Bogdan Coșa | © Vlad Drăgoi

Orașele de scăpare, o povestire de Bogdan Coșa

„Orașele de scăpare” a fost publicat de curând în antologia coordonată de Andreea Răsuceanu, „Cartea orașelor”, alături de povestirile altor 15 scriitori români contemporani, printre care Augustin Cupșa, Tatiana Țîbuleac și Corina Sabău.

Când a terminat de cărat cutiile și valizele, și-a destupat o bere și i-a scris unui prieten vechi să-l întrebe ce planuri are, dacă nu vrea să iasă la o plimbare.
Locuința pe care o văzuse în anunțul imobiliar era mai curată decât varianta pentru care plătise el la fața locului, dar se săturase să dea interviuri în numele animalului de companie, și nici alte scrisori de intenție nu a vrut să mai scrie – nu-și închipuise că poți, ca proprietar, să întrebi un potențial chiriaș unde se vede peste trei-cinci ani. El habar n-avea ce o să facă a doua zi.
Ciolănoasă, cățeaua s-a ridicat cu mare dificultate și a ieșit de sub masă; îl urmărise cu înțelegere cum stivuiește în mijlocul camerei tot ce a adunat în cei cincisprezece ani, de când plecase din orașul natal. Nu știa, dar și ea era parte din grămada cea mare.
Afară, pe terasă, a trecut pe lângă el cu același mers rău, frecându-i-se de genunchi.
— Unde-ai mai venit și tu, proasto? i-a zis, dar animalul nu l-a băgat în seamă, și-a continuat drumul spre colțul în care era instalat grătarul.
Și-ar fi aprins o țigară, dar se temea să nu se apuce din nou. Citise undeva că un fumător care s-a lăsat nu mai poate fi niciodată nefumător.
Crengile plopilor argintii, ai ulmilor, fagilor și stejarilor se arcuiau peste terasă, întunecând-o.
Din poze, reținuse cu plăcere că, fiind la ultimul etaj, o să poată să-și vadă de burlăcie în voie, în special pe terasă, unde se gândea că o să frigă păstrăvi și o să se uite la stele. Acum îi era clar, grătarul nu putea fi folosit decât iarna, după ce se scuturau frunzele, dacă nu voia să se înece cu fum.
Și-a terminat berea din două înghițituri lungi, a chemat cățeaua în casă și, pentru că Mișu nu părea să fi văzut mesajul lui, a intrat pe un site de întâlniri.
Mai târziu, după ce-a mai băut o bere, i-a scris din nou prietenului său; apoi l-a sunat.

