Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© cartfest

„Poezia vine din interior, nu din exterior. Exteriorul e doar ocazia, nu cauza.” Romulus BUCUR în dialog cu 10 tineri scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Dan Coman, Moni Stănilă, Cosmin Ciotloș, Olga Ștefan, Sorin Gherguț, Mina Decu, Andrei Doboș, Veronica Ștefăneț, Andrei Dósa și Radu Nițescu. (Le mulțumim.)
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

1. Memorialiștii generației vă evocă adeseori cu supranumele din studenție: Vânătorul. De unde vine el, în măsura în care se poate spune. Și, complementar, ce alte porecle ale membrilor Cenaclului de Luni vă amintiți?

Romulus Bucur: Din armată. Aveam o colegă de liceu (și bună prietenă) cu vreo trei ani mai mică decît mine, ai cărei părinți aveau treabă cu armata: tatăl, locotenent-colonel la centrul militar județean, mama funcționară tot acolo. Imediat ce am intrat la facultate i-am făcut o vizită să mă laud cu asta. În conversația cu părinții ei, întrebat fiind unde am intrat, am zis “la filologie, la București”. Cînd mi-a venit ordinul de plecare, m-am prezentat frumos la centrul militar (mai făcusem o dată asta, declarasem unde am intrat la facultate, imediat ce mă întorsesem acasă, ca să fie clar că plec în armată nouă luni, termen redus, și nu un an și patru luni). Deci, în curte intru în vorbă cu un tip, sosit pentru aceeași treabă, și aflăm că urmează să mergem la Curtea de Argeș, la o unitate de vînători de munte. Ajungem acolo, și constat că toată lumea era de la filosofie. Mă mir și atît. Între timp, ni se fac promisiuni frumoase (pe care eu le-am luat în serios): o să învățați să schiați, o să faceți alpinism etc. Mă încadrez cît pot de bine (eram oarecum deprimat din cauza unui eșec în amor, așa că luam totul ca pe o provocare sportivă care să-mi solicite corpul și să-mi golească mintea), cînd, după două (sau trei?) săptămîni mă trezesc chemat la comandant. Să vezi, mi se spune, ai fost trimis aici din greșeală (ceea ce nu m-a mirat, la urma urmei), și acum au descoperit în hîrtii unde ești. Așa că ți-am făcut un ordin de serviciu și te prezinți la unitatea unde trebuia să ajungi de la bun început. Drept care am predat bereta și bocancii de vînător de munte, am primit o bonetă și niște bocanci de infanterist, am făcut, de adio, curățenie în clubul unității, mi-am luat frumos cufărul și am plecat la Fetești. Acolo, în afară de colegi (nu toți, ca să fiu sincer) nu mi-a plăcut nimic. Drept care, la fiecare inspecție, la fiecare vizită de la eșalonul superior, ieșeam la raport și ceream să fiu trimis înapoi la vînătorii de munte. De unde și porecla. Cred că de la Cristian Teodoresc mi se trage, dar n-aș băga mîna în foc. Despre ceilalți, nu-mi amintesc de porecle. Doar cum ne spuneam între noi, pe nume. Uneori prescurtat, Sandu, Nino, Madi.
2. Se poate vorbi despre o influență a poeziei asiatice în scrisul dvs.?
Romulus Bucur: Da. Nu. Am descoperit haiku-ul ca formă poetică pe la vreo șaispezece ani, și am și scris atunci cîteva. Bune, zic eu. Între timp am mai scris. Nu multe. Destule, fără să dau în mania de a publica vreun volum sau volume de haiku-uri în serie. Tot pe atunci am descoperit în biblioteca alor mei o antologie a poeziei clasice chineze, în vechiul BPT, cu coperte albastre, unde am dat de o poezie a lui Gao Shi, un obscur poet din dinastia Tang, atît de obscur încît n-a intrat în antologie, dar a fost citat în prefață, cu un poem extraordinar. Și, obscur cum era, militar pe granița de nord în timpul interminabilelor războaie, plus rebeliunea lui An Lushan, era prieten cu Li Bai și alți mari poeți din epocă și, în general, din literatura chineză clasică. Floarea canonului, am spune astăzi, dar nu știu dacă e de bine. Altfel, nu poezia, cît o anumită viziune a lumii, impregnată de fuziunea daoist-buddhistă chinezească aș spune că m-a marcat. Plus lumea povestirilor lui Pu Songling, unul din marii povestitori ai lumii, din toate locurile și din toate timpurile.

3. E seară, aproape noapte, plouă încet, iar picăturile de ploaie căzând pe pervaz creează o stare de haiku – vreți să-l scrieți, dar inspirația nu vine. Ce faceți pentru a vă aduce inspirația de partea dumneavoastră?
Romulus Bucur: Ce-i aia inspirație? În Wúménguān avem povestea succesorului lui Bodhidharma, Huike, venit la maestru să-i spună că spiritul său nu găsește pacea. “Adu-mi spiritul tău, și eu o să-i dau pacea”. Poezia vine din interior, nu din exterior. Exteriorul e doar ocazia, nu cauza. Scînteia care provoacă incendiul. Dar materialul inflamabil trebuie să fie acolo. Deci, dacă e să iasă o poezie, atunci va ieși. Dacă nu, altă dată. Cam ca Schmendrick, magicianul păgubos din Ultima licornă, a cărui soluție e să se abandoneze forței din interiorul său și să-i spună “Fă ce vrei”. Sau mă apuc să spăl vasele. Cu ocazia asta, ce e prin străfundurile subconștientului iese la suprafață și (aproape că) dobîndește formă.

4. Cum v-au afectat relațiile de prietenie evoluția literară și spirituală? A constituit vreuna dintre ele, în vreun moment al ei, o experiență revelatoare?
Romulus Bucur: O prietenie, acum aș spune pe viață, în timpul liceului, care ne-a ajutat pe amîndoi să supraviețuim mai mult decît onorabil într-un mediu ostil, străin. O alianță imbatabilă, respectată și temută în același timp. Un om căruia îi datorez, la propriu, viața. Și un profesionist desăvîrșit (acum): cel mai bun specialist al nostru în zona lui de competență medicală. Tovărășia în fața valizei cu provizii de acasă, din armată. Nu-i vorba de bunătăți, cît de cărți: ale mele erau Ezra Pound (traducerea lui Caraion), T. S. Eliot (traducerea lui Aurel Covaci) și Borges, Moartea și busola. Cristi Teodorescu avea Rod III, pentru care am stat o noapte să mi-o copiez într-un caiet, Mircea nu mai știu ce avea, dar discutam despre poezie în timp ce curățam cu lopățica mică de infanterie (Linnemann, pentru cunoscători) șanțurile din jurul pavilionului nostru. Apoi, în prima zi a primului an de facultate, m-am nimerit într-o cameră de cămin cu niște ciudați (mi-am zis atunci): Nino Stratan și Sandu Mușina. Cu Nino ne-am vizitat reciproc, el pe mine la Arad, eu pe el la Ploiești, apoi am mai stat împreună și anul următor, în Grozăvești. Sandu e nașul fiicei mele (deci iată unde sînt cumetriile optzeciste) și e cel ce m-a adus la Brașov; fără episodul acesta, chiar nu știu care ar fi fost cursul biografiei mele: Sînt sigur că nu aș fi scris cărțile din ultimii douăzeci și cinci de ani și nu știu dacă aș mai fi scris în general. Probabil că la ora asta bard județean scria pe mine.

5. Ce muzică ascultați?
Romulus Bucur: Aia cu care am crescut. Adică muzica pe care am ascultat-o în timp real, la data lansării ei: Led Zeppelin, Deep Purple, Jimi Hendrix, The Who, Emerson, Lake & Palmer, Blood, Swear and Tears, Queen, plus cam tot ce auzeam la emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac la Europa Liberă. Și posturile de radio sîrbești (mă rog, iugoslave): Belgrad, Novi Sad, Zagreb, cu muzică de ultimă oră. Leonard Cohen, descoperit la chefurile din studenție. Filmul The Last Waltz, și echivalentul lui maghiar, A Koncert (regretatul meu prieten Sandu Pecican m-a întrebat doar atît: “Și chiar au arătat tancurile rusești prin Praga?”) O atmosferă pe care am retrăit-o ulterior văzînd The Boat That Rocked.

