Remus Boldea | © arhiva autorului

O povestire de Remus Boldea

„Așa sunt povestirile lui Remus Boldea: cioburi în care îți poți tăia buricele degetelor sau încheieturile, dar în care vezi lucrurile dureros de clar.” - Adrian GEORGESCU

Exemplare mai puțin reușite

 

Afacerea lui Nea Bebe nu mai merge.

Degeaba și-a spălat vesta reflectorizantă, nimeni nu-și mai parchează mașina în fața clădirii de birouri de pe Lipscani 102. Multe locuri de muncă au dispărut odată cu pandemia. Numai despre asta se vorbește la televizor, însă prea puțin se vorbește despre efectele izolării sociale asupra meseriei lui Nea Bebe.

Să fii parcagiu nu e ca și cum ai merge la picnic. Trebuie să înduri ploaia, ninsoarea, vântul năprasnic și soarele dogoritor. Pe lângă asta mai trebuie să înduri bătăile de la parcagiii mai tineri, cei cu pielea tuciurie, deseori plină de tatuaje cu nume de femei care au lăsat mai multă durere în suflet decât pe piele.

Însă Nea Bebe se descurcă.

Nu și-a pus el ștreangul în tinerețe când a găsit-o pe nevastă-sa agățată de lustră și pe cei doi copii înveliți în cârpe fără suflare, deci n-o să și-l pună nici acum. Acum poartă o mască albastră găsită pe strada de piatră cubică din jurul bisericii Sfântul Gheorghe. E cam murdară, dar măcar îi acoperă obrajii roșii-vineții unde curge mai mult alcool decât sânge. Doar ochii înveliți într-o pâclă gălbuie i se mai văd. Și în ochii ăștia arde dorința de-a vedea o mașină parcând. Însă nu vine nici una.

Așa trec zilele.

Nea Bebe își dă seama că trebuie să acționeze rapid când nici în gunoi nu mai găsește ceva de mâncare.

Se duce în gară să aștepte următorul tren spre oriunde găsește mașini care au nevoie să fie parcate. Sau coșuri de gunoi care dau pe-afară. O viață de câine, dar măcar e o viață. Controlorii îl dau jos din stație în stație, iar poliția îl bate cu mâinile învelite în mănuși chirurgicale. E cea mai curată bătaie pe care Nea Bebe o primește în ani de zile. Merită.

Ajunge într-un sat uitat de lume. Pocreaca îi spune. Câțiva câini cu scaieți încurcați pe spinarea mâncată de râie sar să-l apuce de picior. Nea Bebe rămâne nemișcat. Cuțu-cuțu. Câinii n-au treabă cu alți câini decât dacă-s mai puternici, decât dacă atentează la teritoriul lor. Nea Bebe e un câine slab, nu vrea decât o coajă de pâine întărită și-un gât de vin la pungă. Și mașini. Mașini care trebuie ghidate în parcare.

Până în următorul oraș încearcă să găsească ceva de mâncare pe aici. Din câte știe, oamenii de la sat sunt mai milostivi. Și-n plus, una e să dormi pe asfalt, fie el și încins, alta e să dormi pe iarbă sau într-un șanț uscat.

În perioada asta, să stai la sat reprezintă un avantaj pentru Nea Bebe. Chiar dacă nu poate să-și practice meseria. Pentru că Nea Bebe e dispus să învețe lucruri noi.

Se aplecă, mângâie câinii, hai cu tata, hai cu tata și pleacă mai departe pe drumul de pietre. Ajunge la o fântână pe zidul căreia e pictată Maica Domnului ținându-și pruncul în brațe. Își umflă burta cu apă proaspătă, rece. Ho, că faci broaște-n burtă, îi zicea maică-sa într-o viață ce pare atât de departe acum.

Își șterge buzele crăpate cu mâneca puloverului zdrențuit. Singurul lui pulover.

S-ar întinde acum în șanț, dar vrea mai întâi să ajungă până la capătul satului să vadă oferta de muncă. Sau de furat. Deși Nea Bebe e adeptul muncii cinstite, acum e dispus să greșească. Poate că o să dea și-n cap. Poate că o să sugrume pe cineva cu mâinile astea mari și late. Le ține în buzunar, pipăindu-și mărunțișul și bancnota de zece lei. Averea lui. Tot ce i-a mai rămas înainte ca lumea să-și pună lacăt.

 

Vede în depărtare o baracă cu acoperiș de tablă și ușă de termopan. În fața ei sunt așezate trei mese la care nu stă nimeni.