— Ce faci, Bobiță, m-aștepți în frig? l-a-ntrebat Mișu coborând din mașină.
— Am ieșit ca să mă vezi, să știi să urci până aici.
I-a întins mâna, dar Mișu l-a prins și l-a tras un pas mai aproape:
— Hai, te pupă fratele tău, nu fi prost.
— Mersi c-ai venit. Ce faci?
— Fug de Sătănel.
Bobiță s-a uitat roată, apoi și-a privit prietenul și i-a zâmbit:
— Vrei să intri un pic?
Mișu a dat din cap că nu; și-a scos un joint din pachetul de țigări și l-a aprins.
— Mai bine stăm aici, la aer curat, ca atleții.
— Ți-ai schimbat mașina.
— Da.
— Ce e?
— Evident, nu e o mașină electrică, a zis el și a dat din mână ca și când n-ar pierde timpul cu asta.
Bobiță a făcut un pas în lateral, s-a uitat mai bine la siglă, apoi s-a întors cu fața la oraș, de parcă ar fi vrut să invoce un pic mai mult spațiu:
— O! Uau!
Nu se mai văzuseră de câțiva ani.
— Ia zi, Bobiță, iar te-ai întors de tot?
— Nu știu, n-am nici un plan.
— Ia să vedem, cât te ține de data asta… ?
— O bucată tot o să stau… E ultima stație pentru Olguța, abia mai merge.
Mișu a tras din joint adânc, și-a umflat pieptul prin vesta de fâș, apoi a deschis gura și-a lăsat fumul să iasă liber pe lângă buze, așteptând ca prietenul lui să continue.
— De aia mi-am luat chirie aici. O s-o duc în pădure când o fi, a zis el, apoi și-a pus gluga pe cap, se lăsa frigul.
— E făinuț. Păsări, aer curat…, a zis Mișu. Tot aici să mă-ngropi și pe mine.
— Când o fi.
— Da’ pe mine să mă duci în spate, dacă se poate, până în vârful dealului. Să mă asigur că ai suferit.
— Ce, de-aici nu se vede frumos… ? Se vede Cetățuia – de fapt, se vede și dincolo de ea: uite, aia-i Măgura Codlei, și-acolo-i Dealul Lempeș. La ce să te mai car până în vârf?
— E chiar făinuț.
Mișu a băgat mâna în buzunar, de unde a scos un telefon care lui Bobiță i s-a părut imens.
— Ia și omoară-l, a zis el și i-a întins jointul, dar Bobiță l-a refuzat.
— De ce, ești bolnav?
— M-am lăsat de tutun.
— Ia-l liniștit. Am pus foarte puțin tutun.
— Nu – pula mea, mă deprimă.
— Păi, așa zi.
Mișu a verificat dacă s-a stins, după care l-a băgat înapoi în pachet și i-a răspuns lui Bobiță la mesaj, Ce vrei să facem?
Bobiță a scos și el telefonul, a deschis mesajul, a râs și a ridicat din umeri:
— Prost mai ești. Nu știu, dăm o tură prin oraș?
— În cazul ăsta, urcă – nu știu dacă știi, da’ eu nu merg pe jos.
— Și nici apă nu bei.
— Corect.
Bobiță a zâmbit – Mișu era la fel cum îl lăsase.
— N-am mai urcat niciodată într-un Maserati.
— Pula mea, e doar o mașină. Nu te fraieri, că nu ție tre’ să-ți ia ochii.
Blocul care rămânea în retrovizoare, înconjurat pe trei laturi de pădure, era ultima clădire construită pe Dealul Melcilor, în capătul străzii Matei Basarab. Mai sus erau doar rezervoarele și stația de filtrare a apei. Dezvoltatorul promisese că asfaltează drumul înainte să dea blocul în folosință, dar trecuseră aproape opt ani de atunci; nici măcar deșeurile rezultate din construcție nu le ridicase încă în întregime.
— Să știi că și curierul s-a plâns. A zis că-l omoară clădirile astea răsărite în vârful dealurilor, că era de mai multe ori să se răstoarne cu duba.
— Și nu i-ai zis: vino cu ATV-u’, bă, dacă nu-ți place.
— Nu, că-l înțeleg. Nu s-a angajat ifronist, săracu’, a venit să livreze un televizor.
— Deci, dacă-mi iau și eu un apartament aici, cum mă bate gândul, fii atent: vorbesc cu Georgică să ne facă funicular! Cum ar fi?!
— Bine, numai să nu uiți, a zis Bobiță zâmbind.
— Păi, nu? Doar de aia l-am votat primar. Să răspundă prompt nevoilor mele…
— Ai grijă la mâță!
— Care?! a întrebat Mișu și a frânat brusc. A! Aia… Am văzut-o de dinainte să sară gardul!
— Creier, frate, a zis Bobiță.
Mișu a râs, apoi a pornit din nou.
— Ai tăi ce fac? l-a întrebat Bobiță. Bine, sănătoși? Nu i-am văzut nici data trecută când am venit.
— Cred că da.
— Nu știi?
— Nu. Ia uite-o pe asta, ce tolomacă! Ce faci, fă? Uită-te pe unde transversezi!
— Nu mai lucrați împreună?
— Ba da.
Bobiță a ezitat câteva secunde.
— Păi, și-s plecați sau n-ai fost tu la birou azi?
— Ba cum să nu – cu noaptea-n cap m-am dus, ca zidarii.
Bobiță nu știa dacă prietenul lui glumește sau nu, răspundea ca un copil care se preface că nu știe de ce-l întrebi ce-l întrebi.
— E o perioadă mai aglomerată?
— Nu neapărat, a zis Mișu lungind ultimele două silabe, la unison cu mașina care virase larg la stânga – turațiile motorului au crescut, apoi au scăzut din nou. Am avut niște camioane venite din port.
