Anticamera
Mirosul mochetei era înţepător. Probabil fusese curăţată cu un produs despre care se presupune că, dacă îţi zăpăceşte simţul olfactiv, atunci îţi garantează ideea de imaculat, de perfecţiune. Era o obsesie recentă a firmelor, oriunde mergea, ea era întâmpinată de mirosuri aprige, de cele mai multe ori provenind din deodorantele pentru interior. Pentru câteva secunde cel puţin, stătea lovită ca de fulger, uita ce căuta acolo, îi trebuia timp ca să se adune, să se repoziţioneze în acel spaţiu, de regulă anticamera unui birou aşa-zis important. Pleca păstrând în nări mirosul ameţitor care îşi îndeplinise misiunea, mai făcuse o victimă.
Mocheta era verde, un verde artificial, electric. În toate colţurile încăperii fuseseră plasate ghivece mari cu plante, fără flori, având doar frunze lungi şi ascuţite, ca nişte săbii, mai degrabă ameninţătoare decât relaxante.
Secretara pianota la calculator, imperturbabilă. Alte secretare vorbeau întruna la telefon sau se fâţâiau de colo-colo, dar aceasta părea că nici nu respiră. Avea acelaşi look de gheişă pe care îl aveau multe dintre femeile tinere de azi: cu sprâncene tatuate, machiate abundent, cu o coafură impecabilă, dar pretenţioasă, de parcă ar fi fost seara, la Operă. Ce era dincolo de masca aceasta, creată şi întreţinută cu un efort considerabil? Cu siguranţă era ceva, o aspiraţie nepotrivită, un vid care căuta să fie copleşit cu orice, o plictiseală care încă nu se acrise.
Se întrebă ce o să se întâmple dacă o să se ridice din fotoliu şi o să se ducă spre peretele-fereastră. Ar fi vrut să vadă strada. Dacă o să se mişte brusc, poate că secretara o să tresară şi o să o urmărească speriată cu privirea, imaginându-şi că va face un gest aiurea. Dacă o să se mişte încet, îi va lua timp să întoarcă ochii spre ea, eventual o va întreba cu o voce „profesională“ dacă o poate ajuta cu ceva.
Îşi întinse picioarele pentru că îi înţepeniseră genunchii şi respiră adânc. Era o linişte perfectă. În orice anticameră de felul acesta se aude un ceas ori un CD cu muzică ambientală, ori sună des telefonul. Aici, în mod bizar, nu suna telefonul. Sunase o singură dată, imediat ce ajunsese ea, iar secretara răspunsese cu o voce şoptită, de parcă ar fi verificat cu cel de la capătul firului datele esenţiale ale unei operaţiuni secrete. În multe birouri văzuse asta: ca să-şi dea importanţă, oamenii vorbeau la telefon cu un aer „mort“, ascultau ce li se spunea de parcă ar fi ascultat liniştea, nu păreau că înregistrează vreo informaţie şi, din când în când, spuneau încet câte un cuvânt sau o frază foarte scurtă şi sibilinică. Se uita la ei şi îi găsea de un penibil imens. Îşi imagina cum ar reacţiona dacă un medic le-ar fi spus chiar în clipa aceea că au o tumoră malignă şi că mai au de trăit câteva luni. Probabil că ochii li s-ar fi umplut de disperare, ar fi tremurat, ar fi ţipat, ar fi plâns, ar fi aruncat aiurea cu obiectele din jur, ce spectacol de viaţă!
Se ridică alene şi porni spre peretele-fereastră. Secretara pianota, concentrată la ecranul laptopului. Privi mai întâi în zare şi se trezi gândind că în oraşul acela nu există absolut nici un risc să vadă venind spre ea un avion kamikaze. De regulă, ştia cum arată din exterior peretele-fereastră al unei clădiri înalte şi, de ani de zile, asocia imaginea lui cu aceea a unui avion care se năpusteşte şi rămâne fixat în clădire. Văzuse de prea multe ori filmările cu atacurile de la World Trade Center.
Privi apoi spre stradă şi se întreba dacă, de la alt etaj al clădirii, mai era cineva care să facă acelaşi lucru ca şi ea, exact în acelaşi timp. La semafor, o fetiţă în mantou roşu ţopăia, ţinută de mână de o femeie tânără. Şirul de maşini se unduia ca un şarpe, urmând meandrele şoselei aflată etern în reparaţie. Un taximetrist fuma, rezemat de maşină, un câine fugea bezmetic, cu coada pleoştită, un homeless căuta într-un tomberon.
Închise ochii şi îşi imagină că se află pe plaja de la Sandymount. Era o zi răcoroasă, poate 17 grade, aşa era adesea vara pe insula aceea. Bătea vântul chiar dacă era soare, iar ea era uşor bronzată de la soarele mai generos din zilele precedente. Să-ţi ardă soarele obrajii şi în acelaşi timp să-ţi taie vântul rece faţa – în Irlanda e un lucru obişnuit.
Plaja de la Sandymount era pustie, lumea era la serviciu, un tip atletic făcea jogging, două doamne în vârstă se plimbau agale, braţ la braţ. Era zi de reflux şi marea era departe, la orizont. Ea înainta, depărtându-se de ţărm tot mai mult, ocolind peticele de apă, uneori mici, rotunde, alteori mai alungite şi mai adânci, începu să culeagă scoici, apoi le aruncă şi îşi şterse mâinile cu un şerveţel. Mirosea a sare şi aerul era curat şi rece ca pe vârful muntelui.
Oamenii care trăiesc la malul unei mări nordice sunt mai introvertiţi şi mai profunzi decât ceilalţi. Cum să nu fii astfel când trăieşti lângă o plajă infinită, care la reflux devine o întindere între apă şi pământ, fără să mai fie nici apă şi nici pământ, cu nori care-şi schimbă forma văzând cu ochii, nori care aleargă pur şi simplu pe cer şi pe care, dacă-i fixezi prea mult cu privirea, ameţeşti? Norii de deasupra mărilor nordice sunt foarte imprevizibili, iar albastrul cerului e mai albastru decât pe continent, iar iarba e de o mie de ori mai verde decât în vechea Europă.
A vrut să strige un nume, dar buzele i-au rămas lipite. Într-un asemenea peisaj, te simţi brusc mut. Te cuprinde frigul şi te întorci spre ţărm. Trebuie neapărat să intri undeva, să bei ceva cald.
— Puteţi intra acum, sunteţi aşteptată, o auzi pe secretară.
Îi zâmbi, îi mulţumi şi se îndreptă ferm spre ieşire. Pantofii i se afundau în mocheta verde-crud, verde neverosimil.
SERENELA GHIȚEANU a susţinut un doctorat în literatură franceză la Universitatea din Bretagne-Sud, Franţa (2009). A publicat în limba franceză Sylvie Germain: La Grâce et la Chute (2010), Nancy Huston et Nina Bouraoui: Question d’identité (2013), Marguerite Duras ou le goût du vertige (2016). În revistele online Litero-mania şi Optmotive a publicat proză scurtă. Din anul 2006 este cronicar de carte la Revista 22. Textele critice apărute în diverse reviste culturale sunt reunite în volumele Ora de citit (2011), A doua oră de citit (2015), A treia oră de citit (2021). Este coautoare (alături de Bujor Nedelcovici) a volumului Scriitorul, cenzura şi Securitatea (2009) şi i-au apărut două texte în antologia Literatura la feminin (2021). În 2021 a publicat la Humanitas Cartea cu delfini: Convorbiri cu Ana Blandiana.
