Adamclisi Centru
La puțin timp după ce Hitchcock a împlinit paisprezece ani, n-a mai putut urca scările din micul duplex în care locuiam. De fiecare dată când urcam în dormitor, el rămânea jos, uitându-se după mine cu o disperare care mă sfâșia. Îl am pe Hitchcock de când avea două luni; prima dată când l-am văzut, îmi încăpea în palmă. Am plecat de la adăpost cu el în buzunarul frontal, ca un marsupiu, al pulovărului mare de mohair pe care îl purtam, mergând pe stradă cu un amestec de mândrie, emoție și fericire, privindu-l la fiecare pas cum încearcă să se cațăre, să se elibereze, să fugă de fericirea mea imensă.
Când am ajuns acasă, tata m-a trimis cu el înapoi. De când murise mama, luase hotărârea să nu se mai atașeze de ființe care pot să moară înaintea lui.
Eu am simțit cum fericirea mea s-a dezumflat dintr-odată și m-a pocnit în creștetul capului, transformând tot universul într-o mare de întuneric și frig. Lacrimile mi-au năvălit din ochi cu o forță căreia n-am avut cum să-i rezist; cu o mână mi le ștergeam, iar cu cealaltă mângâiam pisoiul pe cap, încercând să-i potolesc țipetele disperate, ascuțite, care n-aveau nimic de-a face cu noi și cu hotărârile noastre.
Până la urmă, tata l-a acceptat și peste trei zile îl iubea ca pe ochii din cap. Pisicile au metodele lor.
L-am sunat să plângem iar împreună de soarta lui Hitchcock. În timp ce vorbeam cu el, am luat pisoiul sub un braț și l-am urcat scările. L-am simțit cum oftează. Hitchcock oftează ca un om, ca un moșuleț învins de ani, ceea ce și e. A fost un motan zdravăn la viața lui, așa că declinul lui m-a luat prin surprindere. Atunci când cunoști o ființă de când era cât o talpă de nou-născut, nu-ți vine să crezi că o să moară înaintea ta. Și totuși, pisicile au defectul ăsta; și cred că tata a înțeles asta mai bine acum paisprezece ani. Mie mi-a luat multă vreme, iar revelația a fost dureroasă. Astăzi, dacă mi-ar trece prin cap să adopt un alt pisoi după ce Hitchcock se va fi stins, știu că l-aș vedea, cum a făcut-o și tata, în același timp pui și bătrân, simultan la cele două capete ale vieții, atât de îndepărtate și totuși, atât de incredibil de vecine.
Mama nu suporta ideea de animal în apartament, așa că n-am avut niciunul în copilărie. Cele trei luni de vară pe care le petreceam la țară erau ocazia perfectă „să dorm cu găinile“, cum zicea mama îngrozită, când veneau să mă ia și mă găseau plină de păduchi. Mamaie îmi dădea voie să adun ouăle găinilor dimineața și să mulg vaca seara. În restul zilei, umblam pe dealuri.
Într-un an, am avut o capră care se ținea după mine. Ne plimbam toată ziua, până mi se făcea foame. Atunci mă uitam în vale și îmi făceam socoteala în cât timp ajungem acasă. Dealurile nu erau verzi, ca în cărțile care preamăreau partidul și țara socialistă. Erau chele și pline de colb, ca niște spinări de uriași bătrâni și arși de soare. În sus, se proiecta pe cerul alburiu cetatea Tropaeum Traiani, de care statul avea grijă doar în cărțile de istorie. În realitate, de cetate nu-i păsa nimănui, în afara lui Manole și a noastră, câțiva copii care ne făceam cazemate în aracii de vie de prin jur. Din când în când, Manole paznicul ne fluiera scurt și ne făcea semn să ne adunăm. Avea un cuțit cât un braț de om și cu el tăia din două mișcări un pepene pe care atunci îl alesese.
— De la cel mai mic la cel mai mare, zicea Manole și ne întindea bucăți ciopârțite stângaci în vârful iataganului. Tu primești cocoșul, îmi spunea.
Când îi povesteam lui mamaie că Manole ne-a dat iar pepene, zicea scurt:
— Manolis. Nu-l cheamă Manole.