— Și tu ce-a trebuit să faci?
— Păi, să le zic angajaților ce să facă cu conținutul lor. Nu știu dacă ți-am mai zis, angajații noștri sunt cei mai proști din lume. Dacă-i las singuri, nu știu să facă nimic, de parcă le ia cineva judecata.
— Poate că se tem să nu greșească – le-ați mai tăiat din salariu, i-ați mai amenințat… Cine știe…?
— Nu le-a tăiat nimeni nimic. Sau, dacă le-a tăiat, tot ei și-au tăiat. Cine muncește, greșește și plătește – nu așa era?
Bobiță a zis că nu știe, că n-a auzit vorba asta.
— Omul asuprit de către om, a completat.
— Ce să-i faci? Nu ne-am născut egali, a zis Mișu, după care a apăsat pedala până la podea.
— Parc-au mai plecat din turiști.
— Au plecat pe pizda mă-sii. E plin orașul și în timpul săptămânii, și vara, iarna, ca la balamuc. Tre’ să ne facem alt oraș.
În dreptul parcului a încetinit, apoi a oprit pe mijlocul drumului.
Din spate nu venea încă nimeni.
Bătrânul a trecut strada încet; cei doi prieteni l-au privit în tăcere. Mașina a pornit de pe loc abia când omul a ajuns pe celălalt trotuar, iar Bobiță i-a zis surprins lui Mișu că nimeni nu i-a claxonat din spate.
— De regulă, o mașină așteaptă în liniște după una mai scumpă, i-a răspuns el.
— Explică-mi și mie, l-a iscodit Bobiță. Mai devreme ai trecut pe roșu, și aici, pe banda a treia, singur, ai oprit. Moșu’ ăla nu dădea semne că o să alerge prin fața ta.
— Pentru că… Eu mi-am păstrat libertatea să opresc unde vreau, nu unde mi se zice.
Bobiță s-a mișcat în scaun, dar a ezitat să răspundă.
— Am glumit, Bobiță, a zis Mișu râzând. N-am vrut să te bruschez, atâta tot. Am văzut prea târziu că s-a făcut roșu…
— Nu mi-ai zis despre ai tăi, a întrebat Bobiță din nou, amintindu-și abia apoi că Mișu nu se arătase dornic să vorbească despre ai lui.
— Nici tu nu mi-ai zis ce mai fac ai tăi, l-a înțepat Mișu, știind că prietenul lui n-a mai vorbit cu părinții de ani buni.
— Păi, ce să-ți zic…
— De ce mă întrebi despre familie, dacă a ta nu te interesează?
— OK, sorry.
— Nu, răspunde-mi la-ntrebare.
— Păi, pentru că voi vă-nțelegeați bine…
— Prea bine, a încetinit Mișu. Vezi? Opresc la semafor, a zis el arătând cu degetul culoarea roșie care atârna deasupra șoselei.
Bobiță s-a aplecat în față, apoi s-a lăsat înapoi în scaun și a întors capul spre el:
— Cum adică?
Mișu, spre deosebire de el, nu începuse încă să îmbătrânească; nu avea fire albe de păr, nici riduri în colțul ochilor, numai tenul i se uscase. Și, pentru că slăbise, i se aspriseră trăsăturile.
— Adică, nu știu… Mâncăm împreună, lucrăm împreună, ne-nțelegem bine, da. Numai că n-ar trebui sub nici o formă să ne înțelegem.
La celălalt semafor, o sută de metri mai sus, tot pe strada Mureșenilor, se făcuse verde. Mișu a ambalat motorul, dornic să-l prindă, dar și să întoarcă privirile tuturor celor care urcau sau coborau pe trotuare cu pungi de cumpărături sau rucsacuri, cu câini în lesă, legați de cărucioare.
— Băi, eu te invidiez.
— N-ai de ce, Bobiță, viața mea e de căcat.
În boxe a început o piesă nouă, pe care Mișu a dat-o foarte tare. Pe ecranul dintre ei Bobiță a citit Yo Te Lo Dije, J Balvin.
După ce au ajuns la Maternitate, Mișu a întors, a coborât cât a putut de încet pe lângă Piața Sfatului și, jos, în Livada Poștei, s-a învârtit de trei ori în sensul giratoriu, făcând să iasă fum din pneuri.
Mai mulți trecători au scos telefoanele și, ieșiți un pas sau doi pe carosabil, l-au filmat.
— Ai văzut, da? La asta mă refeream: o să mă pună instantaneu pe net; cineva, mai devreme sau mai târziu, o să-i trimită înregistrarea lu’ maică-mea, care o să mă sune să mă-ntrebe ce m-a apucat. Tabloidele locale o să distribuie videoul și-o să-nceapă să comenteze toți găinarii – de parcă cine știe ce-am făcut! Cât a durat? 20 de
secunde? Maică-mea o să mă frece la cap o lună! Că m-am dat în spectacol, că pe ea o știe lumea și, uite, am făcut-o de râs… Ce-am făcut? Mi-am ascultat muzica și m-am bucurat de o cascadorie.
— Sper să nu-ți umplu bordul de bere răsfiartă, a râs Bobiță, căruia nu-i venea să creadă că tocmai se învârtiseră cu mașina în centrul orașului.
— Asta o să ne afecteze afacerile. Și, o lună de zile, maică-mea o să mă-nvețe conduita în afaceri.
Bobiță încă râdea:
— Ce-ai pus în jointul ăla?
— Apropo. Mergem și până la Belvedere? Hai, și-a răspuns Mișu singur, că trebuie să mă și piș.

Odată cu lăsarea întunericului s-a pornit un vânt care a golit trotuarele.
Lui Bobiță i se făcuse foame, dar Mișu nu avea chef să se oprească din condus. Îi intrase în cap ideea că viața e curgere și că trebuie să continue să conducă dacă vrea să trăiască. Voia să curgă. Bobiță se uita la primii stropi care începuseră să cadă și înțelegea că ăsta e el, o picătură de ploaie care urmează să fie întinsă de un braț acționat electric pe parbrizul acestei dimensiuni. Simțea nevoia să bea ceva.
— Să știi că, de fapt, tu ești de invidiat, nu eu.
Bobiță, flămând și confuz, nu era de acord.
— Nu vrei să intrăm într-o benzinărie? Chiar vreau un sandvici.
— Te-ai certat cu ai tăi direct, clar. Le-ai zis ce-ai avut de zis, ți-ai împachetat tricourile și ai plecat, a continuat Mișu.
Bobiță își amintea perfect cum se-ntâmplase, Mișu venise cu mașina să-l ajute să-și care lucrurile.
— Ai plecat acolo; nu ți-a plăcut. Ai plecat la Berlin; nu ți-a plăcut. Te-ai dus în București.
— Mai întâi am venit în Brașov; dup-aia am mers în București. Și știi bine că n-am plecat pentru că nu mi-a plăcut.
— Eu n-am o viață a mea; stau cu părinții, ’s cu taică-meu peste tot – las-o dracu’ de treabă. Și-s de-o seamă cu Isus Cristos.
— Te plimbi cu un Maserati de culoarea măgarului, cu inserții din lemn de salcie, ar trebui să ai grijă, cineva e pe cale să te vândă.
Au râs amândoi.
— Ți-am zis, a continuat Bobiță, fă-ți valiza și pleacă în lume. Du-te și tu-n Berlin – ia-o de la zero.
— De-ar fi fost atât de simplu…
— Vinde mașina asta, oricum nu-ți place, și-o să trăiești veșnic din banii luați pe ea.
— Ți-am zis, eu nu merg pe jos.
— Vrei să fii ca restul lumii – dacă te dai jos din mașină, ești ca restul lumii.
— Greșit. Părinții mei, care au muncit pentru mine și s-au îmbogățit, ei sunt lumea mea. Ei există pentru că eu am rămas cu ei, doar eu le dau un sens. Acum facem bani împreună. Peste zece ani o să fac eu bani pentru ei. Și cam asta e viața mea.
— La ce bun, dacă te face nefericit?
Bobiță a vrut să mai zică ceva, dar s-a abținut.
— Știi ce? Hai mai bine la mine, am niște salam de urs – îți fac un sandvici, că ești prietenul meu, nu boschetar, să mănânci prin benzinării.
— Numai prostii ai spus toată seara, să mor de nu. Ce naiba?
Mișu a pufnit în râs, un râs ascuțit, ca un nechezat.
— Auzi? Tu cu altcineva în afară de ai tăi mai vorbești? Te vezi cu oameni?
— Am tot felul de amici.
— Cunosc pe cineva?
— Te rog, nu face asta.
— Adică?
— Nu începe să mă fuți la cap…
— N-o lua așa.
— Ai venit de un sfert de oră aici. Mai stai un sfert de oră și pleci, și o să te mai văd peste cinci ani… Nu te-a interesat, ți-ai permis să mă cauți. Și-acum te-apuci să-mi dai lecții.
— Cine-ți…
— Taci, în pula mea, că te dau jos din mașină!
După ce au intrat înapoi în oraș, Bobiță a ezitat; nu știa dacă era mai bine să-i ceară să-l lase să coboare undeva și să se ducă acasă, cum ar fi fost mai simplu, sau să tacă în continuare împreună; simțea că îi datorează să aibă răbdare.
N-au spus nici unul nimic până când au ajuns pe Dealul Cetății, în dreptul casei în care crescuse Mișu.
— Hai înăuntru, am zis că-ți fac un sandvici.
Casa lui fusese dintotdeauna un refugiu pentru Bobiță. Își petrecuse multe nopți acolo, și înainte, și după ce plecase din oraș; acolo se dezbrăcase pentru prima dată în fața cuiva.
Când s-au deschis porțile albe, lăsând cauciucul să muște din pietriș, Bobiță s-a simțit din nou în siguranță, după multe luni în care plutise în derivă; dar, îndată ce-a pășit în hol, unde i-a întâmpinat cățeaua lui Mișu, s-a simțit copleșit.


„16 autori din tot atâtea orașe au scris câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine. În unele texte, atmosfera orașului se insinuează pe nesimțite printre întâmplări, referirile directe la spațiu fiind aproape absente. În altele, acesta comunică imperceptibil cu psihologia personajelor, anticipându-le sau justificându-le gesturile și acțiunile. O lectură în cheie ironică, o privire nostalgică, o imersiune în trecutul istoric al unui loc – toate sunt variante de a citi și a scrie orașul. Scriind despre orașul lui, fiecare prozator și-a făcut de fapt propriul portret.“ — ANDREEA RĂSUCEANU, coordonatoarea volumului

Desene de Mihail Coșulețu

MARIUS CHIVU • MARIANA CODRUȚ • BOGDAN COȘA • AUGUSTIN CUPȘA • ADELA GRECEANU • BORCO ILIN • FLORINA ILIS • ANGELO MITCHIEVICI • IULIAN POPA • MIRCEA PRICĂJAN • VIORICA RĂDUȚĂ • ANDREEA RĂSUCEANU • ADRIAN G. ROMILA • CORINA SABĂU • SEBASTIAN SIFFT • TATIANA ȚÎBULEAC

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Sputnik în grădină – trei poezii de Gabi Eftimie

„Faţă de poezia care a consacrat-o pe autoare, Sputnik în grădină aduce o răsturnare la nivelul percepţiei spaţiului, claustrarea facând loc unei deschideri rezonante. Tipul de observaţie practicat aici de Gabi Eftimie instituie nişte standarde de precizie senzorială necunoscute pînă acum în poezia română contemporană.” – Andrei DOBOȘ