| © Mihai Surdu

O povestire de Thomas Mann

Scrisă de Thomas Mann în anul nunții sale, 1905, povestirea „Schwere Stunde” (Ceas greu) apare în numărul omagial dedicat de revista Simplicissimus lui Fr. Schiller. Citiți-o mai jos în traducerea lui Ion Roman.

Se ridică de la masa de scris, de la micul, şubredul său pupitru la care scria, se ridică deznădăjduit şi, cu capul plecat, se duse în colţul opus al odăii, la soba înaltă şi zveltă ca o coloană. Puse mâinile pe cahle, dar acestea se răciseră aproape cu totul, căci trecuse de mult de miezul nopţii, aşa că îşi rezemă de ele spinarea, fără a afla mica binefacere pe care o căuta, îşi strânse, tuşind, poalele halatului dintre reverele căruia atârna jaboul de dantelă spălăcit şi respiră anevoie pe nas, ca să ia puţin aer, căci, ca de obicei, avea guturai[i].

Era un guturai deosebit şi foarte supărător care nu‑l părăsea aproape niciodată. Din pricina lui, pleoapele îi erau inflamate şi marginile nărilor toate o rană, iar în cap şi în membre, guturaiul acesta îl apăsa ca o beţie grea, dureroasă. Ori poate că de toată lâncezeala şi apăsarea asta era de vină supărătoarea obligaţie de a nu părăsi odaia, la care medicul îl osândise din nou de câteva săptămâni? Dumnezeu ştie dacă medicul făcea bine. Catarul veşnic şi durerile de piept şi din pântece impuneau poate lucrul acesta, iar în Jena domnea, ce‑i drept, de multe săptămâni vremea rea, o vreme mizerabilă şi odioasă, pe care o resimţeai în toţi nervii, sălbatică, întunecată şi rece, vântul de decembrie[ii] urla prin horn, haotic şi pustiitor, trezind ecouri ca o furtună ce bântuie noaptea prin câmpie, sau ca deruta şi mâhnirea fără leac dintr‑un suflet. Dar prielnică nu era această captivitate strâmtă, nu era prielnică pentru gânduri şi nici pentru ritmul sângelui din care izvorau aceste gânduri…

Camera hexagonală, goală, modestă şi incomodă, cu tavanul său văruit, sub care plutea fumul de tutun, cu tapetul în carouri piezişe, pe care erau aninate desene în tuş prinse în rame ovale, şi cele patru, cinci mobile cu picioare subţiri, era luminată de cele două lumânări ce ardeau de‑o parte şi de alta a manuscrisului de pe pupitru. De partea de sus a cadrului ferestrelor atârnau nişte draperii roşii, doar cât nişte fanioane, dintr‑o stambă cutată simetric; erau însă roşii, de un roşu cald, ţipător, iar lui îi plăceau şi nu s‑ar fi lipsit niciodată de ele, fiindcă aduceau puţină bogăţie şi voluptate în sărăcia absurd de meschină a odăii.

Stătea rezemat de sobă şi privea clipind repede şi cu o încordare dureroasă spre opera[iii] de care fugise, spre acea povară, acea apăsare, acel chin al conştiinţei, acea mare ce trebuia resorbită în întregime, spre acea înfricoşătoare misiune care era mândria şi nenorocirea lui, cerul şi osânda lui. Opera aceasta se târa, se poticnea, se oprea – iarăşi şi iarăşi! Vremea purta vina, vremea şi guturaiul şi oboseala lui. Sau opera însăşi? Munca însăşi? Era munca aceasta un act de concepţie nefericit, menit deznădejdii?

