Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Tracus Arte & Dinu Flămând

„Pământul reține corpul, piatra numele, iar sufletul este al aerului”…

Andra Rotaru a dialogat cu scriitorul și traducătorul Dinu Flămând despre volumul de poezie „Om cu vâslă pe umăr”, recent apărut la Editura Tracus Arte:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Dinu Flămând este poet, eseist, critic, traducător, jurnalist de presă scrisă, de radio și de televiziune. Născut în 1947 în Transilvania, unde a urmat studiile medii și universitare, a lucrat o vreme prin redacțiile unor ziare și reviste bucureștene, iar apoi, timp de două decenii, în Paris, la Radio France Internationale, ca jurnalist bilingv, după ce a obținut azil politic în Franța în timpul fostei dictaturi comuniste. A publicat în românește numeroase volume de poezie, eseuri și traduceri. Volumele sale de poeme au apărut traduse în Franța, Portugalia, Spania, Italia, Germania, Grecia, Macedonia de Nord, Mexic, Columbia, Honduras, Ecuador, (Israel, Republica Cehă, Brazilia, în curs de apariție), deseori cu mai multe titluri. A tradus în românește, din cinci limbi, volume și antologii din Fernando Pessoa, Carlos Drummond de Andrade, Vinicius de Moraes, António Lobo Antunes, Pablo Neruda, Marco Antonio Campos, Antonio Gamoneda, Luis Garcia Montero, Samuel Beckett, Jean-Pierre Siméon, Omar Lara, Marco Lucchesi, Umberto Saba, Mario Luzi, César Vallejo (poezia completă, în pregătire) ș.a. Numeroase distincții, inclusiv premiul „Mihai Eminescu” pentru întreaga operă poetică.

Volumul Om cu vâslă pe umăr, recent apărut la Tracus Arte, parcurge un traseu cu nenumărate ramificații, își poartă cititorul prin spații ale culturii de pe diverse meridiane, dar și prin spații atemporale, cu incursiuni spre filozofie, spre opere de artă, spre lumea fizicii și din nou spre copilăria autorului. Modelul, străveziu, îl reprezintă rătăcirile lui Odiseu, dar pe o arie ce amestecă zone și aspecte din lumea de azi, deloc mitizată, cu spațiul legendar al eroului homeric, iar totul se constituie ca o viziune interogativă asupra prezentului. Ce v-a adus pe dvs. înapoi, în timpul prezent, pe parcursul scrierii cărții?