Dar eu nu înțelegeam de ce ar avea cineva un nume așa de ciudat.
— Nu-i deloc ciudat, e grec, zicea mamaie. Așa cum eu sunt bulgăroaică.
Dup-aia, o asaltam cu întrebări:
— Mamaie, ce-s bulgarii, oameni răi? Dar grecii? Românii sunt mai buni sau mai răi decât grecii?
Mamaia râdea și zicea:
— Nici buni, nici răi, sunt doar nații diferite. Tot oameni.
Manolis e bun?
— Manole e cel mai bun om din lume, ziceam. După tine. Și tataia.
Manole chiar era bun. Avea un fel de-a vorbi care ne făcea să râdem, un fel de-a stâlci cuvintele care făcea poveștile lui năstrușnice să fie și mai amuzante. „N-am timp de voi“, zicea câteodată, dar noi ne țineam după el chicotind și trăgându-l de cracii pantalonilor. Altădată, îl împungeam cu bețe și ziceam: „Haide, Manole, nu fi rău!“ Cine știe ce resorturi i se mișcau în suflet când auzea asta… Cert e că era fraza infailibilă, care-l făcea să cedeze negreșit, în sfârșit, ca un uriaș blând. Se așeza pe un bolovan, ne aduna în jurul lui și zicea:
— Ia ziceți, mă, ce vreți să auziți azi?
Manole ne zicea povești cu animale fantastice, corăbii blestemate și zei furioși. Noi îl ascultam cu gura deschisă. Nici azi nu știu cum de Manole, paznicul cu gumari găuriți al unei cetăți uitate de lume, adunase în tolba lui cu povești nume atât de celebre ca Nike, Cronos sau Enea. Preferatul nostru era Odiseu: își învinsese dușmanii cu mintea și era mereu de partea binelui. Unul dintre dușmanii lui de moarte era Poseidon, despre care știam că era capricios:
— Nu ne place de Poseidon, e rău, îi ziceam lui Manole, iar el zâmbea cu gura până la urechi. Până la urmă, Manole era și el un fel de zeu în mitologia noastră, pe care o scria zi de zi cu istorii și felii de pepene roșu, un zeu bun, pentru că așa se hotărâse el și nu putea fi altfel. Cred acum că pentru Manole gândul că ar fi putut fi rău, că ar fi putut să ne dezamăgească vreodată era de nesuportat.
— Ia, hai, cărați-vă acasă, că vi se răcește ciorba! zicea pe cât putea el de serios când venea ora de masă.
Dar, în spatele sprâncenelor lui încruntate, se zbătea mereu un zâmbet captiv, ținut cu forța, să n-o zbughească afară. Iar în ochi îi străluceau mereu luminițe.
Își scutura mâinile pe pantaloni și intra în cetate, să-și mănânce pachetul, iar pentru noi ăsta era semnalul că ziua era pe cale să capituleze.
Odată, însă, ne-a prins noaptea. Ca să nu plece, i-am întins o cursă:
— Manole, mamaie zice că ești grec.
— Așa, și?
— Păi, și-aici suntem în România! i-am zis cu atitudinea cuiva care-a câștigat vreo bătălie. Înseamnă că ești străin.
Manole s-a aplecat până când ochii lui au ajuns la același nivel cu ai mei, mi-a luat bărbia în palmă și a zis:
— Străin e un om de la care nu știi ce să aștepți, așa că ți-e frică de el. Îți e frică de mine vreun pic?
Toți tăceam. Era o tăcere care ni se zbătea între tâmple. Vulturii dădeau ture deasupra noastră, ca și cum răspunsul i-ar fi interesat.
La câteva zile după ce ajungeam eu la țară, pe la mijlocul lui iunie, la marginea satului se instalau țiganii. Era aceeași șatră an de an, dar din când în când mai apărea câte un copil mic, pe care îl purtau tot timpul în brațe, oriunde se duceau. Dacă femeile erau ocupate, pe bebeluș îl purtau pe șold copiii mai mari. Nu umblau mult: bărbații lucrau cu ziua pe unde era nevoie de ei, femeile își petreceau timpul în jurul cazanului cu mâncare, urlând din când în când la cei mici.