Se ridicase pentru a obţine oarecare distanţă faţă de lucrare, fiindcă îndepărtarea în spaţiu de manuscris oferă adesea o perspectivă de ansamblu, o privire mai largă asupra materialului şi posibilitatea de a decide. În unele cazuri, sentimentul de uşurare iscat de părăsirea câmpului de luptă îţi sporea elanul. Era o însufleţire mai nevinovată decât aceea adusă de un păhărel de lichior sau de cafeaua neagră, tare… Mica ceaşcă se găsea pe măsuţă. Oare nu l‑ar ajuta să învingă dificultatea? Nu, nu, nu mai trebuia! Nu numai medicul, ci şi un altul[iv], mai vrednic de respect, îl sfătuise cu precauţie să nu facă abuz de cafea: era cel de la Weimar, pe care‑l iubea cu o duşmănie plină de dor. Acela era un înţelept. Ştia să trăiască, să creeze; nu‑şi făcea rău sieşi, era plin de menajamente faţă de sine…

În casă domnea liniştea. Se auzea numai vântul, care şuiera pe Schlossgasse, şi ploaia pe care vântul o izbea în ferestre. Toţi dormeau, proprietarul şi ai lui, Lotte şi copiii. Doar el singur stătea treaz, lipit de soba rece, şi privea clipind chinuit spre opera în care bolnăvicioasa lui exigenţă nu‑l lăsa să creadă… Gâtul alb i se înălţa lung din legătura ce‑l înfăşura, iar între pulpanele halatului i se vedeau picioarele curbate spre interior. De la fruntea înaltă şi delicată, părul roşu îi era pieptănat pe spate, lăsând libere deasupra tâmplelor două adâncituri cu vinişoare palide; acoperindu‑i urechile cu plete subţiri. La rădăcina nasului mare, coroiat, care se termina brusc printr‑un vârf albicios, ieşeau în evidenţă  sprâncenele groase, de o nuanţă mai închisă decât părul de pe cap şi apropiate una de alta, ceea ce dădea privirii ochilor adânciţi în orbite şi iritaţi o expresie întru câtva tragică. Silit să respire pe gură, deschidea buzele subţiri, iar obrajii săi, pistruiaţi şi palizi din pricina aerului închis din odaie, îi atârnau moi…

Nu, nu reuşea şi totul era zadarnic! Armata! Armata ar fi trebuit să fie înfăţişată! Armata era temelia tuturor! De vreme ce nu putea fi adusă în faţa ochilor – putea fi oare imaginată o artă uriaşă care s‑o poată impune fanteziei cuiva? Iar eroul nu era erou, aşa lipsit de nobleţe şi rece! Construcţia era falsă, limba era falsă, totul se reducea la o prelegere de istorie seacă şi lipsită de avânt, diluată, prozaică şi pierdută pentru scenă.

Bine, aşadar, se terminase. O înfrângere. O întreprindere eşuată. Faliment. Îi va scrie lui Körner[v], bunul Körner care credea în el, care nutrea o încredere copilărească în geniul lui. Are să‑l batjocorească, să‑l implore, să facă scandal – prietenul; are să‑i aducă aminte de Carlos, care a răsărit tot din îndoieli şi osteneală şi modificări, dovedindu‑se la sfârşit, după tot chinul, drept ceva excelent, o faptă glorioasă. Totuşi, acolo fusese altceva. Pe vremea aceea, el era încă omul care să se apuce cu mână norocoasă de o treabă şi să scoată din ea o victorie. Scrupule şi lupte? Desigur. Era şi pe atunci bolnav, desigur mai bolnav decât acum, un om trăind în mizerie, un fugar, învrăjbit cu lumea, oprimat şi, în privinţa celor omeneşti, sărac lipit, ca un cerşetor. Dar tânăr, încă foarte tânăr! De fiecare dată, oricât de adânc ar fi fost încovoiat, spiritul său se reînălţa grabnic, mlădios, iar după orele de amărăciune veniseră celelalte, de încredere şi triumf lăuntric. Acestea nu mai veneau, aproape că nu mai veneau. O noapte de dispoziţie sufletească înflăcărată, când vedea brusc, într‑o lumină pasionată şi genială, ce putea să iasă dacă s‑ar fi bucurat mereu de un asemenea har, trebuia plătită cu o săptămână de întuneric şi neputinţă. Era obosit, în vârstă de abia treizeci şi şapte de ani, şi sfârşit. Încrederea în viitor, care‑i fusese steaua călăuzitoare în vremuri nefericite, se stinsese. Aşa era, acesta era teribilul adevăr. Anii de lipsuri şi nimicnicie, pe care el îi socotise ani de suferinţă şi de încercări, fuseseră de fapt anii lui bogaţi şi rodnici; iar acum, când se ivise şi pentru el o brumă de noroc, când din pirateria spiritului trecuse într‑o stare legiuită şi în cadrul unor relaţii burgheze, când ocupa o slujbă şi se bucura de onoruri, când avea soţie şi copii, acum era epuizat şi sfârşit. Să renunţe şi să se lase pradă deznădejdii – asta era tot ce‑i mai rămânea. Gemu, îşi apăsă mâinile pe ochi şi o porni ca hăituit prin odaie. Ceea ce tocmai îi trecuse prin minte era atât de înfricoşător, încât nu mai putea rămâne în locul unde‑i veniseră acele gânduri. Se aşeză pe un scaun lângă perete, îşi lăsă mâinile împreunate să‑i atârne între genunchi şi‑şi îndreptă privirea tulbure spre podele.

