| © Mihai Surdu

Peter Handke, despre prima seară de după divorț (perspectiva ei)

Nu pot să scap de impresia că, în „Femeia stângace”, reeditat recent de editura ART, Peter Handke ne-a arătat cu încetinitorul felul în care un extraterestru ar consemna - aplecat deasupra unui caiet mic, înghesuit într-o navă spațială oarecare, construită în anii 70 - divorțul a doi pământeni cu copil.

Traducere din limba germană de Corina Jiva 

Se înserase și femeia stătea, fără să aprindă lumina, în fața televizorului care avea un canal suplimentar pentru supravegherea terenului de joacă al copiilor din așezare. Văzu imaginea mută, alb-negru, în care fiul ei se balansa pe un trunchi de copac în timp ce prietenul lui cel grăsan se tot răsturna; în afară de cei doi, nu mai era nimeni pe terenul pustiu. Ochii femeii licăreau în lacrimi.

Seara, femeia și copilul mâncară singuri în camera de zi. Ea terminase deja și se uita la copil cum sorbea și plescăia. În rest, era foarte multă liniște; doar din când în când, din bucătăria care era legată de încăpere printr-o firidă deschisă, răzbătea bolboroseala frigiderului. La picioarele femeii se găsea un telefon.

Îl întrebă pe Stefan dacă să-l ducă să se culce. Copilul îi răspunse: „Dar eu mă duc întotdeauna singur la culcare.”

Femeia: „Cel puțin lasă-mă să te conduc.”

În camera copilului îl îmbrăcă ea cu pijamaua pe băiatul mirat, vru apoi să-l ridice tot ea, și să-l așeze în pat. El se feri; se sui singur în pat și ea îl acoperi până sub bărbie. El ținea o carte în mână și-i arătă o ilustrație care reproducea niște munți înalți într-o lumină transparentă. Prin față zburau niște stăncuțe. Citi cu glas tare legenda de sub poză: „Toamnă târzie în fața culiselor montane. Dacă vremea ține pasul, piscurile ne cheamă și în această perioadă.” O întrebă ce înseamnă asta și ea îi traduse legenda: că și toamna, târziu, se mai pot face, când e vremea frumoasă, ascensiuni montane. Ea se aplecă spre el și el îi zise: „Miroși a ceapă.”

Femeia stătea singură în bucătărie, în fața ușii deschise care masca găleata de gunoi; în mână avea farfuria copilului, care nu mâncase tot, și cu piciorul stătea pe pedala găleții, astfel încât capacul rămăsese deschis. Așa aplecată își vârî cu furculița câteva îmbucături în gură; mestecă, rămânând ghemuită și aruncă resturile la gunoi.

Stătu un timp nemișcată în această poziție.

Noaptea, culcată pe spate în pat, femeia deschise brusc ochii mari. Absența oricărui zgomot. Fugi la fereastră și o deschise. Dar liniștea făcu loc doar unui murmur ușor. Se duse cu pătura sub braț în camera copilului și se culcă pe jos lângă patul lui.

 


În timpul unei cine cu soțul ei, Bruno, proaspăt întors dintr-o călătorie de afaceri, Marianne are revelația clară a unui fapt: mai devreme sau mai târziu, Bruno o va părăsi. Pentru că nu vrea să înfrunte acest moment, care ar putea totuși să nu aibă loc niciodată, femeia decide să-și alunge soțul, să învețe să se descurce fără el și să-și crească singură copilul, lucruri care se dovedesc extrem de complicate și care o duc aproape de depresie.
Treptat însă, ceea ce părea o fugă din calea neprevăzutului vieții devine un act de eliberare. Marianne începe să accepte locuința apăsătoare, iar când se uită la oamenii din jur îi vede mai puțin amenințători și mai puțin indispensabili.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Un poem de Teona Farmatu

B.C.: De ce scrii?
T.F.: Scriu, fiindcă așa s-a întâmplat (voiam să fiu prozatoare). Și fiindcă mă înspăimântă o groază de lucruri.

Sputnik în grădină – trei poezii de Gabi Eftimie

„Faţă de poezia care a consacrat-o pe autoare, Sputnik în grădină aduce o răsturnare la nivelul percepţiei spaţiului, claustrarea facând loc unei deschideri rezonante. Tipul de observaţie practicat aici de Gabi Eftimie instituie nişte standarde de precizie senzorială necunoscute pînă acum în poezia română contemporană.” – Andrei DOBOȘ