De sus de la cetate, mă uitam la ei. Aș fi vrut să-i chem să se joace cu noi, dar îi auzisem vorbind într-o altă limbă. L-am tras pe Manole de mânecă și l-am întrebat, arătând cu capul în direcția căruțelor cu coviltir:
— Manole, sunt străini?
Manole a tras un fum din țigara pe care tocmai și-o rulase și, scuipând niște resturi de tutun printre buze, a zis:
— Cât timp nu ne e frică de ei, sunt de-ai noștri.
Mie nu-mi era frică de ei; nu-mi era frică de nimeni pe atunci. Lumea încă era un loc plin de povești, în care toți se înțeleseseră să mă țină departe de răutate. Pe vremea aia, tataie încă tăia iepurii în spatele casei, ascuns după stiva de lemne, ca să nu mă sperie. Iar când căprița care-mi devenise prietenă a dispărut fără urmă peste noapte, am fost convinsă că a venit un lup și-a furat-o, deși verișoara mea Flor a refuzat să mănânce ciorba lui mamaie și se uita la noi cum o făceam, cu o privire ucigașă, plângând cu sughițuri.
Țigăncile veneau în fiecare zi să ia apă de la cișmeaua noastră. Până nu apărea mamaie să le dea voie, nu se atingeau de poartă. Stăteau acolo, câte două-trei femei mici de statură și arse de soare, o strigau cu vocile lor răgușite, cântate, și așteptau. Odată intrate, se grăbeau să termine, ca și cum ne-ar fi deranjat, îndemnându-se una pe alta în cuvinte neînțelese și cu gesturi obișnuite, călcându-se pe picioare în graba lor, deși mie îmi plăcea să mă uit la fustele lor înflorate și la bănuții aurii pe care-i purtau împletiți în păr. Când plecau, ziceau săru-mâna și o întrebau pe mamaie dacă pot să vină și mâine.
— Ce frumos vorbesc, ofta mamaie în urma lor, privindu-le în lungul drumului. Și oamenii tot nu-i văd cu ochi buni, parcă ar mânca din pământul pe care calcă.
— Sunt străini, mamaie? întrebam eu, încă neconvinsă de ce-mi spusese Manole.
— Ete, străini! pufnea mamaie. Sunt țigani!
Sora lui mamaie, Dădica, stătea în capătul celălalt al satului și era mai bătrână cu vreo zece ani. Cu toate astea, copiii ei erau mai tineri ca ai lui mamaie și trăiau încă în casa părintească, nu
„împrăștiați în patru zări“. Mamaie exagera. Doi băieți de-ai ei locuiau la Constanța. Tata, la București. Dar lui mamaie, care plecase din sat de două ori în viața ei – o dată la o înmormântare și o dată la băi, la tratament –, i se părea că-s toți plecați la capă- tul lumii.
Pe Dădica nici n-o întrebam dacă mai știe bulgărește, că se uita la mine ca la un nebun, dar am testat și pe ea teoria mea încă neelucidată:
— Dădico, dacă tu ești bulgăroaică, înseamnă că nu ești ro- mâncă, nu?
— Așa s-ar zice, a răspuns Dădica, făcându-și de lucru pe plita sobei, fără să se uite la mine. Bucătăria lor era separată de casă: era ca un bordei mic de chirpici, unde nu intra soarele decât pe o gaură mică, cam cât un cap de copil. Stând așa, mereu în penumbră, Dădica părea făcută ea însăși din chirpici, de parcă o ploaie mai zdravănă ar fi topit-o.
— Înseamnă că ești străină aici, nu?
— Străină ești tu, că vii o dată pe an și plânge bunica-ta după tine de i se usucă sufletul! a răspuns Dădica supărată.