Totul pornește din perspectiva unui prezent în care, asemeni eroului meu, Odiseu, eu mă vedeam reajuns acasă, după două decenii de exil și de viață trăită în alte limbi decât limba mamei mele. Ca să constat că nici repatrierea, nici întoarcerea acasă nu sunt finalul. Or tocmai asta reiese, între altele, din destinul simbolic al lui Odiseu. El a coborât în infern și a ademenit cu ofrande însângerate fantoma înțeleptului Tiresias, despre care se credea că avusese arta divinației, încercând să-și afle viitorul. I s-a prezis că urmează să doarmă numai o singură noapte în patul său rădăcinos din Ithaca, alături de Penelopa, după care va lua din nou drumul rătăcirii; de astă dată pe uscat, cu o vâslă de corabie purtată pe umăr, prin ținuturile cu oameni care nu văzuseră niciodată marea. Până când un pământean al locului urma să-l întrebe încotro se îndreaptă cu lopata de vânturat grâne pe umăr. (În paranteză fie spus, această unealtă concavă cioplită din lemn, ca o uriașă lingură cu o coadă lungă, devenită un obiect abstract pentru mai noile generații, îmi era foarte familiară în copilărie, chiar mă fascina). Putem înțelege că întrebarea respectivă pusă aceluiași Odiseu călătorind acum pe uscat, marca momentul când el începea să fie luat în seamă de oameni care altfel interpretează și simbolul identității sale, vâsla, dar, probabil, și neastâmpărul căutărilor sale. Poemul homeric sugerează acest sfârșit mult înainte de sosirea lui Odiseu acasă, unde îl așteptau ai săi, și unde îi va înfrunta pe pețitori, gata, gata, să declanșeze un nou război civil. Dar finalul acesta care apare anticipat în cântul al XI-lea este oarecum abandonat, căci epopeea se încheie cu momentul în care Atena impune pace între vrăjmași; profeția este uitată, iar noi avem vaga impresie că epopeea se termină prea abrupt. E un fel de a spune că suntem invitați să continuăm în imaginația noastră această ultimă parte a călătoriei, prelungim indefinit aventura rătăcirilor noastre, dacă ne identificăm cu Odiseu, acest simbol al tuturor rătăcirilor, care în opinia mea este cea mai complexă întruchipare a neastâmpărului vital și a imposibilității de a te opri, până nu te oprește destinul. Iar prelungirea călătoriei exprimă și metisajului de civilizații, dar și ideea că în intimitatea absolută a sinelui nostru nu putem accepta sfârșitul călătoriei noastre personale. Deci eu mă văd revenit într-un prezent care oarecum mă obligă să scot afară din mine și să-i dau un nume acestei imposibilități de a mă proiecta spre propriul meu sfârșit, chiar dacă brutalitatea conștientizării e atenuantă de reactualizarea unor momente din trecutul meu personal, sau din trecutul experienței mele culturale, sau din arhiva sensibilității mele personale, unde am depozitat atâtea emoții nesemantizate, iar toate acestea pot conviețui suprapuse devenind relatarea noii mele călătorii indefinite…Mă gândeam să trag o linie și să fac socoteala, când, deodată, iată, atâtea voci din fundul peșterii, din văzduh, din pânzele memoriei mele sau din rafturile bibliotecii unde au rămas printre foile cărților, ca revelații provocate de lectură, deci tot o formă de viață, au început toate să mă îndemne să continui, să vorbesc, să merg mai departe, cu viitorul palpitând undeva în trecut, printre dealurile copilăriei mele, oglindindu-mă în apa fântânilor din copilăria mea atinsă de degetele imateriale ale unor crengi de fag care au înverzit din nou să mă primească. Iar din acel moment am simțit că pot să strâng laolaltă în cămașa unui poem, tot felul de impresii, de gânduri sau de proiecții care-mi veneau în minte prin locurile pe unde nu am ezitat să-mi continui călătoria, până chiar în momentul când m-a oprit din rătăciri frontul înnegurat al noului virus, pe la sfârșitul lui februarie anul ăsta, chiar într-un mare cimitir al trecutului numit Pompeii.

Ce crengi s-au rupt din livada propriei copilării, ca să răsturnăm un pic versurile care fac referire la mitologia greacă?

Citeam încă de la o vârstă fragedă despre zeitățile silvestre ale vechii Grecii, iar mai târziu am început să-mi imaginez și peisaje „bucolice” din poezia latinilor, și cred că în sinea mea unificam oarecum peisajele acelea abstracte cu peisajele reale de pe dealurile și munții mei, pe unde mergeam în urma tatălui meu să împrăștii brazdele de iarbă sau înaintea lui să-i țin caii la arat. Având acum mai multă vreme decât în trecut și mai mult curaj, am străbătut unele zone mediteraneene pe care le visasem fără să cred că le voi vedea vreodată, apoi m-am întors, într-un târziu, la casa părinților mei din Transilvania. Ochii meu erau plini de amintirea unor peisaje siciliene, napolitane, de prin Umbria, din fosta Etrurie dar și din fosta Atica, uneori și din Anzi, și parcă asta m-a făcut să văd și mai bine, brusc, ca pe o brutală revelație, că între timp perii și merii din grădina tatălui meu nu mai erau acolo, așa cum nu mai erau nici cei dragi ai mei, cei care îi plantaseră, îi îngrijiseră sau le culeseseră roadele…iar atunci parcă s-a rupt în mine ceva definitiv, ca și cum destinul mă lăsase să pot călători și să-și umple ochii de vederile atâtor alte peisaje străine, numai ca să pot vedea la întoarcere, mult mai crud, fără umbră de dubiu, pustiul ajuns chiar în grădina de unde plecasem; deși în sufletul meu grădinile tatălui meu tot verzi rămăseseră, iar eu continuam să le culeg și să le simt adierile în imaginația mea secretă. Ca prin miracol mi-au revenit în minte detaliile din scena în care Odiseu intră în grădina tatălui său și găsește toți pomii copilăriei sale pe rod, după două decenii de rătăciri…Ceea ce era un fel de a spune că-și regăsea și copilăria, ca și cum timpul nici nu trecuse peste el, ca și cum sarea mărilor nu-l spălase, iar vânturile nu-i zgâriaseră fruntea… Iar pentru prima dată am simțit că-l detest pe eroul meu, cu toate șmecheriile lui, căci găsise puterea să meargă cu imaginea grădinii lui încă verzi în memorie, când, de fapt, grădina lui adevărată, mai mult ca sigur, era răvășită și distrusă de timp, ca și a mea, chiar dacă o mai îngrijise tatăl său Laerte, foarte îmbătrânit. Așa că vicleanul „politropos” îl va fi convins probabil chiar și pe Homer să spună că acea grădină era tot verde fiindcă așa locuia pentru totdeauna în amintirea rătăcitorului, cu toate ravagiile pe care le produce „fulgerătoarea viteză a trecutului”, cum zice sintagma aceasta genială în simplicitatea ei, găsită de Raymond Carver, pe care o tot citez ca să nu mă las tentat să i-o fur. Dar știți, desigur, că prin mai toate cărțile mele am scris despre grădinile din spatele casei părintești, ba o carte se numește chiar Grădini, așadar devastarea absolută despre care abia acum vorbesc este, probabil, pentru mine și sfârșitul culesului, după o lungă melancolie, dar și continuarea drumului, cu un soi de vâslă-lopată pe umăr.

Când v-ați simțit cel mai aproape de entități din diferite mitologii sau culturi? Ați călătorit în multe spații geografice de-a lungul timpului. Ați simțit că ați parcurs o odisee?

Raportarea la geniala epopee homerică eu o iau de la sursă, după ce am recitit din nou cu atenție cânturile, într-o bună traducerea franceză, și am parcurs câteva zeci de noi studii despre ea, fiindcă exegeza mondială în materie pare inepuizabilă, în finețe de analiză. Ba am și navigat, cu bibliografia la mine, prin apele Ithacăi; dar cel mai important a fost pentru mine să locuiesc o vreme prin acele ostroave, ca să mă pot impregna de misterul locurilor și de peisajele care au secretat asemenea legende. M-au tentat expediții similare de cunoaștere în lumea civilizației maya, sau în peisajul foarte greu de reconstituit al poeziei chineze clasice: și aș vrea să ajung cândva pe platourile incașilor, fiindcă vecinătatea lor cu cerul și mitologia lor aspră i-a făcut să fie dintre cei mai temerari locuitori ai Terrei. Dar cel mai mult am călătorit prin spațiul mediteraneean, și grec și latin și normand, care, din nefericire, este acum asaltat de barbari mai detestabili decât cei ai lui Alaric, cel plecat de prin Dobrogea noastră să distrugă o veche civilizație, adică de cohortele de turiști inculți pentru care Mediterana este doar un soi de piscină intercontinentală și nu matricea atâtor civilizații formatoare. Dacă privim puțin cum stau lucrurile, în aceste vremuri când ne putem deplasa cu relativă ușurință, și sper să o putem face din nou după ce vom învinge această infecție care ne ține pe loc, mi se pare inexplicabil să treci pe lângă posibilitatea de a te duce chiar la originea unor civilizații fundamentale, cele accesibile până nu demult doar câtorva privilegiați. Trebuie să ajungi efectiv în fața unui cuplu statuar funerar etrusc, rezemat în coate dinaintea eternității într-o poziție de ușor intrigantă, care afișează acel misterios zâmbet ce înfrânge moartea prin câteva trăsături gingașe imprimate în lutul uscat, ca să te simți electrocutat de uimire când primești misteriosul lor adio senin! Cum au făcut? Cine erau ei? Ce gândeau ei despre moarte? Te așteptau să-și transmită un mesaj, dacă ai norocul să știi să-l absorbi, dar trebuie să te prezinți în carne și oase dinaintea lor, nu fentând chiar viața ta, adică nu mulțumindu-te doar cu imagini din enciclopedii sau albume. Sau mulțumindu-te cu o banală viață repetitivă, între serviciu, stadion și cârciumă, fără nicio carte în casă sau în memorie. Și nu ignorând atâtea uluitoare răspunsuri la întrebările tale actuale, pe care le păstrează lutul, piatra, pânza sau câteva texte – experiență și artistică și de viață, a omenirii, păstrată tocmai în atât de fragilele urme ale trecutului. Eu mă pregătesc intens pentru asemenea călătorii, citesc tot ceea ce mă poate informa, dar uit totul când ajung la fața locului, pentru a-i face loc acelei revelații la care te poți aștepta doar prin identificare cu trecutul din timpul încapsulat în ruinele timpului.

Cum ați descrie „pasiunile pentru perfecţionarea democraţiei” din acest volum?

E unul din numeroasele pasaje ironice strecurate prin aceste poeme, în care uneori iau în vârful pensetei unele momente din zbaterile politice și sociale care tind să ne confiște, încât nici nu mai vedem frumusețea lumii. Lumea însăși, cu splendoarea ei naturală, pare să rezerve o privire ironică acestei forfote de orgolii omenești, între ele și zbaterile legitime pentru „perfecționarea democrației”, multe rămase în faza de refren dintr-un cântec pios…. Iar în acest sens am citit cam tot ceea ce se putea citi despre sofiștii din Atena veche, primul stat-oraș care îi învăța pe oamenii politici cum se exercită șantajul sentimental asupra mulțimilor, cum să le exploateze temerile sau entuziasmele pentru a-și constitui ei un capital politic. Dar tot ei au inventat arta argumentației și folosirea cuvântului, nu a bâtei, ceea ce a devenit un câștig civilizator major, și numai cu acest tip de argumente trebuie să ne străduim să ne câștigăm și în zilele noastre năzuințele de a deveni lideri ai mulțimilor, dacă apar din nou bâtele…pe piața ideilor! Noi, urmașii lor, le-am furat metodele și am perfecționat la scară planetară arta argumentației, inclusiv prin deformare sau falsificare, deseori cu argumente mincinoase sau prin manipulare la nivel statistic…iar pe vechii sofiști i-am împins, pe nedrept, într-o mâzgă dezonorantă, fiindcă definim azi ca fiind „sofistic” și ceea ce nu prea pare convingător, și ceva care ar părea prea complicat ca să-ți bați capul. Și uităm că sofiștii inventaseră un fel de palestre pentru antrenamentul inteligenței; iar unul dintre cei mai faimoși plecase la Atena de pe aici, din Tracia.

În volum apar figuri emblematice din diferite domenii, printre acestea și Leibnitz, unul dintre întemeietorii iluminismului german și important continuator al cartezianismului. Dacă aceștia pică în diferite „capcane ontice”, ce îi stimulează să le depășească?

Dau dovadă de mare nerușinare intrând pe domeniul marilor filozofi, dar nu mă pot abține, fiindcă și ei au privit totdeauna cu invidie spre zona unde locuiește tribul meu, care în discurs mai mult sugerează și insinuează, nu argumentează dialectic și nu construiește sisteme… Poezia i-a momit pe mai toți, mă gândesc mai cu seamă la Nietzsche, care chiar se considera poet. Iar Platon degeaba îi izgonește pe poeți din cetate, fiindcă prea stârnesc mai mult pasiunile decât raționamentul, zicea el. Nimeni nu ia în seamă această ratată ostracizare. Leibniz, cu a sa întrebare celebră: „de ce există ceva și nu mai degrabă nimic” pare să ne întindă capcana uneia din acele găuri negre care absoarbe totul înainte să poți întrevedea orizontul vreunui posibil răspuns. Și autorul monadelor intră pe teritoriul poeziei, dacă ne gândim că nu e de așteptat un răspuns final la o asemenea întrebare construită ca un „tor”, unde exteriorul și interiorul sunt topologic simultane, într-o perpetuă schimbare de roluri; important e să îți reprezinți absența precedenței. Noua fizică jonglează azi dezinvolt cu eludarea momentului zero de „dinainte” de big bang. Vă semnalez că într-un moment de răutăcioasă și magnifică revelație, Nietzsche însuși îl lua peste picior pe Descartes, întrebându-l cine pe cine determină, în faimoasa formulă Cogito ero sum. Oare cogito pe sum? Oare sum pe cogito? E o pură presupoziție să îți închipui că tu ești stăpân pe gândul tău, crezând că el e fenomenul când, de fapt, e doar interpretarea fenomenului. Dar, bine, nu vom intra în această delicioasă gâlceavă. E bine, totuși, să îți însușești lecția de modestie a genialului mustăcios, când el îl așază în balanța justiției finale pe acest „ceva” care este ego-ul. Dar eu lucrez mai mult cu visul decât cu argumentația, nu jonglez cu concepte, mai mult mă joc ca să provoc posibile asociații de idei dintr-o perspectivă care este a poeziei. Rămân la exemplul lui Descartes. El ne descrie cu lux de amănunte momentul unei înfierbântări, al unui delir oniric, când în somn i s-a revelat, la Ulm, în preajma unei sobe încinse, esența „discursului” care va pune fundamentele cartezienei metodei de cunoaștere prin analiză și deducție. Iar eu l-am provocat să continue să viseze, spre bătrânețe, în înfriguratul palat al reginei suedeze Cristina, care îl trezea în toiul nopții să-i țină prelegeri filozofice. Așa că un fel de ciudat coșmar oniric îl face pe al meu Descartes să dea în vis peste urmași de-ai lui precum Einstein sau Goëdel, iar aceștia să încerce să îi descrie ce a intervenit nou prin fizică și prin logică, în veacurile de după el. Gelos și curios totdeauna de fantezia analitică și speculativă produsă de asemenea minți geniale, încerc aici să fur pentru poezie crâmpeie din imaginația lor. Iar dacă destram unele dintre argumentele filozofilor, sau chiar le răstălmăcesc, o fac nu din vanitate sofistică, ci ca să-mi provoc cititorul, poate și să-l îndemn să meargă la surse. E un privilegiu ludic nu tocmai simplu de mânuit, îmi încerc puterile cum știu mai bine.