Pâine, Nea Bebe vrea pâine. A mers toată ziua cu chiorăitul propriilor mațe în urechi.

Bate cu unghia despicată în geam.

– Ce vrei, domn’le? spune o femeie din spatele geamului.

Poartă cercei de aur grei. E grasă și are buzele date cu un strat gros de ruj. Îl privește pe Nea Bebe cu fața încruntată de parcă ar fi înjurat-o de mamă.

– Zi mai repede, se răstește ea.

– Pâine? întreabă Nea Bebe smulgându-și masca de pe față.

– Ce pâine visezi? E șapte seara, s-a dat de mult. Hai, cară-te de aici că-l pun pe bărbată-miu să iasă la tine. Hai, marș!

Fața lui Nea Bebe nu se schimbă.

Ce spune femeia asta drăcoasă sună ca o melodie pe care o știe prea bine. E șlagărul vieții lui. Își mută privirea-n pământ și se îndepărtează târându-și bocancii murdari de noroi. Lasă în urma lui nori mici de praf și atât. Însă n-apucă să mai facă vreun pas că în fața lui vede o mașină de poliție accelerând. Din Loganul alb coboară un el și ea îmbrăcați în uniformă. Au fețele acoperite de măști chirurgicale.

– Bună ziua, zice tânărul încercând să-și potrivească mai bine masca pe față. Agent Alexandru Iftode mă numesc, vă rog să-mi prezentați un buletin și declarația pe proprie răspundere.

Nea Bebe nu-și dezlipește ochii apoși de pe figura tânărului polițist.

– Documentele, vă rugăm, adaugă și tânăra pe a cărei uniformă e lipit un dreptunghi portocaliu pe care scrie ELEV.

Are părul roșcat prins într-un coc ce-i dezvelește gâtul alb, plin de alunițe. Nea Bebe examinează clavicula fetei și simte cum i se scoală.

– Domnule, dumneavoastră vorbiți românește? întreabă tânărul polițist.

– N-am, zice Nea Bebe, iar răspunsul lui vine simplu și natural, de parcă cineva l-ar fi întrebat cât e ceasul.

– Domnule, va trebui să veniți cu noi la secție dacă nu vreți să vă legitimați. Dacă nu aveți declarația pe proprie răspundere, riscați o amendă de cel puțin 2 500 de lei.

Nea Bebe se uită ca la mașini străine și izbucnește în râs. Aproape că behăie, aproape că îl doare ceva, așa se aude.

– Hai să-l luăm, zice tânărul încruntându-se.

Tânărul agent cu spate de bivol deschide portiera Loganului. Nea Bebe nu se opune, ba chiar un zâmbet firav îi înflorește pe buzele uscate sub masca prăfuită. Știe că la poliție va primi cel puțin un ceai. Poate chiar și-o jumătate de pungă de covrigei cu sare și mac. Sau poate chiar un sfert de sendviș cu șuncă și maioneză. Doar că în timp ce Nea Bebe așteaptă cuminte pe bancheta din spate a mașinii, cei doi polițiști devin din ce în ce mai palizi.

Câteodată drumul spre e iad e pavat cu cele mai bune intenții. Ești tânăr, te-ai chinuit toată viața să iei examenul la școala de ofițeri de la Câmpina. Te-ai făcut polițist nu din obsesia de-a avea un loc de muncă stabil, ci din principiu. Hoții, criminalii și boschetarii trebuie să dispară de pe fața pământului. Însă mirosul lui Nea Bebe e prea puternic. Miroase a gunoi vechi, a mâncare stricată și a urină. Miroase cum, probabil, numai în iad miroase.

Straturile măștii de protecție pur și simplu nu fac față, iar acum, cei doi polițiști simt din nou gustul micului dejun în gură.

Tu, Irina, ești elevă, trăiești mai mult cu biscuiți Belvita și cafele cu lapte. În meseria asta, dacă ești femeie, să fii atractivă e singurul și cel mai important avantaj pe care-l ai asupra bărbaților. Tu, Irina, nu pierzi mare lucru.

Dar, Alexandru, tu pierzi multe. Tu te duci la sală. Ai nevoie de-un corp sculptat astfel încât mușchii în stil renascentist să strălucească sub uniforma călcată la dungă. Mușchii nu se văd, dar tu știi că sunt acolo sub pielea împânzită de venele ca niște cabluri de înaltă tensiune. În timp ce te gândești la comparația asta, parcă auzi o voce. E o voce venită dintr-un loc curat și bine luminat al sufletului tău de agent. O voce care îți spune că ai făcut exces de zel: „Pe boschetarul ăsta împuțit probabil o să-l mănânce câinii. Ce sens are să-ți împuți mașina în care îți petreci cea mai mare parte din zi? Ce sens are să pierzi omleta și shake-ul proteic pe care le mănânci cu religiozitate în fiecare dimineață?”