Adevărul e că pe Dădica n-o văzusem niciodată plângând, și mi-am zis că nici n-are cum să plângă, căci s-ar topi, făcută fiind din pământ galben și praf. Mamaie, în schimb, plângea litri de lacrimi pe zi: ea putea, bucătăria ei era în casă și avea ferestre mari prin care lumina și căldura năvăleau în toate ungherele. Mamaie era ca o piatră șlefuită: vărsa râuri de lacrimi, dar n-o dobora nimic. Despre nepoți spunea că și-i pune pe suflet și-i trece orice tristețe. Dădica aduna tristețea în ea, ca într-un vas de lut. Chiar dacă ea zicea că nu e străină, eu vedeam bine că e. Mamaie ieșea, mică și grasă, și străbătea satul stând de vorbă cu vecinii, râdea la toate porțile și-și târguia poveștile pe unele noi. Dădica nu ieșea din curte, iar dacă vreun om trecea prin fața casei când mătura curtea, se întorcea cu spatele furioasă, ca un prizonier între inamici. Când ajungeam la ei și o găseam în curte, îmi întorcea și mie spatele. Scârțâitul porții acoperea mormăiturile pe care și le spunea sieși printre dinți, ca un animal rănit.
— De ce e mereu supărată Dădica, mamaie? am întrebat într-o seară, în timp ce îmi schimba fețele de pernă cu unele noi, scorțoase și reci, apretate cu aracet.
Mamaie s-a așezat pe un scăunel cu trei picioare, care avea locul lui lângă patul din camera copiilor. Vedeam cum cântărește dacă mintea mea de copil poate să cuprindă adevărul, până când, în sfârșit, a zis:
— O să-ți spun odată, dar trebuie să mai crești. Deocamdată, s-o iubești așa cum e, că are nevoie.
Dup-aia, mamaie m-a mângâiat pe frunte și a stins lumina. În întuneric, zgomotele căpătau puteri nebănuite. Auzeam vântul printre trandafirii de dulceață ai lui mamaie și pe Olguța, cățeaua din față, dând ture prin curte. Auzeam păsările de pradă învârtindu-se pe deasupra lumii, animalele sălbatice amușinând pe lângă garduri, o poartă îndepărtată scârțâind ca o tânguială în urma vreunei fete, care se strecura în umbra de peste drum. Dar mai ales auzeam cum mamaie și tataie șopteau povești de peste zi, cap lângă cap. Mamaie chicotea înăbușit și ăsta era sunetul care mă adormea seară de seară. Tataie era cel mai nostim om de pe pământ.
Urcând pe deal înspre cetate, mergeam prin vii ca printr-o pădure pitică. Rupeam mlădițele cele mai subțiri și le ronțăiam strângând din ochi.
— Mi s-au strepezit dinții, strigam în spate, și așteptam să ajungă în față o sticlă cu apă.
Habar n-aveam pe atunci că există lucruri care nu-s ale tuturor. Împărțeam tot: sticla de apă, pepenii care creșteau în vârf de deal și păduchii. Mamaie mă despăduchea cu gaz și zicea de fiecare dată:
— Gata, e ultima oară când te mai las afară fără basma!
Dar a doua zi iar uita să-mi pună basmaua pe cap. Plecam pe neașteptate și mă întorceam când aveam eu chef. Libertatea impregna fiecare particulă din aer, de parcă se adunase toată aici, într-un sat de la marginea lumii, în timp ce în tot restul țării oamenii se cocoșau, copleșiți și înspăimântați de faptul că pereții au urechi și pietrele au ochi.
Țiganii plecau în fiecare an înaintea mea. Câteva zile se pregăteau și marginea noastră de sat se umplea de zornăituri. Caii erau potcoviți, cazanele curățate, sticlele cu bulion smolite la cap. Cuțitele se dădeau la ascuțit, chingile se întăreau la tăbăcar, cazanele, ceaunele și ibricele se vindeau din poartă în poartă, era un du-te-vino colorat, care trecea negreșit pe la noi prin față, oferindu-ne mie și lui mamaie spectacolul anului. Ei îi plăcea vânzoleala, mie îmi plăcea zgomotul. Ea se saluta cu toți și-i urmărea cu privirea cum urcau poteca pietruită înspre centru, cărând în spate oale și tigăi, chingi și hamuri, cuțite și topoare. Eu închideam ochii și urmăream clinchetul ibricelor de aramă crescând, ca un animal voios ce se apropie, plin de încredere, și-l ascultam apoi îndepărtându-se, unduindu-se în aerul cald al toamnei timpurii, ca o orchestră de îngeri căutându-și biserica. În urma lor, rămânea zvon de femei sporovăind în vale; un fel de oboseală trecea din gură în gură, îmbrăcând cuvintele necunoscute, pe care nu le înțelegeam, dar a căror muzică aspră îmi devenise familiară. Din când în când, un strigăt de copil se ridica deasupra tuturor, împungând aerul ca o săgeată.