Conştiinţa… Ce tare ţipa conştiinţa lui! Păcătuise, săvârşise în toţi aceşti ani păcate împotriva lui însuşi, împotriva acestui instrument delicat care îi era trupul. Excesele îndrăznelilor sale tinereşti, nopţile nedormite, zilele petrecute în aerul închis al unor odăi pline de fum de tutun, eforturile spirituale şi nepăsarea faţă de trupul său, excitantele cu care se îmboldise să lucreze – toate acestea se răzbunau, se răzbunau acum!

Iar dacă se răzbunau, el se va împotrivi zeilor care trimiteau mai întâi vina, apoi decretau pedeapsa. Trăise aşa cum trebuia să trăiască, nu avusese timp să fie înţelept, nu avusese timp să fie chibzuit. Aici, în acest loc al pieptului, când respira, tuşea, căsca, mereu în acelaşi punct, această durere, acest mic, diabolic, înţepător, sfredelitor avertisment, care nu se mai potolea de când, cu cinci ani în urmă, avusese la Erfurt febra catarală, acea boală de piept cu febră – ce voiau să spună toate astea? În realitate, el înţelegea prea bine ce spuneau – oricât ar fi vrut şi ar fi putut medicul să se prefacă. N‑avea timp să se cruţe cu isteţime, să se gospodărească după o blândă moralitate. Ceea ce voia să facă trebuia să facă numaidecât, încă astăzi, repede… Moralitate? Atunci de ce, la urma urmelor, tocmai păcatul, dăruirea faţă de ceea ce e vătămător şi devorator îi apăreau mai morale decât toată înţelepciunea şi recea disciplină? Nu acestea, nu arta vrednică de dispreţ a conştiinţei curate erau morale, ci lupta şi nevoia, pasiunea şi durerea!

Durerea… Cât de mult îi lărgea pieptul cuvântul acesta! Îşi îndreptă spinarea, încrucişă braţele, iar privirea lui, sub sprâncenele roşcate împreunate, se însufleţi de o jale frumoasă. Încă nu era nenorocit, încă nu era de tot nenorocit, câtă vreme mai putea să dea nenorocirii sale un nume mândru şi nobil. De un singur lucru mai era nevoie: de curajul de a da vieţii sale nume mari şi frumoase! Să nu‑şi pună suferinţa pe seama aerului stătut din odaie şi a constipaţiei! Să fie destul de sănătos pentru a fi patetic – pentru a putea să privească şi să simtă mai presus de cele trupeşti! Să rămână naiv numai în privinţa acestora, desi altminteri ştiutor în toate! Să creadă, să poată crede în suferinţă… Dar el credea în suferinţă, atât de profund, atât de sincer, încât ceea ce se petrecea prin suferinţă nu putea fi, ca urmare a acestei credinţe, nici fără folos, nici rău. Privirea i se avântă spre manuscris, iar braţele i se încrucişară mai strâns pe piept… Talentul însuşi nu era tot durere? Iar dacă lucrul acela de‑acolo, nefericita operă, îl făcea să sufere, nu era firesc să fie aşa şi aproape un semn bun? Niciodată o operă a sa nu ţâşnise dintr‑odată, şi abia dacă s‑ar întâmpla una ca asta, ar deveni bănuitor. Numai cârpacilor şi diletanţilor[vi] le ţâşnesc lesne scrierile, numai neştiutorilor şi nepretenţioşilor care nu trăiesc sub apăsarea şi disciplina talentului. Căci talentul, doamnelor şi domnilor de‑acolo de jos, de la întinsul parter, talentul nu este ceva uşor, o joacă, nu este o simplă dibăcie. În rădăcinile sale este necesitate, o cunoaştere critică ţintind spre ideal, o exigenţă care‑şi creează şi‑şi sporeşte nu fără chin dibăcia. Pentru cei mai mari, pentru cei mai exigenţi, talentul este biciul cel mai cumplit… Nu te jelui! Nu te făli! Cugetă cu modestie, cu răbdare la ceea ce ai îndurat! Iar dacă n‑a existat o zi, o oră pe săptămână fără suferinţă – ce importanţă are? A nu lua în seamă poverile în înfăptuirile, pretenţiile, dificultăţile, ostenelile – iată ceea ce dă măreţie!