În sufletul lui Nea Bebe se cască un gol. Se uită descumpănit la mașina de poliție care pleacă, probabil, înapoi la secție. N-are de ales. Trebuie să-și miște ciolanele. Înaintează cu frică, dar asta e bine. A învățat în cei douăzeci de ani de când vagabondează că frica e prietenul tău. Frica îți spune că vrei să trăiești chiar dacă de cele mai multe ori n-ai ce să mănânci. Ori unde să pui capul pe-o pernă.

Înaintează printre casele în ale căror ferestre strălucește o lumină caldă, iar în cele din urmă ajunge la o uliță împrejmuită de nuci bătrâni. La capătul drumului de pământ vede un perete de un alb imaculat. E biserica satului. Parcă i-a scos-o în cale mâna lui Dumnezeu. Încearcă clanța de fier forjat. Dar degeaba, nu se clintește. Ușa din lemn masiv pare un element de decor. E una dintre multele uși închise în fața lui Nea Bebe.

Doar că atunci când nu mai ai nimic de pierdut în lumea asta, te interesează prea puțin ce ai de câștigat pe lumea cealaltă. Așa că Nea Bebe se dă cinci pași în spate, își ia avânt și se împinge cu toată forța adunată-n umăr. Liniștea nopții e despicată de agonia fierului în lemn. Ușa pârâie. Nea Bebe se dă din nou în spate și repetă mișcarea. În umeri simte o durere surdă, dar ușa bisericii se clatină ca un dinte de lapte. Ridică piciorul și, cu ultimele puteri, lovește. Se aude un scârțâit prelung când ușa se deschide. Înăuntrul bisericii e o beznă densă, dar lumina lunii și-a stelelor picură puțin din argintul lor pe masa aflată la intrare. Pe ea sunt lumânări și chibrituri.

Limbile de foc ale celor trei lumânări ling încet întunericul până când o masă plină de colaci bisericești îi apare în fața ochilor. Colacii nu sunt nici proaspeți, nici vechi. Sunt pur și simplu dovada că Dumnezeu nu prea știe cum să aibă grijă de exemplarele lui mai puțin reușite.


„Prima tipă căreia i-am atins sânii s-a sinucis. Dacă Alex Tocilescu face umor de hipsteri, caterincă finuță, Remus Boldea încearcă să iasă din zona burgheză de confort și să facă umor de băieți. Cele mai reușite proze ale volumului sunt pe băiețeală, cu situațiile tipice: îmbrobodirea unei colege de liceu, ratarea pierderii virginității, ieșirea cu gașca 30+ în Vamă, unde o yoghină convinge un tovarăș din grup să încerce poziția «anus la cer». Ca scriitor, e mult mai greu sa încastrezi într-un text faze de băieți, riscul să pici în fanfaronada, machisme proaste, clișee obosite și libidinoșenii e mare. Și cel mai dificil e să reabilitezi umorul de autobază, pe care personal îl ador – e sănătos și eficient, nu se împleticește în subtilități intelectuale. În zona asta rarefiată puțini se încumetă, iar cei care se încumetă de obicei își rup gâtul. Remus Boldea nu și-l rupe. Respect, Remus!” – Adrian SCHIOP

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Un poem de Toni Chira

Scriu pentru că mă simt inutil, pentru că singurele momente în care nu mă gândesc la asta sunt atunci când scriu.

Un poem de duminică de Laura Francisca Pavel

Laura Francisca Pavel a publicat de curând volumul de poeme „Trucuri urbane” (OMG, 2022). Are în pregătire un al doilea volum, intitulat „Acţiuni şi protocoale”, din care vă invităm să citiți un poem.

Nominalizările la Premiile Sofia Nădejde – ediția a V-a

Juriul, din care au făcut parte Andreea Pop, Cosmin Borza, Cristina Ispas, Florina Pârjol, și Vlad Pojoga, a decis nominalizările la Premiile Sofia Nădejde – ediția a V-a. Au intrat în atenția juriului cărți apărute în perioada septembrie 2021 – august 2022.

Încă un poem de Ileana Negrea

Pentru că ororile războiului ce are loc în apropierea granițelor României ne macină pe zi ce trece tot mai mult, vă invităm să citiți acest poem-manifest scris de Ileana Negrea, proaspăt laureată a celui mai prestigios premiu literar național.