Când l-am dus pe Hitchcock la doctor pentru ultima oară, mi-am amintit, nu știu de ce, de ziua în care mamaie mi-a zis de ce era mereu tristă Dădica. Eram deja mare și-mi luasem o săptămână de concediu, ca să merg să stau cu mamaie, să n-o las singură. Tataie murise de o lună și jumătate, de o boală care îl chinuise crunt, transformându-l din bărbatul vesel, înalt și puternic care fusese într-o mână de om cu niște ochi mereu mari, mereu înspăimântați. A fost aproape o ușurare când l-am știut dus, eliberat de suferința atroce, care îl împiedicase să mănânce în ultimele două luni; dar tristețea noastră colectivă, a celor care rămâneam cu amintirile, tot acoperise întreaga lume, ca o mantie grea și sufocantă. Când ne-am adunat cu toții în casa în care ne petrecuserăm copilăria, opt nepoți care oscilau între disperare și ușurare, ne-am îmbrățișat ca niște copii orfani. Deși nu ne murise un părinte, durerea era la fel de apăsătoare. Venise timpul să ne luăm adio nu numai de la tataie, ci și de la copilărie, de la libertatea aia ca un cal năvalnic, care avea mii de aripi și niciun pripon, de la acceptare și iubire necondiționată. Și era cu atât mai trist, cu cât știam, simțeam că nimeni, niciodată, nu o să poată să ne dea înapoi toate lucrurile astea. Că nimeni nu o să mai știe să reconstruiască pentru noi spațiul ăla imens, umplut cu fericire până la refuz, ca o cană care dă pe dinafară.
La priveghi, ne-am străduit să înlocuim deznădejdea cu veselie, așa cum se face, ca să-l conducem pe tataie pe lumea cealaltă cum și-ar fi dorit. Am umplut camera din față, în jurul mesei încărcate cu mâncare cât pentru șapte vieți, cu povești de demult, vorbind toți deodată, unul peste altul, completându-ne și contrazicându-ne, turuind de parcă ne-ar fi fost frică să nu lăsăm vreo clipă de liniște, să nu se simtă tataie singur. Înspre dimineață, veselia și gălăgia îl conduceau pe lumea cealaltă, iar eu m-am dus să mă întind pe patul meu din copilărie, hotărâtă să mai adorm o dată în sunet de chicoteli.
Din ziua înmormântării, am făcut planul și am scris într-o agendă pătată de lângă televizor cum facem cu rândul. Săptămâna mea a căzut înspre sfârșitul lui octombrie și, când rata a oprit în sat și-am coborât în fața primăriei, mi-am dat seama că nu știu drumul. Era ciudat, pentru că, deși simțeam că merg acasă, drumul îmi era complet străin. Mi-am dat seama de-abia atunci că era prima oară când veneam singură la țară: copil fiind, mă aducea tata cu mașina; când am crescut, făceam popas la unul sau altul dintre verii mei din Constanța și veneam împreună.
În sus sau în jos, drumul arăta la fel: un drum județean asfaltat, din care porneau ici și colo ulițe prăfuite sau pietruite, cu case pitice. Stăteam lângă un stâlp de fier subțire, la capătul căruia o plăcuță subțire purta inscripția orelor la care trecea rata. De partea cealaltă a străzii, un stâlp identic se ridica singur și resemnat. Era liniște, ca de obicei. Din când în când, se înălța și pierea câte un sunet scurt, care aparținea tuturor și nimănui în același timp.
Copleșită de liniște, de gol și de uitare, m-am așezat pentru un minut pe rucsacul burdușit cu haine, să mă gândesc. Am scos telefonul din buzunarul de sus al rucsacului, am căutat numărul vărului meu Florin și i-am zis că am ajuns, dar mi-e teamă că nu mai știu drumul.