Se ridică, scoase tabachera şi trase cu lăcomie pe nas praful de tutun, îşi azvârli apoi mâinile la spate şi o porni prin odaie cu paşi atât de grăbiţi, încât flăcările lumânărilor începură să pâlpâie din pricina curentului de aer… Măreţie! Valoare excepţională! Nume de faimă universală şi nemuritor! Ce preţ mai avea fericirea celui necunoscut faţă de acest ţel? Să fii cunoscut – cunoscut şi iubit de popoarele lumii! N‑aveţi decât să pălăvrăgiţi despre egoism, voi, care n‑aveţi habar de dulceaţa acestui vis şi a acestui imbold! Egoist este orice om excepţional, câtă vreme suferă. Vedeţi‑vă de ale voastre, rosteşte el, voi, care sunteţi lipsiţi de orice chemare şi care o duceţi mult mai uşor pe pământ. Iar ambiţia spune: Să fi fost suferinţa zadarnică? Suferinţa trebuie să‑mi dea măreţie!…

Nările nasului său mare erau încordate, privirea îi devenise ameninţătoare şi rătăcea prin încăpere. Îşi vârâse violent şi adânc dreapta sub reverul halatului, iar stânga îi atârna cu pumnul strâns. Pe obrajii slabi îi apăruse o roşeaţă fugară, o flacără ţâşnită din jarul egoismului său de artist, din acea pasiune pentru propriul său eu, care‑i ardea de nestins în adâncurile fiinţei. Cunoştea, desigur, tainica beţie a acestei iubiri. Câteodată, nu avea decât să‑şi privească mâna, pentru a se simţi cuprins de o însufleţită gingăşie faţă de el însuşi, în serviciul căreia era decis să pună toate armele ce‑i erau date prin talent şi artă. Îi era îngăduit acest lucru în care nu se afla nimic lipsit de nobleţe. Căci încă mai adânc decât acest egoism trăia în el conştiinţa că se mistuie şi se jertfeşte fără vreun folos personal în slujba a ceva superior, ceea ce nu constituia, fireşte, un merit, ci răspundea unei necesităţi. Gelozia lui consta în aceasta: nimeni să nu devină mai mare decât el, dacă n‑a suferit mai profund decât el pentru acest ceva superior.

Nimeni!… Se opri, acoperindu‑şi ochii cu mâna, stătea cu bustul aplecat pe jumătate într‑o parte, ca şi cum s‑ar fi ferit şi ar fi vrut să fugă. În clipa aceea simţi în inimă ghimpele unui gând inevitabil, gândul la el, la celălalt, la seninul, făptuitorul fericit, senzualul, inconştient‑divinul, la cel de‑acolo, de la Weimar, pe care‑l iubea cu o duşmănie plină de dor… Şi din nou, ca întotdeauna, simţi cum începe în el, într‑o nelinişte profundă, cu grabă şi zel, lucrarea ce urma acestui gând: să‑şi afirme şi să‑şi delimiteze propria individualitate şi artă în raport de ale celuilalt… Era acela mai mare? În ce? De ce? Dacă ar învinge el, ar fi faptul acesta un sângeros „şi totuşi“? Iar înfrângerea lui ar fi un spectacol tragic? Un zeu, poate – dar un erou nu era! Mai uşor… Pentru celălalt era mai uşor! A separa cu o mână înţeleaptă şi fericită cunoaşterea de creaţie este ceva ce te poate face fertil cu voioşie, fără chinuri şi ca dintr‑o suflare. Dar dacă actul creaţiei este divin, cunoaşterea este eroism, iar cel pentru care creaţia înseamnă cunoaştere este şi zeu, şi erou!

