum m‑am împiedicat.
Facem mișto de el, râdem, eliberăm tensiunea.
— Pfuai, nu mai pot, mă doare burta!
— Ai văzut cum o dispărut?!…
O ținem tot într‑o glumă. E ceva ireal la hohotele noastre în noapte. De fapt, toată situația‑i ireală. Parc‑am fumat iarbă și‑am intrat într‑un film. Exact când mă gândesc la asta, aud vag o muzică.
— Șșșșt. Ați auzit?
— Ce?
— Muzica.
Tragem toți cu urechea. Se aude tot mai tare, cum înaintăm. După ce trecem de niște copaci se vede și o lumină. Pare să fie o casă.
— De‑acolo se‑aude, zice Dospi.
— Da, e de părere Dan. Sper să n‑aibă câini.
— Poate‑s țărani cu furci și topoare, i‑o chemat ăsta.
— Ocolim?
Mă simt sătul de toate astea.
— Nu! Hai să mergem, n‑avem treabă cu nimeni. Îi drum public!
Ne apropiem pe unul dintre hiturile verii. Sunt de fapt două case, față‑n față, în aceeași curte luminată de un bec enorm. Muzica bubuie dintr‑o boxă urcată pe marginea unei ferestre. În curte, trei fete, îmbrăcate ca la discotecă, dansează singure. Ne holbăm la ele, trecând prin fața porții din plasă de sârmă. Oricât e de greu de crezut, sunt acolo. Melodia se termină și, în liniștea stranie, le salutăm. Ne răspund, toate deodată. Glasuri frumoase, de fete singure, noaptea. Capetele ni se răsucesc pe măsură ce ne îndepărtăm, cufundându‑ne iar în întuneric. Ne oprim abia când acordurile unei noi melodii se sting în urma noastră. Aprindem câte‑o țigară.
— Pfuai, să‑mi bag, le‑ați văzut și voi?!
— Mă, nu pot să cred!
— Și erau singure! Ați văzut pe‑altcineva?
— Nu.
Suntem electrizați, chicotim isteric.
— Pfuai, și ce faine erau! Ați văzut?
— Daaa!
— Haideți înapoi!
În loc de asta, pornim mai departe.
— N‑aveau cum să fie singure.
— Hai, măă!
— Poate erau iele.
Ideea mea prinde, Dospi și Dan o‑ntorc pe toate fețele. Ne‑ar fi putut împietri, ne‑ar fi făcut să ne pierdem mințile sau ne‑ar fi încuiat în copaci. Toate astea par acceptabile în schimbul unei orgii cu ele, până‑n zori. Dospi n‑a vorbit atâta într‑o lună întreagă. Iar lui Dan i‑a rămas sufletul în curtea aia.
— Da’ ce chestie, mă! Trebuia să facem ceva.
— Clar!
— Crezi că era o capcană?
— Să mor io, zici c‑am fumat ceva mega‑tare.
— Poate ne‑o făcut țăranul o vrajă.
— Sigur îs din același film! Dacă nu i‑o mers cu violența, o‑ncercat cu frumosu’.
— O fost Necuratu’!
Râdem iarăși. Ceva ce eu am uitat de luni de zile.

Umblăm mult prin întuneric, dibuind poteca. Când se desparte, o luăm la întâmplare. De două ori trecem pe lângă case cufundate‑n întuneric. Le ghicim după lătratul câinilor, amenințător de aproape. Mi‑au amorțit degetele de la atâta strâns mânerul briceagului. Durerea din coloană și picior s‑a topit într‑o usturime arzătoare, continuă.
Când nici nu mai sperăm, ieșim brusc în șosea. După ultimele case din Zoreni, se pare. Măcar de‑aici putem ține drumul până acasă. Dan aruncă pe jos lemnul ascuțit de mine lângă foc și‑mi arată palma, unde i‑a rămas întipărită forma lui. Răsuflăm ușurați și, în secunda aia, ne‑atacă niște câini. Sunt vreo patru‑cinci, destul de mari. Probabil din sat. Se reped ca turbați, încercând să ne‑apuce de picioare. Strigăm și învârtim în jurul nostru ghiozdane și undițe, să‑i ținem la distanță. Înaintăm așa, noi cu spatele și ei dându‑ne roată, câteva zeci de metri. Îmi pierd cumpătul și încep să înjur de Dumnezei și Cristoși, cât mă ține gura. Pe țăranii pulii, care‑i lasă noaptea afară. Până la urmă câinii renunță, se întorc în întuneric. Iarăși îmi simt picioarele tremurând. Ne târâm timp îndelung pe șosea, peste dealul cel mare. Apoi pe ulițe, în fundătură.

