Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
| © arhiva personală Tatiana Ernuțeanu

Patru poezii de Tatiana Ernuțeanu (și un interviu)

"Nu costă nimic să privești lumea pe geam și să duci un război cu un șnițel goală în fața oglinzii."

Poet și publicist, Tatiana Ernuțeanu s-a făcut remarcată cu volumul de debut Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra, publicat la editura Eikon în 2020. În 2022, a publicat cel de-al doilea volum de poeme, Buletin de știri blues, editura Tracus Arte. A publicat poezii în reviste literare din România și străinătate, poemele ei fiind traduse în franceză, engleză și spaniolă. A participat cu lecturi publice la numeroase festivaluri și evenimente culturale. Iubitoare nu doar a poeziei pure, ci și a prozei poetice, Tatiana Ernuțeanu scrie, lunar, în Revista Forbes Life, rubrica Chicstalgia și în revista Psychologies.

Mai jos, redau conversația pe care am purtat-o cu Tatiana atunci când lucram la ediția mea de Jurnal de Berlin despre femeile secolului trecut, alături de patru poeme din cel de-al doilea volum al său, care citite împreună alcătuiesc o poveste.

Vorbește-mi despre o femeie din secolul trecut care și-a lăsat amprenta asupra felului în care trăiești. 

E foarte posibil să nu răspund corespunzător la aceasta întrebare, o dată pentru că nu păstrez accentul pe subiectul întrebării, o dată pentru că nu păstrez agenda de interes a zilelor noastre, însă mă simt datoare să nu disimulez răspunsul. Admir foarte multe femei din trecut și din prezent, dar felul în care mă manifest astăzi a fost, în cea mai mare măsură, inspirat de bărbați, atât ai secolului trecut, cât și de dată recentă. Scriitori, artiști, muzicieni, personaje livrești chiar, toți bărbați, remarcând în timp și un numitor comun al acestora: o anume vocație a ratatului, pe care unii chiar au dus-o la rang de stil.

Dar pentru că nu vreau să aud: ergo, nu ești de treabă, voi puncta câteva nume feminine care, cum îmi place mie să spun, și-au folosit o sintaxă în mare parte lexicală, în mare parte corporală: Nina Cassian, Dalida, Lee Miller, Marlene Dietrich. Regăsesc în modul meu de a fi o atare inconștiență, o impardonabilă nonșalanță, puțină cruzime, puțină impetuozitate și o copleșitoare inadaptabilitate. Nu aș putea paria că toate acestea nu se suprapun pe o predispoziție nativă, pe care aceste femmes au potențat-o în mine. Cel puțin psihanaliza susține ideea că tot ceea ce ne place la cineva este pentru că regăsim în acel cineva puțin din noi. Revenind la aceste femei, am apreciat că au fost mai femmes ca multe dintre cele care apelează la mici/mari artificii de feminitate, dar și că și-au păstrat autonomia unui modus vivendi.

Ce lucruri, manierisme, simboluri, gânduri din secolul trecut porți cu tine în acest secol? E greu? E ușor? Ce impact au ele asupra vieții tale în prezent?

Firește, e comod să fii un om al timpului tău atât pentru tine, fiindcă nu încerci sentimentul de a te simți singularizat, cât si pentru ceilalți care te acceptă mai ușor împărțind afinități. Nu spun nici că e imposibil de coexistat cu acest paseism. Este doar un alt mod de a fi. Uneori mă debilitează, însă, mersul meu contra curentului, dar m-ar destabiliza și să creez un construct- plasă pentru ademenit simpatii.

Sunt o susținătoare a excesului specific anilor ’80, păstrez și nostalgii desuete, am o profundă indiferență față de ce e la modă și sunt și romanțioasă. Frecventez cârciumi obscure, unde știu că voi întâlni personaje de cartier, cele mai autentice, în opinia mea, nu pot renunța la telefonul fix, deși nu știu dacă am primit vreun apel de ani buni, mă bucură dacă îmi trimiți vederi sau scrisori prin poștă, cafeaua o beau făcută la ibric, cu frișcă, așa cum o bea bunica mea, când primea vizite, nu rezist în fața unui costum bărbătesc, dar nici în fața unei perechi de ciorapi din mătase cu dungă, tot o chestiune împrumutată de la bunica maternă, care îmi povestea cum în timpul războiului își desena cu dermatograful dunga pe dresurile banale, asta după ce își dădea cu vaselină și puțin ruj pe călcâie, să arate proaspete și sănătoase, am același tip de make-up, de la 18 ani, creion negru pe pleoapa superioară și creion de buze nude, folosit în loc de ruj, florăresele, lăutarii, acordeoniștii stradali formează, în mintea mea, un univers, târguiesc de la precupeții din piață, cu care îmi face plăcere să schimb cordialități, așa cum se făcea pe vremuri, nu marșez la nicio rețetă nouvelle cuisine, aplic leacuri băbești, pentru une bonne mine. Enfin, aș putea continua cu multe altele. Mă supără că s-a repudiat politețea, iar lispa ei este notată drept dezinvoltură, mă supără corectitudinea asta exagerată, care răpește farmecul diversității și pune în loc o existență fadă, ce să-ți spun, nu prea îmi place nimic din actualitate. Trăiesc într-un apartament ca un flea market literar-erotic-emoțional, așa cum trăiesc și pe stradă, în enclave dintr-un oraș pierdut, dar care are încă repere pe care le pot activa cu ochii, cu mâna și cu mintea.

Ce te atrage sau te respinge la orașul Berlin? 

Berlinul, în accepțiunea mea, nu poate fi decât dezirabil. Totul se potriveste cu preferințele mele: indiferența oamenilor, atmosfera, în parte – impersonală, rece, în parte – excesivă și emoțională, lumina spartă cenușie, (în cazul meu lumina e o lume în sine, iar relația mea cu tipurile de lumină este foarte importantă și are o raportare stranie, dar asta într-o altă poveste), poziționarea sa ca un playground pentru adulți, arhitectura sobră, austeră, uneori ruină, alteori goblen, libertatea pe care știe să o cultive, fosta decadență strălucitoare, actuala frescă a varietății, efervescența…  Și, dintre toate, admirația mea cade și rămâne acolo, pe mentalitatea acestei nații, în care nu a fost sol fertil, pentru a se sădi spiritul mimetic, iar încurajator este faptul că se păstrează aceeași individualitate în fiecare epocă.

***

zace viața asta ca o flegmă înghețată pe un trotuar glorios de unde urmăreai corbii care se uitau în case jalea îi stă bine electrei zici și torni lichidul din sticlă pe pământul care nu se vede eva nu s-a întors în rai și vita dulcis transformată în să crăpăm de fericire este împotriva tuturor natura exagerează și ea uite și tu glicina asta cum face să-mi bată inima în golul nehotărârii mele l-am pus pe ernesto să ardă amestecând tutunul cu pielea și tăcerea de ceară a havanei scrie pe el că a trăit acolo revoluția printre fețe sclipitoare de căprioare și arme în timp ce pe mine silence makes me scream doar când plouă sunt magazin de dulciuri impardonabil de rar zici dar ce să știi tu despre ploi decât că e nevoie de fulgarin și pafff factum est

program de loialitate ești tu dincolo de măsuța ta de unghiera ta dincolo de aerul tău de tânăr marginalizat din vremea lui mitterand dincolo de geamul ăsta uzat gri prin care you shapes me dincolo de norii ăștia pe care ți-am mai spus ia-i înapoi 

****

să acomodăm cine nu suntem cu enunțurile un moment de suspendare a gravitației în sistemul de norme nu știu decât alter ego & alter body favorizează-mă îmi place flegma dată din unghiul justificării a orice pe fața emaciată femeie să fie vreau flegmă de femeie e aspră că vine din uter nici măcar saint tropez-ul n-ar sprijini atâta plăcere altă idee despre acceptare din gândirea intersecțională face lumina roșie să fie o lume în sine straniul vid un frail gesture peste obrajii supți destinul industrial al cărnii te obișnuiește cu rașchetările de rutină în timp ce împingi cu mâinile ziua spre offshore poate că în fața mea e primăvară la coadă la patiserie în fața mea se așterne absolut și etern volitiv și radiant sentimentul cleios al renunțării în timp ce toată lumea se screme să-și urce curu’ cât mai sus împart drumul în două până la 16.00 și după când pornesc încerc să mă abțin și uit să respir dincolo de firișoare rozalii mă văd cum agăț frica de crengi și încerc să respir dar când respir uit să vorbesc și când vorbesc vreau să spun ia-ți norii ăștia înapoi cum o fi pescuiește-i împușcă-i n-ai o praștie gravitațională nu costă nimic să privești lumea pe geam și să duci un război cu un șnițel goală în fața oglinzii 

 

***

nu mai e nimic de atacat de doborât nici de mângâiat

același geamăt pentru toți

printre sfintele mese și imaculatul nimic toate resursele din acel loc în care lumina neon făcea saliva roșie au fost epuizate

ridică-te the stars have feelings prin pielea de sticlă se văd toate marile opere renascentiste care au dus la secularizarea demnității 

umbra unui polonez care se temea de pești cutitul pus la gât ruinele romane din new york neînchipuite de nimeni

cine se îndepărtează primul de diana postatomică

pulsând în lumina vegetală cine o va duce la magazinul cu dulciuri între absolut și eternitate spunându-i că niciun limbo nu va supenda viața 

va curge ca lichidele imaginare pe care le poți linge doar atunci când împarți patul cu clipa care te sufocă nimic nu e suficient 

cât să te abții să-ți numeri

venele de pe abdomen în timp ce memoria înghite

jamaica scări de bloc spații incerte căruțe fularul roșu al singurului mort pe care nu l-ai contrazis

taci și execută 

în lumina trecutului și a furtunii

fasonarea pietrei

****

Solis rex în orizontul pierdut cu o mână în ceață și cu una pe brichetă mai ții minte subtila plăcere alchimică din camera cu abur trag cu mâna clipa peste frunzele mocasini pe care merg acum I will give you my finest hour the one I spent watching you shower dau acces la sunet să aud cum apa va ajunge în ocean în curând pe fluviul inimii tale

în timp ce îmi fixez niște lucruri în timp ce îți fixezi niște lucruri în timp ce duc degetele pe bucata aia albă de la tine în timp ce asculți trosnetul oaselor rupte cu mâna suntem urâți mizerabili cuvinte de astea ca între noi nici blândețe nici consimțământ fără înjurături nu există iubire

 

Ce femei germane din secolul trecut cunoști? *în viața ta sau în artă/literatură

Cunosc câteva nume de femei germane, dar nu toate au lăsat ceva în mine. Aș vrea să le menționez doar pe acelea care au contat: Else Hirsh, spre exemplu, pe care, dacă dai google, România nu o consemnează, Hannah Höch, Sylvia von Harden – the neue frau, Méret Oppeheim, Marlene Dietrich, Elsa von Freytag-Loringhoven, Sibylle Baier, Anita Berber și cele două cumnate ale bunicii mele, nemțoaice get-beget, Lutzi și Sidi.

 

Ce părere ai despre AI și Chat GPT în raport cu arta, literatura, expresia și evoluția societății?

Treaba asta cu roboții, cel puțin pentru multe femei, este privită așa într-o cheie fetișizată, naiv-romanțată, “misterizată”.  Pe mine, postumanismul nu mă mișcă deloc. Nici măcar ca stil poetic, pe care unii poeți îl folosesc până la abuz, făcând astfel ca poemele să semene impardonabil de mult. Declin orice vine din acest spectru, dintr-un simplu motiv, mă interesează ce naște emoția și, cel puțin, vreau să cred, că aceasta va rămâne un atribut doar al omului și mai vreau să cred că nici nu va putea fi reprodusă. Nu sunt atât de early adopter în genere și nici nu pot privi vreodată dintr-un singur unghi, în cazul de față, al progresului. Uneori evoluția poate fi și o involuție. 

De ce crezi că avem o aplecare către trecut? 

Nu mă satisface realitatea de astăzi, pe care o percep rece, mult prea esențializată, prea epurată de viciu, exces, trăire, libertate de a fi, chiar lipsită de romantism, în dozele sale mici, care mie mi-ar fi suficiente. 

Ab initio, cred că aceste manifestări se produc încă de la o vârstă destul de incertă, începând prin a idealiza mai mult ce a fost, pentru că ceva în prezent nu-ți convine. Eu nu mă opun preferințelor mele și, de fapt, niciunei emoții, care se insinuează natural, nu mă tem de riscul de a fi considerată anacronică, nu sunt convențională nici măcar la un nivel formal, nici vorbă de cel interior. Privesc această disponibilitate drept o nevoie personală, pe care unii dintre noi o avem. Dacă pun lupa pe mine, constat că aproape tot timpul sunt absentă, fie sunt în amintire, fie în imaginație. Nu ajută la nimic asta, doar creează un abis între tine și lume, dar nici nu o pot anula, căci eu nu operez cu trebuie în chestiuni sufletești. 

Ce cauți în viitor?

Liniștea, pe care nu am găsit-o niciodată, și libertatea, doar în formele pe care eu le aștept/recunosc/doresc.

 

Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.

Citește mai mult:

Jurnal de Berlin (7): 10 luni și 14 colegi de apartament într-o mansardă cu vedere spre Vest

Apartamentul din Charlottenburg pe care l-am închiriat între 2017 și 2018 era, într-adevăr, o oază elegantă de elemente de design modern și interbelic care îl făceau să arate suficient de luminos, suficient de luxos și mai mult decât suficient de șarmant, pentru a fi atractiv unei palete vaste de călători care doreau să petreacă de la câteva zile la câteva săptămâni în Berlinul de vest.

Jurnal de Berlin (10): Finalul unei ere

Am început să scriu Jurnalul de Berlin în vara unui alt final de eră: cea de-a doua viață a mea în orașul în care, în septembrie anul acesta, am împlinit cinci ani. De atunci au trecut 30 de luni.

Jurnal de Berlin (18): Mai avem nevoie și de povești de dragoste

Vă mai amintiți istoria lui Melody Nelson*? Acela e barul în care m-a dus C. în noaptea în care ne-am întâlnit pentru prima oară. I-am spus lui C. că mai fusesem acolo cândva, exact la aceeași masă, și pe exact aceeași canapea, în exact același sezon, exact cu patru ani în urmă.