Volumul se încheie cu A celebra imposibilul, o cheie de lectură necesară. Poate și o artă poetică…

E un mic eseu aplicat la cea mai misterioasă odă a lui Horațiu, cea cu numărul 28, supranumită și Archytas. Traduc textul din latină, cu emoția vinovată de a completa lecții de latină neglijate în liceu, și încerc să reparcurg nu doar misterul unor metempsihoze prezente în acea odă, ci mai cu seamă simbolul semnului scris, sema, imbricat necesar cu simbolul corpului, soma. Și depășesc cadrul acelei ode, care m-a stârnit numai fiindcă spiritul unui marinar înecat pare acolo să cerșească pământ peste trupul său pierdut în adâncul apelor, și să-și dorească o piatră la căpătâi; ca să-și încheie rostul trecerii sale prin viață. Lespedea ce conține textul-rezumat despre sumara trecere prin viață a corpului, întins acum pe orizontală, ar putea fi chiar misteriosul simbol de verticalitate, aruncat ca o întrebare fără răspuns de hermeticul Ion Barbu. Culmea este că pe teritoriul Transilvaniei, în vechiul Tibiscum, a fost descoperită pe o piatră funerară o fabuloasă inscripție cu valoare de artă poetică, dar și de artă a vieții. Redau aici doar traducerea: „Pământul reține corpul, piatra numele, iar sufletul este al aerului;… cum putea fi mai bine”! De ani de zile încerc să definesc ceea ce numesc procesul de a „somatiza” poezia, pentru a-i răpi și a reține viața ei în text, viața acelui text de dinainte de a fi devenit text; adică tocmai volatila emoție care ne îndeamnă să înscriem pe pietrele noastre verticale, sau pe pietrele de hârtie, ceva ce definește numele nostru la trecerea prin timp. Restul e literatură. Și bine că e așa, mai cu seamă dacă e poezie. Ce altceva „ar putea fi mai bine” decât să reușești să transpui în piatră ceva din căldura sufletului nepietrificat!

 

© Tracus Arte

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Două poezii de Iris Nuțu

B. C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
I. N.: Ca să procesez tot ce mi se întâmplă, fac playlist-uri/soundtrack-uri pentru fiecare perioadă din viața mea – și scriu. Nu pot să nu scriu, cum nu pot să merg pe stradă fără muzică în căști, numai că scrisul propriu-zis seamănă mai mult cu procesul de deznodare a căștilor decât cu ascultatul. Mi-ar plăcea ca poemele mele să facă din timpul cuiva ce face muzica pentru mine cu timpul mort până la metrou.

Două poezii de Gabriela Vieru

B.C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
G.V.: Fiindcă e singura modalitate de a mă înțelege, de a înțelege ce mi se întâmplă, singurul mod prin care mă exteriorizez fără să mă simt expusă. Mi-aș dori ca în versurile mele să se regăsească și alți oameni și ca prin ele să mă fac înțeleasă mai bine decât aș face-o spunând direct ce si cum simt.

Trei poezii de Adelina Pascale

Adelina Pascale: „Scriu rar, despre lucruri care mă liniștesc și lucruri care mă provoacă. Nu am liniaritate în scris, dar încerc o geografie a instrumentelor personale de disecție. În momentul ăsta parcurg Asia.”