Tonul: „…pentru că acolo trăiau oameni de cele mai
diverse origini – într-o zi puteai auzi şapte sau opt limbi.”
(Elias Canneti, Limba salvată)
Ţinutul în stare să dea lumii un cântec ca Hava Nagila este plăcut în ochii lui Dumnezeu – şi cum să nu fie, dacă în primele silabe, „Ha-va”, YHWH desluşeşte propriul Său nume; în marea Lui înţelepciune, va face astfel încât să se nască – deja în Cernăuţi, la doi ani de la înfiinţarea Ţării Mari –, din părinţi aparţinând poporului Său, un băieţel căruia maică-sa, vorbitoare nativă de germană, să-i dea numele acelui evreu convertit, şi care la rându-i va converti alte seminţii, Paul, iar taică-su, în Vatersprache a lui de sionist convins, Pessach – pe care dintr-acestea două şi-l va alege ca semnătură? –, şi unul, şi altul trecute în registrul sinagogii în dreptul datei de 23 noiembrie 1920. Întâmplarea de a fi văzut lumina zilei anume în oraşul de la poalele Carpaţilor, să fie o binecuvântare pentru copilul crescut în Legea tatălui, dar vorbind acasă Muttersprache, trăind printre ai săi, dar amestecându-se cu semenii de altă credinţă, sau o răsplată – nu după, ci înainte de faptă – pentru urbea căreia omul de litere – anagramate, literele numelui, întorcându-se, la sugestia soţiei lui Alfred-Margul Sperber, Ietty, într-un nom de plume plăcut auzului uşor de memorat – de mai târziu îi va conferi, o dată pentru totdeauna, ses lettres de noblesse? Nu că nu le-ar fi avut deja, încă pe când se numea Czernowitz, oraş unde fusese înscris direct în clasa a treia la National-Hauptschule, în 1860 (primele două făcându-le la moşia familială din Ipoteşti, în particular), viitorul poet naţional al românilor – nemaipomenit, cum germana potenţează cultura celorlalte naţiuni! –, apoi dat la K.K. Ober-Gymnazium, tot aici, unde va rămâne până în 1863, cu o revenire meteorică în mai ’64, când o întinde cu o trupă de teatru ambulantă la Braşov ca sufleur. Fără să-i fi călcat pe urme – ar fi fost şi dificil, la peste şase decenii distanţă –, copilul părinţilor săi, copil unic (spre deosebire de primul, al şaptelea din unsprezece fraţi şi surori), este dat în 1927 la o şcoala evreiască, „Safah Ivriah”, ceremonia de Bar Mitsva îl prinde la gimnaziul ortodox, pentru a absolvi, în ’38, Liceul „Marele Voievod Mihai”; de scris însă, va face-o pre limba mamei – „chiar dacă limba este germana şi poetul iudeu”, Ca-Cel-de-a-Zis, în cunoştinţă de cauză, să fie oare aceeaşi limbă, după toate câte li s-au întâmplat vorbitorilor acesteia de alte etnii? –; frumos din partea Cernăuţilor să-şi întoarcă astfel datoria de onoare faţă de Czernowitz, care este, hotărât lucru, nu acolo, ci atunci. Nici unul dintre ei n-are de unde să ştie că destinul li se va mai încrucişa o dată, la Viena – primul, fiind mort de mult şi îngropat la cimitirul Bellu, cu onoruri, nu şi numele-i, adus cândva din condei de Iosif Vulcan, ca să sune mai româneşte, iar acum pe buzele tuturor; ultimul, fiindcă n-a apucat încă să trăiască nici o poveste de dragoste până la capăt, abia dacă a atins-o cu vârful buzelor pe Ruth, chiar prima pe listă – „Du sollst zu Ruth, zu Mirjam und Noemi sagen:/ Seht, ich schlaf bei ihr!”1 – în „mica Vienă” de la gurile Prutului. Dar despre asta, la vremea respectivă – o armă cu bătaie lungă, timpul, al cărei recul lasă bătături, fie că ţinteşti viitorul, „Du sollst zum Aug der Fremden sagen: Sei das Wasser!”2, fie că iei în cătare trecutul, „Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?”, şi într-un caz, şi în altul ca să dai ochii cu o femeie, în care să întrezăreşti, pe-o clipă, das Ewig-Weibliche, întoarce-s-ar într-un semn de carte, de pus între fil(l)e(s), spre aducere-aminte, ori de câte ori „Toucher et jouer” a explodat în „Jouir!”:
Quartett vienez
Eminescu
& Veronica/
Paul Celan
& Ingeborg
Bachmann –
la Viena
amorurile
izbucnesc
năprasnic
şi duc fie
la ospiciu,
fie într-o
mănăstire.
Cine scapă
să-şi lege,
cravată la
gât, Sena/
să-şi pună,
cenuşă pe
cap, Roma.
Nu Cernăuţii lui Hava Nagila însă – oraş în care Congresul Mondial din 1908 proclama supremaţia idişului, căci „evreii sunt un singur popor, limba lor este idiş”; or, Pessach învăţase ebraica, la insistenţa tatălui, care-l şi vedea plecat în Palestina visurilor sale de sionist, unde el unul nu va ajunge niciodată – părăsea tânărul de nici 18 ani, în toamna lui ’38, pentru a studia medicina la Tours, în Franţa; şi nici Czernowitz-ul mamei n-avea să-l regăsească în ’39, când se înscria la Facultatea de Litere a Universităţii fondate în 1875. Între timp, Ţara Mare basculase pe dreapta, după instaurarea dictaturii regale în ’38 – numai tânăr de 18 ani apt de serviciul militar să nu fii în acel ’38, regiunea Sudeţi cedată Germaniei, Austria transformată în Anschluss… Şi tocmai atunci eşti şi tânăr, şi poet (cine nu-i, la 18 ani?!), şi iudeu (nu atât de două mii de ani, cât de la asasinarea Căpitanului încoace) – şi nu poezia este cea care te va excepta de la chemarea sub arme, ci chiar evreitatea devenită de pe-o zi pe alta un stigmat. Cuvintele nu-i pot ţine locul, oricât s-ar încrede în ele – braţele lui Ruth, şi poate chiar coapsele, dar despre asta nu se cuvine să se vorbească în gura mare, de l-ar pune între paranteze, într-un gest protector, chemat să-l ferească de rele (de muscă, y compris); locul însuşi abia dacă se ţine să nu treacă dintr-o ţară în alta, cu oameni cu tot, dintr-una care nu mai este egală cu sine însăşi în fruntariile de la 1918, într-alta în care n-a mai fost. O! catargele de piatră3 ale clopotniţelor şi turlelor de biserică; o! pânzele de var, în culori pastelate, ale faţadelor Jugendstil; o! puntea de caldarâm a urbei lansate la apă cinci secole în urmă, acum coborând o ultimă oară, pe Prut în jos, de-a lungul celor peste 900 km, cum o făcuse în toţi aceşti ultimi ani, gata să-şi sărbătorească cea de-a 21-a ieşire la mare, dar pomenindu-se brusc într-o butelie – velier în miniatură, cu toate pânzele sus, pe care uterul de sticlă organică al regimului de ocupaţie se va căzni să-l toarne în chip de Броненосец «Потемкин» –, o sticlă cu mesaj aruncată la ţărm, şi ce ţărm? ţărmul Puterii Neţărmurite! Şi atunci ce-i rămâne tânărului vorbitor a patru limbi – Muttersprache, Vatersprache, româna şi franceză, alea moarte, greaca veche şi latina, nu se pun la socoteală – decât să înveţe şi rusa, şi încă într-un an al Înstrăinării, cu oraş cu tot, Черновцы, cât alţii în cei şapte de-acasă, noroc că literele chirilice nu-i vin doar pe blindatele noilor autorităţi sau încolonate în marş în slogane mobilizatoare, ci şi odată cu Puşkin, Lermontov, Gogol, Dostoievski, Tolstoi şi toată artileria grea, buchisiţi în original. Este ca şi cum, pe lângă cele două braţe cu care-şi cuprinde iubita, i-ar fi crescut o mână cu cinci degete-graiuri – germana-policar, ebraica-index, româna-mijlociu, franceza-inelar şi rusa-benjamin, pe care nu va mai apuca totuşi s-o cunoască „la degetul mic” –; oricâte figuri are să facă de-acum înainte (traducând din germană în română, de amorul artei, şi din rusă în română, pentru o pâine; sau altoind franceza, apoi rusa, spre a-şi marca prezenţa, pe germană), ca să pocnească, una din două va fi mereu solicitată, că-i germana, că-i româna. Şi doar cu Ruth, nu se mai satură s-o exerseze, fără alte cuvinte, limba din gură – a lui într-a ei, a ei într-a lui, ale lor îngemănate, dintr-una în alta. (Ca să-şi intre în (ro)mână, aşternuse pe hârtie din fuga condeiului – dovadă, chiar sugativa care a păstrat textul, după ce-a tamponat pagina scrisă cu cerneală albastră, cu litere lipsă pe alocuri, şi care se cuvine citit în oglindă – acest billet doux imaginar pentru Ruth, sau cine-o fi fost destinatara, anticipând cu circa un lustru cette belle saison des calembours: „Dacă bărbaţii au gărgăuni în cap, femeile de ce n-ar face gărgăriţe? Ori de câte ori tinerii îndrăgostiţi stau tâmplă lângă tâmplă, gărgăunii din capul bărbatului intră tiptil pe urechea femeii, să le facă o vizită galantă gărgăriţelor. Dar nici gărgăriţele nu stau locului, ci se pornesc şi ele să-i cunoască pe gărgăuni. Şi uite-aşa, capul bărbaţilor este împuiat de gărgăriţe, iar mintea femeilor stă numai şi numai la gărgăuni. Şi tocmai atunci vine vremea vijelioasă a împerecherilor, c-o fi în capul bărbatului, c-o fi în mintea femeii, fără osebire; de-odată vezi pe stradă bărbaţi cu capul în nori, brusc întâlneşti femei cu ochii daţi peste cap, din fericire nu-i apucă pe toţi de-odată, şi nici nu durează mult. Vraja ţine cât ţine, liniile electrice de tensiune înaltă zumzăie de energia sexuală transmisă pe toate căile, unde şi unde se calcă pe bec, din când în când ard nişte siguranţe, apoi toată povestea se încheie subit în două replici, din care tocmai gărgăunii/gărgăriţele strălucesc prin absenţă, după ce că tot ele le-au provocat: «Nu f[…] capul!» vs «Ce te […]ţi cu mintea», după care totul se reia de la capăt, şi aşa, şi tot aşa.” De unde să ştie tânărul amorez că, în mai puţin de un an-doi, consângeni de-ai săi vor fi aliniaţi, câte 10-12 într-un rând, în pieţele oraşelor estice de curând ocupate de trupele Wehrmacht-ului, iar câte-un ofiţer SS va trage cu pistolul lipit de tâmpla primului, de la un capăt sau altul al şirului, glonţul urmând să-şi fac drum prin craniile celorlalţi, ca şi cum i-ar înşira, la zvântat, pe-o sfoară de sânge.) Nici bărbatul de la gura altei femei, nici poetul de la ţâţa limbii materne, opreliştile formale se întorc în tot atâtea ispite în carne şi oase – cine ar mai sta să le numere, buzele foiletate dintr-un sărut în altul, când nici de capătul celor învăţate pe de rost nu poţi să dai; şi nu c-o străină gură va rosti (Paul), oprindu-se înainte să conştientizeze (Pessach) – acel gen de premoniţie proprie unor Mari Visători – că tocmai şi-a întrezărit destinul: „Apa ochilor tăi, apă iertată”4.
1, 2. – versuri din poemul lui Paul Celan In Aegypten („Cuvine-se spre Ruth şi Miriam şi Noemi tu să spui:/ Priviţi, cu ea mă culc!”, „Cuvine-se spre ochiul străinei tu să spui: Fii apa”, în traducerea lui George State).
3. – începutul penultimului vers din poemul lui Paul Celan Cântec de solstiţiu în traducerea lui George State.
4. – versul final al poemului neterminat „[Iarba ochilor tăi…]”