Florin a râs scurt și a zis:
— Bucureșteanco! Vezi, dacă dai rar pe-acasă…
S-a asigurat că am primăria pe stânga, apoi a stat cu mine la telefon, până am ajuns în capătul străzii noastre.
— Gata, de-aici știu, i-am zis și prin fața ochilor mi-au trecut, ca o procesiune de stafii prietenoase, toți țiganii din șatră.
La celălalt capăt, Florin își lua la revedere înșiruind un alai de sfaturi de care n-aveam nevoie, trăgând de timp înainte să mă lase, înainte să se rupă de ancora în care mă transformasem pentru câteva minute, încercând să mai privească prin ochii mei, măcar câteva secunde, drumul pietruit care cobora domol către casa peste care fericirea se întinsese peste ani ca un arc, ca un curcubeu, ale cărui culori se mai puteau distinge, acum stinse, ca o umbră, dacă te uitai atent și n-aveai lacrimi în ochi. De-abia îl mai auzeam. Închisesem ochii și ascultam clinchetul ibricelor de aramă și foșnetul fustelor lungi, sfidând colbul uliței cu tonuri aprinse de verde, galben și roșu.
În seara aia, am făcut parcă un al doilea priveghi, amintindu-ne de toți din neam care aveau câte o poveste demnă de spus.
Așa a venit vorba despre Dădica, la a cărei înmormântare nu venisem.
— Eh, aveai alte lucruri de făcut decât să bați drumul până aici! a zis mamaie, ca o absolvire de păcate.
Împlinisem optsprezece ani în anul ăla și viața era o cursă: erau atâtea lucruri de făcut, atâția oameni de cunoscut, de iubit și de trădat, atâtea cărți necunoscute pe care noii mei prieteni le citiseră, încât hotărâsem să îmi reduc porția de somn zilnică la patru ore: nu voiam să pierd nimic, nu voiam să rămân în urmă, aveam multe de recuperat, așa că nu-mi permiteam să dorm prea mult. Și în mod sigur nu-mi permiteam să bat țara ca să ajung la înmormântarea unei femei despre care nu înțelesesem niciodată de ce era atât de supărată.
Mamaie mi-a povestit pe îndelete, la lumina unei veioze cu abajur care făcea umbrele să danseze pe pereți într-un fel aproape straniu. Am avut impresia că toți oamenii despre care povesteam se adunaseră acolo cu noi și ascultau, participau la priveghiul ăsta în care ne pregăteam să îngropăm multe, fiecare pe-ale lui. Mi-am dat seama că mamaie nu-mi povestise niciodată copilăria lor și de ce plecaseră din Bulgaria.
S-a ridicat cu greu de pe fotoliul ei bătrân și, știindu-mă fri- guroasă, a băgat câteva lemne în sobă. Era primul foc pe care îl făcea în anul ăla și casa a început să miroasă a despărțire: așa știam pe vremuri că a venit vremea să plec la București: când nopțile începeau să devină mai lungi și-și pierdeau dulceața, tataie se apuca să facă un pic de foc în sobă, ca să ne fie nouă cald. Ascultând, așezată între perne mari care miroseau ca întotdeauna, a aracet, cum începuseră lemnele încă vii să trosnească, mi s-a părut că în jurul nostru s-au strâns zeci de umbre, să se încălzească și să asculte.
Se întâmplase când mamaie era copil și nu știa nici ea prea bine toată istoria, mai ales că Dădica o îngropase apoi sub valuri de tăcere îndărătnică, crezând, poate, că o rană pe care n-o zgândărești doare mai puțin.
Mamaie a făcut bine că mi-a spus povestea asta târziu. Atunci, demult, n-aș fi înțeles-o; într-o lume mică în care nimeni nu era străin, oricât m-aș fi încăpățânat eu să-i așez pe câte unii, pe cei mai altfel, în afara mătcii, ar fi sunat straniu și neverosimil. Dobrogea a fost întotdeauna un spațiu al toleranței, cel puțin cât timp mi-am petrecut eu verile acolo, laolaltă cu turci, tătari, machidoni, sârbi, bulgari și țigani. Eram toți acasă, chiar și eu, care veneam de la București și încercam să îmi dau seama dacă-s străină acolo sau dacă există vreunii în fața cărora am întâietate.
— Avea șaișpe ani când s-a îndrăgostit de Ayaz, și el de ea.
Bătrânii nu știau nimic, nici ai lui și nici ai noștri.
Când povestea lor de dragoste s-a aflat, familiile s-au pus de acord să îi despartă, cu determinarea celor care știu mai bine că dragostea vine și trece și că poate, la urma urmei, nici nu contează, cu înțelepciunea amară a celor care au înțeles că o dragoste pierdută e un rău mai mic decât o viață trăită la marginea satului, cu rușinea că ai făcut altfel decât fac toți ai tăi.
Dar Ayaz, îndărătnic și flămând ca orice om de prima dragoste, copleșitoare și irepetabilă ca o boală gravă, fugea în fiecare noapte de acasă și adormea suspinând, ca un câine bolnav, pe pragul casei străbunicilor mei. Așa că ei și-au strâns bruma de avere și au trecut granița, ca să se asigure că iubirea nepermisă rămâne în urmă, de parcă așa n-ar mai fi durut. Numai că Dădica nu a uitat niciodată. Dădica și-a pierdut iubirea când avea șaptesprezece ani, pentru totdeauna, și tot atunci și-a pierdut și încrederea în oameni. Douăzeci de ani mai târziu, când aproape nimeni nu mai spera, a acceptat în viața ei un bărbat, pe care nu l-a iubit, doar pentru a vedea dacă astfel va putea, în sfârșit, să-și aline durerea, să o uite, să ierte oamenii, să își găsească locul.
— Nu cred că l-a iubit vreodată pe Mitu, a zis mamaie privind umbrele care dansau pe pereți. Și noi n-am știut niciodată să îi intrăm pe sub piele, s-o ajutăm, s-o împăcăm.
Mi se părea că vorbește cu ea, ca și când ar fi simțit, cum simțeam și eu, că e acolo. Vorbea, pesemne, cu copila disperată, care intrase în casa asta de la capătul satului ca într-un vis, neputând înțelege ce blestem îi adusese în viață o așa nenorocire, fără ca ea să fi greșit cu ceva.
Când mamaie a zis „Cred că a trăit și a murit neîmpăcată“, mi s-a părut că aerul din cameră s-a mișcat, ca și cum cineva ar fi suspinat adânc – deși nu suspinase nimeni.
A fost ultima dată când am văzut-o pe mamaie. Oricât ne-am chinuit noi să n-o lăsăm singură, mânați de o premoniție colectivă, s-a stins, împăcată și hotărâtă, în câteva luni. Nu știu cum de ne imaginaserăm noi, nepoții ei care adormiserăm toți în sunetul blând al chicotelilor lor nocturne, că ar fi putut supraviețui fără el, că ar fi putut întârzia să plece către tărâmul unde aștepta, cu naivitatea omului care crede și nu crede, dar nu se poate împiedica să spere, să-l reîntâlnească pe tataie.
A insistat să mă conducă înapoi în centru, la stâlpul subțire care ținea loc de stație pentru rată. Drumul de plecare l-am făcut cu toate simțurile încordate, străduindu-mă să țin minte fiecare cot al drumului, fiecare colț de casă, fiecare schimbare de direcție. Incapacitatea mea de a mă orienta în spațiu e proverbială, așa că ăsta e singurul drum mai lung de trei străzi pe care-l am imprimat perfect în minte și îl pot desena, aproape metru cu metru, casă cu casă, din memorie. Amintirea asta perfectă, pe care am salvat-o cu disperare într-un spațiu misterios, necunoscut atlaselor de biologie, dintre creier și inimă, nu mi-a mai folosit niciodată la nimic.
În timp ce așteptam rata – ca toți țăranii, mamaie ajungea întotdeauna cu jumătate de oră mai devreme –, mi-am dat seama că am uitat să o întreb ceva esențial. Am tresărit și m-am întors spre ea, cu ochii mari și răsuflarea tăiată:
— Mamaie, îl mai știi pe Manole?