În curte simt că mă prăbușesc. Parcă toată energia s‑a scurs dintr‑odată. Ursu se gudură, uriaș. Îl strâng în brațe, îmi lipesc capul de țeasta lui, îi adulmec mirosul. Bunicii Manuelei dorm în bucătăria de vară. Ea, în casă. Mai sunt paturi înăuntru, pentru toți.
— Eu rămân să dorm afară, le zic băieților.
— De ce? se miră Dospi.
Îl lămurește Dan.
— Are alergie.
— Ioi, am uitat.
— Mergeți liniștiți, insist eu.
— No bine, mă! Lasă că stăm și noi afară.
— Da chiar, n‑ar fi rău.
Dan vine cu idei.
— Putem dormi în podul grajdului. Sau pe căpiță.
Intru în grajd să văd vacile dormind în picioare. Le simt mirosul cald. Mi se obișnuiesc ochii. Nu dorm, se uită la mine, liniștite. Îmi doresc din tot sufletul să fiu ca ele.
Ne urcăm pe căpița pe jumătate consumată. Nu‑i foarte înaltă, iar partea de sus, aproape plată. Dan aduce din casă niște pături, să le punem sub noi. Ne‑ntindem toți, cu fețele‑n sus. Trec nori subțiri peste lună. În rest, stele peste tot. Dan reia plângerea.
— Păcat că n‑am făcut ceva cu fetele alea!
— Mă, da’ Gus trebuia s‑o‑nșele pe soră‑ta.
Mulțumesc, Dospi! În ciuda oboselii, viesparul de gânduri s‑a întors în capul meu. Gânduri fără speranță. Durerea Manuelei, cufundată în somn. Aș vrea să mă întind lângă ea, s‑o iau în brațe. Ca atunci demult, la munte. Dar nu mai putem face asta. Și durerea Flaviei, undeva departe, singură. Aș vrea să o mângâi, să o alin. Dar nu mai am dreptul. Două lumi care nu se pot atinge. Care nu pot exista laolaltă. Iar eu între ele, în nicio lume.
— Noapte bună!
— Noapte bună!
— Noapte bună!
Scurta foială se liniștește, respirațiile devin regulate. Rămân singur. Alunec undeva la marginea somnului. Gândurile se‑nvârt ca un carusel, tot mai repede. Aș vrea să ies, să cobor, dar nu mă pot mișca. Deși stau pe spate, am senzația stranie că stelele sunt sub mine. Un abis feeric. Mă apuc cu mâinile de paie, nu vreau să cad. Ultima impresie e un țipăt de groază, mut.

— Când te‑ntorci?
De data asta o privesc pe Manuela în ochi, cu disperare.
— Nu știu, îmi răspunde.
Se uită în zare, pe lângă mine. Aceeași tristețe îi scaldă fața. Mă apasă, ca o strivire în piept. Eu am făcut asta, e doar vina mea. Dau să o sărut, dar mă răzgândesc, îi ating doar umărul. Mă‑ntorc și ies pe poartă. Îl aud pe Dospi luându‑și rămas‑bun de la ea.
Mergem în liniște spre centrul satului, să luăm autobuzul. În două ore o să ajung acasă. Termenul ăsta nu mai are niciun sens pentru mine. Locuiesc mai degrabă în frică și boală, de care nu simt că mă mai poate proteja ceva. Iar ieșirea, încep să înțeleg, e una singură. Gândul ăsta mă paralizează.


„Ce așteptăm noi, cei care iubim literatura, de la o carte? Să ne spună o poveste credibilă, frumos scrisă, bine construită, marcată de adevărul personajelor. Să ne facă să începem să credem în adevărul personajelor, să ne însușim bucuriile și tristețile lor, entuziasmele și supărările lor, iubirea și ura lor, să simțim ceea ce ne spune orice carte bună, anume că și viața noastră este extraordinară și că există personaje care se intersectează miraculos cu destinul nostru și ni-l pot schimba. Astfel de personaje ne oferă În creștere, reinventând pentru noi cele mai intense trăiri din viețile noastre: copilăria, iubirea, deziluzia, speranța.” Marin Mălaicu-Hondrari

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult: