O afecțiune ciudată îi leagă de ani de zile pe acești doi bărbați. Zweig, cu zece ani mai în vârstă, proprietar de castel, om de lume, autor de bestselleruri – și Roth, jurnalist de succes, foiletonist în anii ’20 pentru Frankfurter Zeitung, autor al unor romane documentare nu foarte gustate, la el acasă prin hoteluri, bețiv, sociabil, generos, cu chef de povestit, mereu înconjurat de prieteni, de public, de fani. Când în sfârșit scrisese și el romane – Iov și Marșul lui Radetzky – care i-ar fi adus bogăție și glorie într-o lume în toate mințile, cărțile lui fuseseră interzise și arse, iar el plecase în exil.
E un om nefericit, clarvăzător și furios. Caută mântuirea în trecut. Vechea Austrie și monarhia ei. Imperiul ei care pe el, evreul fără tată, crescut departe de marea și orbitoarea capitală, îl înălțase atât de sus și care îi deschisese lumea. Un stat universal, care unea în sine multe popoare fără să le deosebească, în care puteai călători peste tot fără pașaport și fără nici un fel de hârtii. Cu cât îmbătrânește și cu cât lumea devine mai întunecată, cu atât tânjește să se întoarcă în timp, cu atât idealizează mai mult lumea pe care a pierdut-o. „Lvov încă în posesia noastră!”. Acum, mulți ani după căderea lui, după prăbușirea imperiului însuși, orașul pare mai în posesia lui ca oricând.
În primăvara lui 1936, Joseph Roth începuse să scrie romanul patriei lui. Urma să se cheme Căpșuni. „În orașul meu natal trăiau vreo zece mii de oameni. Trei mii dintre ei erau nebuni, chiar dacă nu de legat. Îi aureola un fel de țăcăneală gentilă, ca un nor auriu. Își vedeau de afaceri și câștigau bani. Se căsătoreau și aduceau pe lume copii. Citeau cărți și ziare. Mersul universului nu intra în preocupările lor. Stăteau de vorbă în toate limbile în care se înțelegea populația foarte amestecată a colțului nostru de lume.”
Nu avea să termine niciodată cartea. Situația lui se înrăutățise dramatic în aceste luni. Primise avansuri pentru mai multe romane și le cheltuise de mult, iar editurile din exil, care activau în permanență pe muchia falimentului, nu-i mai dădeau bani până când nu livra o carte terminată. Un roman, Spovedania unui ucigaș, era aproape gata, un al doilea, Măsura falsă, pe jumătate, scria și tot scria. Cu materialul romanului Căpșuni umplea celelalte cărți, ca să le încheie mai repede. Știa că nu era o idee grozavă. Zweig însuși, care îl admirase mereu fără rezerve, îl avertiza în scrisori să nu-și mai peticească romanele; nici ultimului roman nu-i priise asta. Dar ce putea să facă ? Nu avea bani.
De la distanță, Stefan Zweig încerca mereu, în scris, să facă apel la rațiunea lui Roth: să economisească bani, să bea mai puțin, să nu mai stea la cele mai scumpe hoteluri. La sfârșitul lui martie îi scrisese: „Luați-vă inima în dinți și recunoașteți în sinea dvs. că, oricât ați fi de mare ca scriitor, din punct de vedere material sunteți un mic evreu sărac, aproape la fel de sărac ca alte șapte milioane, și că va trebui să trăiți ca nouă zecimi din oamenii de pe acest pământ, pe scară mică, cu aparențe modeste.” Această scrisoare aproape pusese capăt prieteniei lor. Joseph Roth se simțise profund jignit. Zweig spusese pe nume cauzei primare a dezbinării lor, șanțului adânc care se căsca pe-ascuns între evreii apuseni asimilați, născuți în familii înstărite, și evreii răsăriteni săraci de la hotarele monarhiei. Era legitimă apărare. Căci Zweig vedea că nu-l poate ajuta pe Roth, că nu conta câți bani îi trimitea, că acesta se afunda tot mai adânc în hău, deoarece bea tot mai mult și asta îi întuneca treptat mintea și talentul. „Ce e un evreu sărac și mic nu e nevoie să-mi povestiți tocmai mie”, răspunsese Roth. „Sunt așa din 1894 și mă mândresc cu asta. Un evreu răsăritean credincios din Radivilov. Așa că opriți-vă! Sărac și mic am fost timp de 30 de ani. Sunt sărac”.
Roth înjura, se înfuria, îl implora pe Zweig să vină la el. „Crăp, crăp”, scrie el. Iar pe 9 aprilie: „Dragă prietene, dacă vreți să veniți, atunci veniți curând, ce-a mai rămas din mine se va bucura”. Situația era dramatică, iar Roth sporea și mai mult acest dramatism în scrisorile către prietenul lui. Zweig se eschiva. Numai Lufthansa zbura spre Amsterdam, or el cu o companie germană nu zboară. Simultan îi scria editorului lui american Ben Huebsch că îi e frică să-l întâlnească pe Roth. L-a sfătuit deja cu ani în urmă să fie mai cumpătat cu finanțele, cu băutura, cu literatura. Nimic nu l-a ajutat și nimic nu-l va ajuta vreodată. „Îți vine să-i dorești să fie băgat la închisoare pentru vreo infracțiune minoră două-trei luni – altă posibilitate nu există să-l împiedici să bea”. Și adăuga o informație care lui Roth avea să-i fie fatală: „…că pe termen lung, din cauza modului lui de viață absurd, calitatea cărților lui nu poate decât să aibă de suferit.”
Zweig are dreptate, bineînțeles. Dar pentru scriitorii de limbă germană piața americană este singura posibilitate de salvare financiară, iar editorul Huebsch este puternic.
Lui Roth, Zweig îi scria : „Roth, rezistați, avem nevoie de dvs. Pe lumea asta supraaglomerată sunt atât de puțini oameni, atât de puține cărți!!” Dar Roth era clarvăzător – încă. Un cunoscător al oamenilor și un cititor precis. Știa că Zweig nu voia să vină, că nu voia să-l vadă. Și știa să citească programele zborurilor: „Nu e deloc adevărat, că doar avioane germane zboară încoace. Doar cel de la 6:00 e Lufthansa. Dar mai sunt și olandeze la 7 dimineața, la 10, 12, 15, la 14.10, 19.45. Dar dvs. pur și simplu nu vreți să veniți, și ar fi mai bine s-o spuneți.” Și da, rezistă, să nu-și facă Zweig griji. Rezistă zi după zi, mai mult de-atât nici nu poate rezista cineva, cât rezistă el, zi după zi. „Scriu în fiecare zi, doar ca să mă pierd în destine străine. Chiar nu vedeți, omul din dvs., prietenul, fratele – m-ați numit odată frate – nu vede că în curând o să crăp?”
Între cei doi scriitori se dădea o luptă aeriană, într-o situație de criză. Șah aerian între prieteni. Cine va ceda? E Zweig capabil să-și salveze prietenul? Și chiar vrea s-o facă? Omul care voia să-și rupă toate lanțurile se agăța acum deosebit de strâns tocmai de acest lanț. Roth nu era pregătit să-l elibereze de responsabilitatea prieteniei lui. Zweig avea mustrări de conștiință și se frământa, dar își și iubea prietenul, îi admira încă talentul, îi respecta părerea ca pe a nimănui altcuiva. Roth fusese strict cu el, de o strictețe care nu lăsa niciodată locul indulgenței. Nu tolera, nici în scrisori, nici în conversații, stilul lui bogat în metafore, cu floricele și norișori, cu imagini false și adjective imprecise. Pentru el nu conta că depindea de Zweig și că acesta avea mult mai mult succes ca el. Asta nu spunea nimic despre precizie, frumusețe și calitate literară. Știa totuși ce îi datora lui Zweig din punct de vedere literar. Știa și îi scria despre asta. Pe un exemplar din Iov îi scrisese de pildă în 1930 această dedicație: „Lui Stefan Zweig, căruia i-l datorez pe Iov – și mai mult decât pe Iov și mai mult decât ar putea însemna o carte vreodată – atât de mult pe cât înseamnă această prietenie: primește și păstrează acest exemplar ca pe un modest salut. Joseph Roth”.
În 1931 au scris împreună în Antibes, și-au citit seara unul altuia producția din timpul zilei, îmbunătățind ici-colo, adăugând. Roth îi citea lui Zweig din Marșul lui Radetzky care prindea formă, iar Zweig era fericit și entuziasmat și, tot ascultând, simțea el însuși pofta de a povesti, întrerupea lectura cu amintiri despre propria lui Austrie de demult. Imagini din copilăria lui.
Iar mai târziu, când i-a trimis prietenului său cartea terminată, Roth a adăugat într-o scrisoare: „Am uitat cu totul să vă spun că două-trei scene din cartea mea provin de la dvs. Le veți recunoaște. Deși nemulțumit de roman eu însumi, vă sunt foarte, foarte recunoscător.”
De atunci încolo sfatul literar al lui Stefan Zweig i-a devenit aproape indispensabil. În ianuarie 1933, Roth îi scria lui Zweig: „Nu pot să încep absolut nimic nou fără să vorbesc cu dvs. mai întâi. Am neapărată nevoie de bunătatea și inteligența dvs.”
*
Câteva săptămâni mai târziu, la Ostende, Roth trece încă o dată cu Zweig prin a doua jumătate a Spovedaniei unui ucigaș. El citește cu voce tare, Zweig critică, anticipează, reformulează, oferă gânduri, idei, observații, taie cuvinte de umplutură, repetiții, atrage atenția asupra unor conexiuni incorecte. Roth ascultă cu atenția încordată, deschis la sugestii. În primăvara acestui an, Roth era pentru prima dată pe deplin entuziasmat de o lucrare a prietenului său. Răfuiala cu reformatorul Calvin era pentru evreul Roth, care admira catolicismul, o mare bucurie. Lectura îi luase doar trei nopți, scria Roth. „În cărțile dvs. rămânea mereu, în ciuda a tot ceea ce știți despre lumea reală, o anumită înclinație spre iluzie, chiar spre o nădejde nedefinită, un anumit balast moral. Aruncându-l peste bord, ați urcat mai sus. Spre curățenia, claritatea, transparența pe care le iubesc atât, în articularea gândirii și în formă. A dispărut și balastul de metafore.” Și adăuga: „E ușor de bănuit câtă bucurie produce asta cuiva ca mine, de un fanatism aproape calvin al limbii.” Îl elogiase așa în fel și chip, întrerupându-se pentru a spune că își pune la încercare conștiința prietenească și scriitoricească ca să vadă dacă ea îi permite să-i scrie toate astea patronului său. Dar da, conștiința pusă la încercare încuviințează, nu are a-și reproșa nimic. Cartea era pur și simplu prea bună, o spunea cu toată obiectivitatea. Și adăuga fericit, ca laudă supremă: „Pentru mine e ca și cum v-ați fi găsit drumul spre casă și, vreau să-mi închipui, puțin spre mine.”
Un scriitor găsește drumul spre patrie, spre casă, spre un altul. Joseph Roth era un tactician, Joseph Roth era disperat, voia cu orice chip să-și vadă prietenul alături. Voia să discute cu el, să scrie și să bea cu el, voia să fie fără griji alături de cel care plătea mereu nota, care rezolva orice problemă cu rațiunea sa solară. Așa că poate exagera puțin în scrisoare. Dar partea cu venitul acasă era sinceră. Ca dorință și ca realitate. Roth se simțea aproape de moarte. Camera lui, scria el, arăta ca un sicriu. „Gândiți-vă că nu știm niciodată când vedem pe cineva pentru ultima oară. Iar scrisorile nu țin locul clipei în care ne întâlnim, ne salutăm, și nici, apoi, al clipei când ne luăm rămas bun.”