Voinţa de a înfrunta greul… Bănuia oare cineva câtă disciplină şi câtă stăpânire de sine îl costa pe el o frază, un gând exact? Căci, la urma urmelor, el era un neştiutor, un om cu puţină şcoală, un visător confuz şi cu capul în nori. Era mai greu să compui una din scrisorile lui Iulius[vii] decât să faci cea mai bună scenă – şi nu era tocmai de aceea ceva de o valoare superioară? De la cel dintâi imbold ritmic al artei lăuntrice spre material, materie, posibilitate de revărsare – până la idee, imagine, cuvânt, rând – ce luptă! ce calvar! Operele sale erau minuni ale aspiraţiei, ale aspiraţiei spre formă, spre întruchipare, spre lumea senină a celuilalt, care, cu gura sa divină, spunea de‑a dreptul pe nume lucrurilor înscrise.

Cu toate acestea şi împotriva aceluia: Cine este un artist, un poet asemenea lui, asemenea lui însuşi? Cine crea, ca el, din nimic, din propriu‑i piept? Nu se năştea oare în sufletul său o poezie, ca o muzică şi ca o pură imagine originară a existenţei, cu mult înainte de a prelua din lumea fenomenelor o metaforă, un veşmânt? Istorie, filozofie, pasiune: mijloace şi pretexte, nu mai mult decât atât, pentru ceva ce avea prea puţin a face cu ele, sălaşul său aflându‑se în adâncimile orfice. Cuvinte, noţiuni: doar nişte clape pe care vocaţia sa de artist le lovea ca să facă să sune cântecul ascuns al coardelor… Se ştia oare lucrul acesta? Îl lăudau, bunii oameni, pentru forţa convingerii cu care lovea în cutare sau cutare clapă. Iar cuvântul său, preferat, patosul său suprem, clopotul cel mare cu care chema la sărbătorile cele mai înalte ale sufletului, îi ademenea pe mulţi… Libertate… Prin acest cuvânt, el înţelegea, cu adevărat, mai mult şi totodată mai puţin decât ei, atunci când jubilau. Libertate – ce sens avea acest cuvânt? Puţină demnitate cetăţenească, nu însă în faţa tronurilor princiare? Visaţi voi oare ce cutează să spună un spirit prin acest cuvânt? Libertate faţă de ce? La urma urmelor, faţă de ce? Poate chiar faţă de fericire, de fericirea omenească, de această cătuşă de mătase, de această îndatorire blândă şi plăcută…

De fericire… Buzele îi zvâcniră, era ca şi cum privirea i s‑ar fi întors spre interior; îşi aplecă încet faţa în mâini… Ea se afla în odaia de‑alături. Lampa revărsa o lumină albăstrie, iar perdeaua înflorată acoperea cu faldurile‑i încremenite fereastra. Se opri lângă pat, se aplecă deasupra dulcelui cap culcat pe perne…

O şuviţă de păr negru desena un inel pe obrajii ce păreau palizi ca perlele, iar buzele copilăreşti stăteau deschise în somn… Soţia mea! Iubito! Ai dat urmare dorului meu şi ai venit la mine, ca să fii fericirea mea? Tu eşti fericirea mea, fii liniştită! Şi dormi! Nu‑ţi deschide acum aceste dulci pleoape cu umbre lungi, ca să mă priveşti, cu ochii atât de mari şi de întunecaţi, cum faci câteodată, ca şi cum m‑ai întreba şi m‑ai căuta! Doamne Dumnezeule, cât de mult te iubesc! Nu‑mi pot regăsi acest sentiment decât uneori, fiindcă adesea sunt foarte obosit de suferinţă şi de lupta cu acea misiune pe care mi‑o impune propriu‑mi eu. Şi nu‑mi este îngăduit să fiu prea mult al tău, să fiu vreodată pe deplin fericit prin tine, din pricina chemării mele.