6. Înainte de a da cartea la tipar, discutați cu cineva despre poeme/structura volumului etc? Sunt aceeași oameni mereu, la fiecare nouă carte? Cât de importante sunt/in ce măsură țineți cont de sugestiile pe care le primiți?
Romulus Bucur: Obișnuiam să discut cu Sandu Mușina. De obicei cîte un poem. Sau cîte un grupaj. Am discutat cu Florin Iaru grupajul bătrînica care din Odeletă… Tot cu el, grupajul cărți poștale pentru înălțimea sa din Despre prieteni & singurătate. Volumul a mai fost văzut, în manuscris, de cîțiva prieteni, care mi-au dat feedback. Pozitiv, ceea ce nu întotdeauna e un lucru bun: te încurajează, dar nu-ți arată unde nu e ok ce ai scris. Și, în atîția ani, am căpătat un soi de mefiență față de lectura făcută de o persoană care mă cunoaște, direct sau din scris – lectura începe cu numele, transformat în ștampilă aplicată asupra textului, indiferent de cît de asemănător (sau neasemănător) ar fi în raport cu textele anterioare, indiferent dacă e mai bun (sau mai prost) decît aceleași texte.

7. Care au fost momentele (dacă au fost!) în care ați simțit că poezia și dă ceva poetului (nu doar ia)?
Romulus Bucur: Toate (sau aproape). E ca a face dragoste. Adică, a fi împreună cu o parteneră la care ții și care ține la tine (evit să folosesc cuvinte mari, gen dragoste, pasiune etc.). Momentul în care cei doi parteneri dau, fiecare, ce are mai bun, fără rest. Clipele, puține, cînd reușim să înfrîngem singurătatea noastră funciară. Și asta nu înseamnă neapărat momentul cînd am scris un poem. Aproape același lucru se întîmplă cînd citesc un poem pe care mi-ar fi plăcut să-l fi scris eu: bine că l-a scris cineva, era nevoie. Am o listă de astfel de poeți, de astfel de poeme. Poate odată o s-o și pun pe hîrtie (nu că n-aș fi făcut-o, parțial, în Opus Caementicium).

8. Tristram Shandy sau Gulliver? De ce?
Romulus Bucur: De ce nu? Gulliver pentru că e vorba de Swift. Deși prefer A Modest Proposal, nici ideea de yahoo nu mi se pare de lepădat. Tristram Shandy pentru că mă duce pe cele mai înalte culmi ale procrastinării. Literare, că pentru restul ar fi Oblomov, o carte care m-a speriat în așa măsură încît procrastinez asupra ei de pe la douăzeci și ceva de ani, fără să mă hotărăsc s-o termin. Dar de ce nu Călătorie spre Soare- apune ( Yóu Jì)? Un roman inițiatic cu (mult) umor, o carte care se ia și nu se ia în serios ca poveste, făcîndu-l astfel pe cititor s-o ia în serios.

9. Ați publicat o antologie de autor în 2017. Cât de ușor (sau cât de greu) a fost să selectați poeme din primele dumneavoastră volume? Ce a continuat să vă placă din „vocea” dumneavostră de atunci și ce v-a incomodat, poate chiar iritat sau stânjenit?
Romulus Bucur: N-am selectat. A fost ceva gen Collected Poems, nu Selected poems. Deci, teoretic, totul, în ordinea din volume și punînd acolo, unde e cazul, versiunea originală, nu cea modificată de cenzură (și Greutatea cernelii pe hîrtie și Literatură, viață au avut parte de astfel de intervenții). Spre surprinderea mea, ulterior, am descoperit un poem rămas pe dinafară, nu-mi dau seama cum. Și parcă mi-e teamă să fac o confruntare să văd dacă e singurul, mai ales că, mai tîrziu, în Odeletă… am mai descoperit un poem despre care eram convins că e în volum, dar cumv am am reușit să-l omit.

10. Există vreo întrebare la care n-ați dori să răspundeți și dacă da, de ce?
Romulus Bucur: Cred că da. Cred, adică nu știu. Ce știu e că nu vreau să mă gîndesc la așa ceva, deci potențialul răspuns la această întrebare se îndepărtează și mai mult. Neștiind care e această întrebare, totul devine o instanță a hazardului: cineva, eventual, o pune. Iar eu aleg fie să nu răspund, fie să ocolesc răspunsul. Vorba prietenului meu e. e. cummings, frumosul răspuns care pune o și mai frumoasă întrebare.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.

Adriana Popescu: Mâine undeva la mare (fragment)

Adriana Popescu s-a născut la München și a lucrat ca scenaristă TV. A scris pentru diverse reviste și a urmat cursurile Facultății de Litere înainte de a se dedica complet romanelor. A publicat peste douăzeci de cărți apărute la diverse edituri prestigioase. Mai scrie sub diverse pseudonime precum Sarah Fischer, Carrie Price sau Adriana Jakob. Cărțile ei au fost traduse în engleză, poloneză și italiană. Autoarea locuiește în încântătorul oraș Stuttgart.