— Doamne, că m-ai și speriat, am crezut că ai uitat ceva! Ce-ți veni acum cu Manolis?
N-am știut cum să-i explic că Manole deschisese pentru mine drumul către un univers infinit și neprețuit, care-mi fusese busolă și alinare de nenumărate ori în viață: universul poveștilor. Deși dispăruse din viața mea brusc, când am crescut suficient și ai mei au încetat să mă mai trimită vara la țară, considerând că-s destul de mare ca să mă descurc singură în apartamentul strâmt și cenușiu din București, poveștile lui mă urmăriseră în continuare, transferându-se în alte povești, și de-acolo în altele, deschizând mereu alte și alte drumuri, trimițându-mă pe alte și alte piste, urmărindu-mă ca o foame care nu poate fi potolită, oricât ai mânca.
— Nu știu, mi-am amintit pur și simplu.
Mamaie a avut nevoie de câteva secunde de gândire.
— Am auzit că a murit acum cinci-șase ani, a zis după ce și-a adunat amintirile. Dar, sincer să-ți spun, nu-s foarte sigură. Plecase din țară atunci, cu valul, când a început lumea să plece mult prin străinătate, în anul ăla când a plecat și Daniel în Germania.
Mamaie nu mai știa unde-a plecat, poate în America?, iar eu am închis ochii și mi l-am imaginat într-un sat mic și puțin mai verde ca al nostru, bibliotecar într-o bibliotecă de țară, în care intră doar elevii școlii primare. Îl vedeam cum le povestește ce carte ar trebui să urmeze după asta pe care vin s-o înapoieze și cum le trezește curiozitatea povestind despre animale ciudate, cu puteri neobișnuite. Imaginea era atât de clară, și Manolis atât de viu și luminos, încât nici azi nu am nicio îndoială că a fost reală.
Eu și Hitchcock suntem singuri în sala de așteptare a doctorului. Am treizeci și doi de ani și țin pe genunchi o geantă în care doarme oftând ființa pe care o iubesc cel mai mult pe lume. Când era tânăr, fiecare vizită la doctor era o dramă. Hitchcock nu se oprea din mieunatul lui sfâșietor, ca un plâns de bebeluș, și zgâria cu disperare plasa genții în care îl căram. Înăuntru, trebuia să ne mișcăm repede, pentru că avea un singur scop: să-l sfâșie în bucăți pe bietul veterinar. Trebuia să îl țin de labe și să îi bag capul sub bărbia mea: mie nu mi-ar fi făcut rău nici când era disperat.
Acum, lui Hitchcock nu-i mai pasă. E prea obosit și durerea e prea mare. De-asta ne aflăm astăzi aici. Durerea e prea mare. Când l-am sunat pe tata și i-am zis, a plâns și el. Nu l-am mai auzit plângând de la înmormântarea lui mamaie.
Nu știu de ce, uitându-mă așa la Hitchcock și gândindu-mă ce-l așteaptă, ce mă așteaptă, mi-a venit în cap imaginea Dădicii, așa cum era ea acum douăzeci și cinci de ani, slabă și plină de furie, fără un loc al ei, străină și ursuză. Mi-am amintit cuvânt cu cuvânt povestea ei, așa cum mi-o spusese mamaie în seara aia de octombrie, când dezlegam împreună fantome și le eliberam, împăcându-le. Am înțeles atunci, în sfârșit, privindu-l pe Hitchcock, depărtându-se încet de mine, deși dormea nemișcat pe genunchii mei, cum ar putea o durere să dureze toată viața.
„Ramona Gabăr e, fără umbră de îndoială, o scriitoare înțeleaptă și curajoasă. Stații, volumul ei de debut, e o carte cât o călătorie în jurul pământului. Din Ucraina până-n Turcia, din Cehia până-n România, oriunde ai pune cursorul lecturii, ajungi în mijlocul propriei tale inimi. Pentru că, da, asta e puterea ficțiunii: ce pare străin devine familiar, ce pare depărtat se apropie. Stațiile sunt, în cele din urmă, un apel pentru umanitatea noastră comună.“
Luiza Vasiliu