O sărută, se despărţi de căldura dragă a somnului ei, privi în jurul său, se întoarse dincolo. Clopotul îl vesti cât de mult înaintase noaptea, dar, totodată, parcă îi arăta cu bunăvoinţă şi că luase sfârşit un ceas greu. Îşi trase răsuflarea, îşi strânse tare buzele, se duse la pupitru, luă pana… Nu mai trebuia să‑şi frământe mintea cu gânduri! Era un spirit prea profund, ca să‑şi poată îngădui atâta frământare! Să nu coboare în haos, cel puţin să nu rămână acolo! Ci să scoată la lumină din haosul, care e abundenţă, ceea ce e copt şi apt să capete formă. Să nu‑şi frământe mintea cu gânduri: să lucreze! Să delimiteze, să desprindă, să dea chip, să termine…

Şi opera suferinţei fu încheiată. Poate că nu era bună, dar era terminată. Iar când fu gata, iată, era şi bună. Din sufletul său, din muzică şi din idee, au ieşit la iveală prin luptă noi opere, plăsmuiri răsunătoare şi sclipitoare ce lăsau în chip minunat să se simtă, în sfânta lor formă, infinita lor sorginte, aşa cum în scoică vuieşte marea din care a fost pescuită.

[i] E vorba de Schiller, al cărui nume nu va fi amintit nicăieri. Studiul e scris la persoana a III‑a şi nu vorbeşte decât despre „el“.

[ii] Decembrie 1796.

[iii] Trilogia Wallenstein, încheiată abia în 1799.

[iv] Goethe, cu care la data respectivă Schiller era prieten de doi ani.

[v] Gottfried Körner (1756–1831), scriitor, prieten al lui Schiller.

[vi] După 1799, adică după încheierea lui Wallenstein, Goethe şi Schiller plănuiseră să declanşeze o amplă discuţie de principiu despre diletantism şi despre tipul diletantului.

[vii] Cunoscute sub titlul Scrisori filozofice (1786).


Editura Humanitas Fiction publică integrala prozei scurte a lui Thomas Mann în două volume. Primul volum reunește povestirile și nuvelele de la debut până la capodopera Moartea la Veneția.

„Personajele artiști ale lui Mann, așa cum le portretizează în opere pre­cum Tonio Kröger în 1903 și apoi în Moartea la Veneția, sunt atrase de decadență și dezordine nu numai pentru că trăiesc într-o lume de declin istoric, deși acest aspect este important. Ele trăiesc de asemenea la sfârșitul disputei dintre arta clasică și cea romantică, și au nevoie să cunoască și să înțeleagă partea romantică întunecată și ascunsă a vieții, să întrebe în ce constă natura artistică și spirituală a acesteia.“ — MALCOLM BRADBURY, „Thomas Mann“, în The Modern World. Ten Great Writers

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

7 poeme de Paul Celan

„[…] lirica lui Paul Celan, rostită ca dintr-un limb al limbii, reprezintă, asemeni evenimentului despre care dă mărturie, un moment de ruptură. Mesajul său accentuează responsabilitatea poetică și politică totodată. Poeziile lui Celan trebuie înțelese și apărate de toate deturnările de sens la care pot fi supuse.” (George State, traducătorul lui Paul Celan)

Un poem nou de Cristina Ispas

Cristina Ispas e o poetă de cursă lungă – căutați-i volumele în librării, sunt liniștitoare, încântătoare.

Un poem nou de Vlad Drăgoi

Vlad Drăgoi e librar într-un mall din provincie de aproape 10 ani – și poezia are numai de câștigat de pe urma muncii lui, după cum putem vedea și în textul acesta inedit.

Mihai Radu, despre aspirații și îmbătrânire

„Repetiție pentru o lume mai bună” ne-a cucerit încă din fașă, motiv pentru care vara trecută i-am acordat lui Mihai Radu prima Bursă de Creație DLITE. Romanul a apărut între timp în librării – și e lectura perfectă pentru sfârșitul ăsta de vară. Îl recomandăm cu multă căldură. Mai jos, trei fragmente excelente.